Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

patientia


Sorin Tunaru

27.12.2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înfipse parul adânc în pământ şi privi în jur aşa cum nu o făcuse până atunci, niciodată: cu teama iminentei fatalităţi, cu ochii mijindu-i până se transformară în două linii ca nişte lame ascuţite de calcar, cu respiraţia grăbită a bătrânului în ceafă. Îi simţi împunsătura în spate şi-l auzi, şuierând "l-ai văzut? De ce te-ai oprit, nu putem rămâne aici!" Se întoarse şi îi văzu firele albe de barbă mişcându-se în tremurul feţei. Îi era frică. "Şşt...!", făcu, ducându-şi mâna la buze. "Cred că ne-a văzut, e pe aproape!" Bătrânul se întoarse încet şi privi printre frunzele grele ce atârnau până aproape de pământ după care îşi trase nasul şi tuşi scurt. "Ne întoarcem, nu e bine pe aici", apoi îi caută mâna şi întâlni blana umedă care îi acoperea bustul şi mâinile. "Haide, să plecăm mai repede, suntem doar noi doi şi eu nu mai am puterea pe care o aveam cândva!"

Se smuci, împingând mâna care îl ţinea strâns şi replică sigur pe el: "O luăm pe lângă trunchiurile copacilor, tu îmi acoperi spatele, eu o iau înainte. Ce-o fi, o fi!"

Îl trase şi se lipiră de un copac gros cât doi şi crengi din care se prelingea un lichid cleios. "Uite-l, cred că-i acolo, în coroana copacilor", şopti aplecându-se atât de aproape încât îi simţi firele de barbă zgâriindu-i faţa. "O fi chiar el? Sau...!?"

"Cum, unde l-ai văzut, sus?" şuşoti bătrânul, agăţându-se şi mai bine de scoarţa rece a copacului. Îşi încordă privirea dar nu desluşi mai nimic în cenuşiul nopţii, poate doar nişte umbre târându-se în liniştea întreruptă, din când în când, de foşnetul frunzelor şi de lichidul cleios care se lipea de pământ cu un plescăit sec. "Jos, la pământ", strigă, apucându-l pe bătrân de cap şi trântindu-l, "Este aici, deasupra noastră!" Se prăbuşiră cu faţa în mocirlă şi imediat, deasupra lor, se auzi un foşnit urmat de un hârâit prelung şi un curent de aer rece trecu prin blănurile cu care erau acoperiţi. Bătrânul tremura din toate încheieturile şi începu să bolborosească un descântec. "Taci, taci din gură", şuieră, împingându-i faţa şi mai adânc în pământ. Se ridică în coate şi aşteptă cu toate simţurile întinse la maxim. Ceva moale îi căzu pe faţă, acoperindu-o şi inundându-l cu miros de ploaie proaspătă. Se răsturnă pe spate şi smulse floarea lipicioasă ce îi intra în gură. Ştia cât de periculoasă era şi, deşi simţi că se sufocă, întinse mâinile căutându-l pe bâjbâite pe bătrân, încercând să ţipe la el, dar sunetul se întoarse, violent, înapoi în plămâni; cu groaza întunecându-i mintea, se ridică în picioare şi-şi smulse de pe faţă floarea care se strânse în pumn ca un gândac. Înghiţi aerul rece cu pofta cu care un însetat bea prima gură de apă după zile de arşiţă şi se repezi la trunchiul de copac. Bătrânul stătea în fund, lipit de scoarţa umedă şi lipicioasă. Fără să stea pe gânduri, îl ridică în picioare. "Repede, plecăm de aici, degeaba încercăm să ne ascundem!" Bătrânul avea privirea goală şi parcă îi desluşi un zâmbet tâmp. Barba i se adunase mănunchi precum ierburile vicura după o ploaie deasă. Îl strânse la piept şi îi şopti, privindu-l în albul ochilor, "Nu te las, ori ajungem la capăt amândoi, ori murim aici!" Ridică mâna stângă şi agăţă o liană imaginară, după care trase de ea în jos, cu putere. "Acum! Nu te uita în jur!"

Îl luă în spate şi înaintară prin liniştea sufocantă din jur, trecând printre crengi ascuţite, călcând, cu tălpile învelite în piei subţiri, pe cioturi ascuţite, mergând tot mai repede, gâfâind şi icnind la fiecare schimbare de direcţie, împiedicându-se şi agăţându-se de orice le ieşea din cale. Îl simţi pe bătrân din ce în ce mai greu în spatele lui, respiraţia lui tot mai rece îi împroşca ceafa dar el îl trăgea cu şi mai multă putere, mai departe, mai repede. Trase cu coada ochiului şi-i văzu barba înnegrită, gura ca o gaură de peşteră din care aerul ieşea albicios ca o brumă, auzi ecoul respiraţiei lui venind din grotele întunecate ale plămânilor, dar nu se opri. Se împiedică de o creangă căzută de-a curmezişul şi căzu de-a berbeleacul cu bătrânul peste el, îi auzi urletul de durere şi îl împinse mai încolo, însă atinse doar ceva rece şi moale. Încercă să se oprească cu picioarele, dar pământul era prea moale şi se rostogoli peste cap. O bufnitură scurtă şi o creangă subţire îi străpunse obrazul. O atinse cu limba, ţepoasă, icni şi o rupse cu mâna după care, tremurând, se ridică în picioare încercând să desluşească ceva în jurul lui când nişte gheare reci îi strânseră gleznele. Îl auzi pe bătrân râzând şi-i văzu ochii verzui privindu-l cu răceală. Ghearele îl trăgeau înspre ochii aceia şi nu putea împiedica mişcarea de descompunere, întinse mâinile să-i strivească ochii şi să oprească clămpănitul gurii din care se ieşea mirosul de piatră, însă nu întâlni decât apa rece din spatele căreia ochii apăreau şi mai verzi, dar se simţi tras de picioare, tras din ce în ce mai puternic şi mai repede. Apucă să strige "Molok!, Molo...!", tuşi, încercă să se ridice ca un peşte prins de coadă şi se izbi cu capul de piatra ascuţită; îl simţi urcându-i-se pe spate şi apucându-l de ceafă, ridicându-i capul şi lovindu-l, din nou, de piatra ascuţită. Curând, frica şi durerea dispărură în adâncul râului, acolo unde Molok îşi trăia veşnicia.

În afara grotei, întunericul se topea în lumina dimineţii, acoperind încă vârfurile copacilor şi lăsând în urma lui liniştea nopţii ce tocmai trecuse. Lianele lungi se încolăciseră în jurul pietrelor şi crescuseră atât de mult încât acoperiseră mare parte din ieşire, lăsând, aproape de pământ, doar un mic gol, suficient însă pentru a ieşi târâş de acolo. De pe perete, pietrişul se scurse cu un hârşâit scurt, făcându-l să tresară şi readucându-l brusc din adâncul coşmarului; instinctiv îşi caută ghioaga pe care o ţinea tot timpul lângă el, deschise temător ochii, se ridică într-o rână şi, adulmecând cu atenţie, privi la ieşirea din grotă. Trase ghioaga aproape de el şi o mângâie, simţindu-se mai în siguranţă. O primise de la tatăl său cu puţin înainte ca acesta să fi dispărut în râul ce se umflase într-o singură zi şi le măturase colibele, animalele şi restul avutului. Din acel moment, ghioaga aceea nu era doar o simplă rădăcina groasă ci erau curajul şi toată forţa tatălui care nu-l vor părăsi atâta timp cât o va ţine lipită de el. Se ridică în picioare şi se trase mai aproape de peretele rece. Nimeni nu părea a fi acolo, în afară de el. Îi auzea afară, probabil că se pregăteau de plecare şi se târî în lumina cenuşie a dimineţii. Stăteau în cerc în jurul unui foc leşinat din care ieşea mai mult fum, înveliţi cu piei împotriva frigului înţepător. Pe un băţ, ridicat în apropiere, se răstignea ce mai rămăsese din porcul sălbatic pe care-l prinseseră cu câteva zile în urmă, după o luptă ce-i costase viaţa bătrânului, omul pe care, cu toţii, îl veneraseră atât de multă vreme. Ieşiseră, ca de obicei, la cules de fructe când, din întâmplare, un pui de mistreţ le tăie, speriat, calea. Se aruncaseră după el, hotărâţi să-l prindă cât mai repede când, din spate, apăru femela furioasă, care, într-o clipă, era în spatele bătrânului. Au încercat să-l tragă de acolo, au sărit pe ea cu mâinile goale, lovind-o cât puteau de tare şi, într-un final, doar o bâtă în cap reuşi să-i vină, cu adevărat, de hac; bătrânul pieri a doua zi, în timp ce vorbea cu cei aflaţi dincolo, pregătindu-se în felul pe care numai el îl ştia de lunga călătorie. Îl arseră lângă grota în care stătuse de unul singur apoi cenuşa i-o risipiră în râul în care şi copiii lui sfârşiseră, respectând dorinţa spusă cu mult timp în urmă, să fie sigur că îi va întâlni pe malul celălalt, pentru ca de acolo să meargă mai departe, până pe crestele albite ale munţilor, locul unde se afla polobocul înţelepciunii veşnice şi licoarea vieţii fără sfârşit.

Orkan privi la animalul întins pe băţ şi se apropie, neobservat, de ceilalţi.
- Arkan, oko, spuse autoritar cu degetul întins spre capul atârnat, într-o parte, al bestiei.
- Kala, kala, arnut, oko! Cel numit Arkan se ridică şi privi supus către Orkan apoi se îndreptă, greoi, către băţ. În mână ţinea o piatră ascuţită, legată cu ierburi uscate de capătul unei bâte scurte.
- Atika, lika atakim! spuse Orkan obosit, aşezându-se în locul lăsat liber de Arkan.
- Tika, tika, continuă, privind la Urun care curăţa un os de carnea uscată. Urun îi aruncă, peste focul plăpând, osul, după care se apucă să scobească în cenuşă. Trase un dinte, îl pipăi repede şi-l aşeză lângă grămada de pietre ce o adunase lângă el.
- Tika, tika? întrebă râzând Urun, arătându-le un picior de animal ce stătea sprijinit de o piatră.
- Kanka, idil cuprot! Orkan privi la Akran care tăia de zor capul bestiei. Suprot, se scuză Arkan arătând spre Tiuk care încă picotea. Şterse piatra de blana ruptă ce-i înconjura trupul şi trase de capul care se rupse trosnind. Restul corpului se zgâlţâi iar membrele păcăniră sec, lovindu-se între ele.
- Paki, pakamur, urdu, hara itimuk, ha, spuse, ridicând capul bestiei.

Ceilalţi îşi ridicară privirile şi râseră. Yeksa, karpat mikstret, oko! exclamă înviorat Tiuk, ştergându-şi grăsimea de pe gură. Se ridică de pe piatră şi resturi de oase se prăvăliră pe jos. Akimur, oko, kata? Arătă cu mâna în spate apoi se duse grăbit spre Arkan care aşeză căpăţâna pe pământ la picioare. Kanci, kacat, cordeal kuru, orţii măsii, şuieră Arkan punând mâna în pieptul lui Tiuk şi privindu-l ameninţător.
- Muiuk, cuvintele se rostogoleau din gura-i ştirbă ca nişte bolovani, iar cicatricea, ce începea de pe gât şi se termina pe frunte, se înroşi. Harok kait, yedil? Ha? şi fără să stea pe gânduri, culese căpăţâna şi o ridică deasupra capului, răcnind victorios:
- Ika, muiukuk, Arkan, ha? Pakamur, oda, ikra...

Nici nu apucă să termine, că Arkan se repezi la el, împingându-l şi făcându-l să scape căpăţâna bestiei. Se uitară amândoi, pentru o clipă, cum se rostogolea după care Tiuk îl izbi pe Arkan cu pumnul direct în frunte. Harab, muiuk... zbieră Arkan prăbuşindu-se la pământ, printre crengi şi pietre. Tiuk nu pierdu vremea şi îi puse piciorul pe piept, apăsându-l din ce în ce mai tare.
- Abat, udu Arkan? Abat? vorbea repede, împroşcându-l cu salivă şi privindu-l fix în ochii care-i trădau panică.
- Iki, kakat uidu, abat... spuse spăşit de sub talpa lui Tiuk şi respirând tot mai repede.
- Adale akaman, iatak, abat! mâinile i se mişcau spasmodic, adunând tot ce le cădea în cale şi lovind glezna puternică a lui Tiuk.
- Aba... Tiuk se lăsă cu genunchiul pe pieptul lui Arkan şi îl apucă de gât.
- Isictirik, şuieră arătând spre capul bestiei ce zăcea sprijinit de un rest de rădăcină. Arkan întinse mâna printre buruieni, încercând să ajungă la căpăţână.
- Urdu, ha, spuse împăciuitor Arkan, izik, oko!

Din spatele lor se auziră pietre scrâşnind şi zgomot de beţe rupte.
- Abat, kampkare, Tiuk uk Arkan! Abat Arkan, abat! răcni Orkan aruncând o piatră ce-l lovi pe Arkan direct în talpă.
- Abat, Tiuk slăbi strânsoarea şi se ridică încetişor, nu fără a-l slăbi din priviri.
- Kapcatan uduku, oka! rosti sec Orkan indicând căpăţâna. Tiuk o culese de pe jos, înfipse degetele în orbitele ochilor şi merse încet, uitându-se chiorâş la Arkan care îşi frecă gâtul înroşit. I-o întinse lui Orkan care, fără să spună un cuvânt, o luă şi o ridică deasupra capului privind în interiorul orbitelor. În capătul lor se vedea o găurică mică prin care cerul arată ca un punct mic şi albicios. Se gândi la cât de înţelept fusese bătrânul când le spusese că, invizibile, trecutul şi viitorul stăteau acolo împreună, gata să le vorbească doar celor care puteau bea din apa ploii şi apoi să spună povestea anotimpurilor, numai lor, celor care respirau împreună cu buruienile şi ştiau să le mănânce în aşa fel încât sufletele lor să se contopească într-o nouă făptură ce putea controla furtunile şi râurile, alunga toate bolile şi demonii furioşi. De unde să fi ştiut el toate lucrurile astea? De la cine să le fi învăţat?

Orkan lăsă căpăţâna pe genunchi şi se uită în jur. Dacă bătrânul ar mai fi trăit doar un pic, doar atât cât să-i dezvăluie un pic din secrete, poate că ar fi avut o şansă, cu toţii. Unde era, acum când ar fi avut atât de multă nevoie de înţelepciunea lui? De ce-i apăruse în vis şi de ce-l trăsese în adâncul râului? Încă mai simţea ascuţimea pietrei şi-i mai vedea ochii verzi, încă mai era acolo, trântit pe pământ, aşteptând ca Molok să termine jocul lui preferat.
- Odok uluka, atka! rosti ca pentru el; Tiuk întoarse capul privindu-l întrebător.
- Odok uluka, atka, repetă încet şi aşeză căpăţâna cu grijă pe pământ. Puse piciorul pe ea apoi mângâie colţul de urs pe care-l purta la gât.
- Akim Tiuk, Arkan, oka, oka, adăugă grăbit, privindu-i pe cei doi. Le arătă cu mâna o grămadă de crengi şi pietrele ce stăteau grămadă lângă ele, adunate de câteva zile. Cei doi se grăbiră să ia crengile în braţe şi se îndreptară spre grota în care Orkan îşi petrecuse noaptea. Privi la focul ce ardea mocnit, apoi îşi dădu blana ce-i acoperea mijlocul la o parte, scoase mădularul şi se urină pe focul ce se stinse sfârâind.
- Molok udiak, spuse ca de fiecare dată când făcea acest lucru sacru. Puterea lor asupra focului, trupul învingând cel mai teribil demon, focul, născut din sângele lui Molok ce stătea pictat în fiecare grotă şi la care se uitau cu atâta teamă. Tiuk şi Arkon se întoarseră din grotă cărând piei şi câteva ciomege. Urun se ridică şi se duse la animalul decapitat, ce abia se mai ţinea pe băţ. Îl trase de acolo şi începură, cu pietre, să-l dezmembreze. Fiecare parte era învelită în frunze lungi de alois dar câteva bucăţi trebuiau lăsate în urmă ca tribut, lui, aceluia ce stăpânea cu adevărat teritoriul şi care putea, oricând, decide cine va vedea lumina soarelui în ziua următoare şi cine nu. Restul urma să fie împachetat în piei şi cărat, de câte doi, pe beţe lungi. În faţă va sta el, atent la tot, iar în spate Tiuk şi Arkan. Îi privi pe cei doi care se evitau cât puteau; Arkan încă se ţinea de gâtul înroşit şi, din când în când mai tuşea ascuţit apoi scuipa resturi de iarbă şi pământ.
- Adika Koton supor, spuse Orkan privind în desişul pădurii din faţa sa. Adunară totul în piei şi îşi legară, strâns, blănurile, după care cântăriră ciomegele. Cele mai grele erau păstrate împreună cu pietrele ascuţite de stâncile dure care străjuiau râul. Tiuk şi Arkan se apropiară de el şi Tiuk îi întinse suliţa lungă, simbolul puterii şi semnul conducătorului. El îi va duce departe, acolo unde se putea găsi răspunsul la întrebarea ce sălăşluia între cele două orbite, acolo unde nu exista foame şi nici frica de Molok, animalul cu aspect de om, animalul stăpân. Molok, un nume care producea groază, fie şi numai dacă era pronunţat, născut din nefiinţă, nemuritor, fără suflet şi nevăzut de nimeni, niciodată. Până şi imaginea lui nu putea fi scrijelită decât în pereţii peşterilor în care se adăposteau cei vârstnici, mai înţelepţi. Pe vremea când în tribul lor mai existau copii, acest nume era pronunţat numai atunci când unul din cei mici era legat de mâini şi de picioare cu funii din iarbă crudă şi era dus în coliba din trestii, în care se ardea scoarţă de copac şi, în timp ce numele lui era repetat, îi tăiau gâtul şi-i adunau sângele în ulcele, cu care, apoi, stropeau focul în speranţa că fericirea lor va fi păzită de el, de Molok. Aşa credeau că-l pot îndupleca pe cel nevăzut, pe cel ce le aducea bolile, turmele de animale sălbatice să-i strivească sub copitele lor, râul, care cu limba lui neagră ştergea cocioabele şi lua cu el vieţi lăsând în urmă doar frig, boală, hoituri.

Acum, însă, bătrânul şi copiii nu mai erau acolo, plecaseră, probabil, în sufletul negru ca şi pădurea din faţa lor al lui Molok, corcitura dintre foamea ce le decimase tribul, boala ce îi pândea pe toţi după fiecare arbore, şi colţii ascuţiţi ai urşilor treziţi de foame în mijlocul iernii, Molok, bestia ce urinase în jurul lor, încercuindu-i în blestemul lui.

Orkan privi la cei trei şi simţi mila umezindu-i spatele. Cât de mulţi fuseseră vara trecută, îşi aminti copiii jucându-se cu şopârlele colorate pe care le scoteau de sub pietre cu beţe, femeile pregătind turtele din seminţe de caipioc, bătrânul citindu-le în fierturi iuţi şi pictându-le pereţii cu roşu din argila cărată de copiii de la râu, protejându-i de mâna aceea lungă, neagră şi nesăţioasa care s-a abătut, până la urmă, asupra lor, dintr-o dată.

Totul fusese în zadar, acum rămăseseră doar ei patru să trăiască pentru a afla de ce, de unde, şi, de ce nu, pentru a se răzbuna. Privind pădurea deasă, strânse craniul şi îl legă în jurul brâului.
- Atok oka! comandă Orkan sigur de el. Nu mai aveau ce pierde, trebuiau să spargă cercul acelui blestem aşezat cu atâta dibăcie de el, să fie mai abili şi mai lipsiţi de teamă decât orice zburătoare ce se închina la urmele lui şi mai disperaţi decât peştele aruncat pe nisip.

Cei trei adunară ciomegele şi săltară de pe pământ hălcile învelite în frunze; se aranjară în linie, primul, Orkan, având suliţa de care legase o labă de pisică sălbatică şi la gât purtând colţul primului urs omorât în toamna aceea când primise în dar cuţitul cu mâner de os, cuţit pe care-l pierduse în timpul luptei cu bestia. Mai găsise doar mânerul în stomacul animalului care îl atacase cu urletul acela ce l-a trezit multe nopţi după aceea. Al doilea urma Tiuk, cu un cap mai mare decât Orkan, apoi Urun şi, la urmă, Arkan. Legat la glezne cu maţ de porc sălbatic, Arkan purta spinii păianjenului erematil, acel păianjen maroniu cu picioarele cât degetele unei mâini de bărbat, cu blană şi colţi de pisică. Îl omorâse aruncând pe el cenuşă iar animalul ameţi cu colţii clămpănind continuu şi spinii mari cât o unghie, mişcându-se în toate direcţiile. Îi zdrobi capul cu o singură lovitură de ciomag şi, de atunci, îşi câştigase respectul întregului trib. La sfârşit, adună cenuşa, i-o dădu bătrânului care o turnă, cu grijă, în orbitele căpăţânilor de porci sălbatici, încercând să înţeleagă ce însemna şi cum se putea dezlega viitorul mai uşor, cum se putea schimba, mai repede, soarta fiecăruia.

Tiuk fusese de mic un copil slăbănog, mama îi murise când era mic dar tatăl său avusese grijă de el, să înveţe toate tainele pădurii, râului şi luptei până când, într-o nefericită seară, alunecă într-o râpă ce stătea ascunsă sub un strat gros de buruieni. Pierise acolo, strigându-i să plece, că e mâna neagră care începea să-şi facă simţită prezenţa, dar el nu s-a mişcat de acolo, a stat toată noaptea privindu-i albul ochilor şi ascultându-i vorbele. A plâns la marginea râpei, a încercat să coboare înăuntru, i-a aruncat fructele acre pe care le adunase, dar degeaba. La un moment dat, vorbea de unul singur, tatăl nu-i mai răspundea. Stătea acolo îndoit caraghios, privindu-l într-un fel pe care nu-l mai putea şterge din minte. A plecat de-abia înspre dimineaţă, gonit de sunetele urgilor care, simţind mirosul de hoit, dădeau târcoale în spatele tufelor înalte, luând cu el un pumn de pământ şi jurând să vorbească, în fiecare zi, cu ochii aceia, ştiind că ei îl vor privi încontinuu şi vor avea grijă de el, pentru totdeauna. De la un timp, însă, Tiuk simţea în aer vocea tatălui, mai ales purtată de vântul de seară, uneori toată noaptea; îi vorbea, îi repeta lucruri pe care nu le înţelegea, apoi pleca râzând de lângă el, făcându-l să se simtă tot mai aproape de râul pe care, cu toţii, la un moment dat, vor trebui să-l treacă. Îl avertiza, oare? Era timpul?! Se mai putea împotrivi? Tiuk se aplecă şi îşi strânse maţul cu spinul de păianjen, din jurul gleznei, îl pipăi şi îi simţi înţepătura ca pe ceva plăcut. Puterea unui spin, puterea unei clipe de neatenţie sau momentul în care victima muşcă furios din artera femurală lăsând să se scurgă în pământul negru tot sufletul, să ajungă şi el, purificat de povara trupului, acolo unde se adună cu toţii să-şi depene povestea vieţii trecute, acolo, în faţa grotei în care bătrânul spală pereţii cu apă de ploaie, apoi, uniţi de furia cu care fuseseră azvârliţi pe malul celălalt, să-şi deseneze, în ocru, demonii pe care-i vor sluji în eternitate.

Apucă ciomagul gros şi îl aşeză pe umăr, uitându-se la cei doi. Ridică de capătul parului, la mijlocul căruia se aflau hălcile, şi aşteptă ca Urun să facă acelaşi lucru. În faţă, Orkan saltă brusc suliţa către cer şi scoase un Oka! răguşit după care se puse în mişcare, încet, spre pădurea cenuşie şi densă ca un munte. Cei trei îl urmară, înaintând pe iarba uscată, ascultând trosniturile de sub tălpi şi privind doar arareori înainte. Curând, atinseră liziera pădurii şi mirosul aerului deveni tot mai umed, mai dens şi dulceag, purtând, în acelaşi timp, sunetele lumii închise ce se zbătea să trăiască în interiorul acelui trup făcut din vreascuri, trunchiuri groase, fructe acre, păsări isterice şi animale mai tot timpul posace.

Okran ridică mâna; cei trei se opriră în spatele lui şi lăsară ciomegele pe pământ. Tiuk mormăi ceva şi se aşeză lângă o piatră.
- Atok, malo udu, şopti Okran încercând să străpungă cu privirea lanţul de tufe înalte şi copaci cu frunze lungi, tăioase. Din spate, Urun îl împinse înainte.
- Bolo, uikar ta dabat, şi trecu pe lângă el înspre pădure. Orkan îl apucă de mână şi-l trase înapoi, făcându-i semn să se aplece.
- Atok, ka? Arbot nu oslam dapaz. Orkan o luă precaut înainte, cu ciomagul pregătit pentru orice eventualitate. Molok putea apărea oricând, sub orice formă: şarpe vicon cu capul cât palma întinsă a unui adult, maimuţa kokuri cu coadă roşie şi unghii lungi ca ale urşilor ori chiar sub forma plantei mâncătoare de oameni şi animale adrita, cu flori otrăvitoare mai mari decât cel mai mare ceaun pe care cineva îl făcuse vreodată. Se apropiară, încet, de primul rând de buruieni, cu urechile ciulite la orice sunet ameninţător; din spatele zidului de verdeaţă nu se auzea nimic care să le trezească suspiciunea; doar greierii rokan îşi făceau simţită prezenţa în iarba înaltă din care aburul se înălţa ca dintr-o oală cu fiertură.

Orkan intră primul, urmat de ceilalţi aflaţi în spatele lui, în linie. Împingea cu ciomagul crengile ţepoase, frunzele lungi şi ascuţite, uitându-se din când în când la Tiuk, în spatele lui, care se agăţa cu mâinile de tulpinile subţiri, gâfâind din greu. Habar nu aveau încotro mergeau, în faţă nu se zărea mare lucru. Tufe, copaci înalţi care întunecau cerul, gropi pe care trebuiau să le ocolească, păsări ţipând unele la altele, maimuţe fojgăind frunzele în vârful copacilor, toate le spuneau că sunt urmăriţi şi nu foarte bine primiţi acolo. Înaintau cu greutate, icnind la fiecare ciot sau groapă apărută din senin în calea picioarelor lor, trăgând de tulpinile umede ca de nişte maţe de porc sălbatic şi, din când în când, oprindu-se să-şi mai tragă răsuflarea. Arkan se sprijini de un copac şi scoase un os de care atârnau câteva fire de carne. Începu să-l roadă frenetic, privindu-i pe ceilalţi cu coada ochiului. Tiuk se uită la el şi râse.
- Adik, suprot Akan! Arătă cu degetul către Orkan care, atârnat cu mâinile de o liană, nu prea mai avea chef de nimic.
- Lolok kaki gaozdika, spuse mai mult pentru el. Nu voia să ia o pauză tocmai acum. Ştia că sunt foarte vulnerabili şi Molok nu va ezita să-i strivească ca pe nişte insecte. Asta, dacă nu cumva se amuza privindu-i, aşteptând momentul prielnic să înceapă jocul lui preferat: jocul de-a moartea; îi făcu semn lui Tiuk să-l mişte pe Arkan.
- Mola, bandiki Akan, mola, făcu Tiuk cu ciomagul către gura lui Arkan care pricepu şi, molfăind încă la os, se puse docil în mişcare.

Ajunseră la o potecă făcută de animale şi o urmară până atinseră marginea unei gropi imense. Se lăsa seara iar Orkan făcu semn că venise timpul să se oprească. Gâfâind, se aşezară pe pământul noroios. Urma să se înnopteze cât de curând şi niciunul dintre ei nu se bucură prea tare. Animale de toate mărimile şi felurile care în timpul zilei stătuseră pitite vor ieşi cu maţele ghiorăind şi vor umbla bezmetice peste tot.
- Oilok, utuk ka daskuns, oko? întrebă Orkan frecându-se pe ceafă.
- Alok, umo ok! făcu, sigur de el, Arkan izbind cu ciomagul în noroi. Urun horcăi ceva drept răspuns şi se apucă să tragă de un buştean ce stătea pe jumătate îngropat în noroi. Tiuk se aplecă şi începu să scurme pământul din jurul buşteanului. Îl mişcară, iar mai apoi îl traseră afară. De sub el, furnicile izbucniră în şuvoi, ameţite de lumină, care încotro. Okran, profită de ocazie şi, cu un beţişor, le culese, după care începu să le mănânce.
- Hrmm, hrmm, făcu satisfăcut, pocnindu-le între dinţi; erau acrişoare, tonifiante. Scuipă una ce se plimba pe buza de jos şi se uită împrejur. În faţă, o groapă mare a cărei margine nu se vedea din cauza întunericului şi aburului. În lateral, un perete de vegetaţie. Deasupra, atât de multă vegetaţie încât credeai că eşti într-o colibă făcută din frunze, însă nu una tocmai primitoare.

Nu aveau încotro, trebuiau să reziste toată noaptea acolo, în mijlocul sălbăticiei.

Se aşezară în cerc şi Urun târî buşteanul în spatele lor. Aşa, măcar se puteau sprijini de ceva. Se făcu deja răcoare şi, treptat, sunetele pădurii se schimbară; mormăieli şi uruituri înlocuiră chirăiala şi sâsâitul continuu de mai devreme.

Orkan îşi lăsă capul pe buştean şi încercă să închidă ochii. Urun şi Tiuk şuşoteau şi rupeau beţe subţiri, în timp ce Arkan se întinse şi el aproape de Orkan. Fugeau de el dar în acelaşi timp îl căutau. Trăiseră toată viaţa cu spaima de el, dar acum voiau să-l vadă în faţa lor, să-l înfrunte, să fie omorâţi sau să-l răpună aşa cum el, la rândul lui, îi răpuse pe toţi. Molok.

Orkan aproape adormi când simţi pământul sub el cutremurându-se. Buşteanul o luă de-a dura şi capul îi căzu, lovindu-se de o piatră; atunci, realiză că nu visa şi sări imediat în picioare, căutându-şi ciomagul şi scobind cu privirea în întunericul din jur.

Aerul vibra şi un suflu fierbinte venea de undeva din faţă, de acolo unde se întindea groapa aceea uriaşă.
- Akan, Urun, Tiuk, oka? Ha? zbieră, ţinând ciomagul cu ambele mâini.
- Ha, abat, se auzi Urun de undeva din spate. Se întoarse şi o luă încet, pipăind cu ciomagul înspre el dar alunecă şi se lovi cu falca de ceva tare. Simţi sângele umplându-i gura apoi două mâini, apucându-l de subţiori şi trăgându-l de acolo.
- Oi Orkan, suprot?
- Urun, iki kakat uidu, oko, o Akan i Tiuk?
- Knet, nok Akan i Tiuk.

Ceilalţi doi nu mai erau acolo, probabil că de frică o rupseseră la fugă. Valul de căldură îi ardea spatele, îl împinse înainte, se ridică cu greutate şi o luă la fugă zgâriindu-se pe faţă şi pe mâini însă încercând să nu-l piardă pe Urun. O luară la întâmplare, mânaţi numai de frica suflului fierbinte şi tremurului pământului.

La un moment dat, se izbi de ceva atâta de tare încât îşi pierdu, pentru câteva momente, simţurile. Îl auzi, înfundat, pe Urun strigându-l apoi tropăit şi un soi de mârâit scurt. Încercă să-şi ia ciomagul, dar mâinile nu găsiră decât noroi, rădăcini şi frunze putrezite.
- Urun, oi ki, încercă să strige dar gheare scurmând lângă el şi ţipătul ascuţit îi acoperiră cuvintele. Mai simţi o labă pe spate, strângându-i pielea şi carnea apoi se lăsară întunericul şi tăcerea.

Bătrânul îşi lăsă privirea în pământ, clătinând din cap, acuzator. "Ochii mei văd altceva acum, doar o glumă kapka, nu un conducător. Nu ştiai că nu-l poţi găsi? Dar, să-l învingi? Cu ce şi unde? De ce aţi plecat, nu vezi că nu mai e cale de întoarcere?"

Îl vedea faţa tremurând, barba unduindu-se în lumina soarelui şi trupul, nefiresc de lung. Părea aproape, dar nu era aşa. Era acolo, departe, unde pădurea se termina şi munţii se prăvăleau pe pământ. Era printre ei, cu ei, al lor. Ei erau el, iar Orkan râse, râse atât de tare încât imaginea bătrânului se rupse în fâşii, aşa cum se rupeau pieile de animale, când le jupuiau.

Strânsoarea ghearelor pe spate îi plăcu atât de mult, încât încercă să atingă cu vârfurile degetelor laba rece şi aspră ca scoarţa de copac. Voia să se convingă că nu-i un duşman şi că de acum, el va putea sta acolo, pentru totdeauna.

Simţi furtuna adunându-se în el, râurile inundându-i trupul, copacii înflorind în grotele întunecate ale plămânilor. Se ridică oftând şi trase după el restul pădurii care scăpase de focul acela mistuitor, privi copacii prăbuşindu-se ca nişte beţe, animalele fugind îngrozite pe unde vedeau cu ochii şi, ridicându-şi mâinile, rupse norii care se prăbuşiră pe pământ într-un şuvoi de apă murdară.

Era atât de mare încât nu-şi vedea mâinile şi nici picioarele, dar ştia că sunt acolo, puternice, supuse, ascultându-l aşa cum îl ascultase el, cu mult timp în urmă, pe bătrân, vorbindu-i de Molok.

Noaptea se întindea sub el ca o pătură şi o trase de acolo, dezvelind munţii pe care-i zgârie cu unghia, oceanul în care suflă cu putere stârnind valuri uriaşe şi-i mai zări şi pe oamenii mici şi slabi, urâţi şi zgomotoşi cum alergau din faţa lui, prăbuşindu-se, astupaţi în noroiul pe care el îl arunca, în plictis. Apoi, o luă la fugă printre ei, invizibil, dărâmându-le colibele, omorându-le animalele, zdrobindu-i sub talpa lui.

Molok se opri, admirându-se în puhoiul de apă murdară; îşi vedea chipul în apa maronie, în cenuşa pădurilor, în plânsetele bătrânilor şi în teama copiilor. Tot ce era în jur îi aparţinea, avea atât de multe lucruri de făcut cu întunericul cerului, dar pentru început, avea să se odihnească în visele lor, stingându-şi setea cu frica lor şi punându-i să-şi petreacă tot restul vieţii fugind de el.

Molok renăscuse, pentru a câta oară?

Pe undeva, acolo, la marginea potecii, Tiuk şi Arkan îi găsiră sub un copac prăbuşit. Orkan şi Urun stăteau, amândoi, rupţi ca nişte beţe uscate, încruntaţi, de parcă nu ar fi înţeles de ce ziua asta nu va mai fi ca celelalte.

(din viitorul volum de proză scurtă "Imaginarium")
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro A. cu papion, Mihaela Pascu-Oglindă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Veniţi, privighetoarea cântă... - Privighetoarea de Kristin Hannah, Anca Mureşan
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la cer până la poarta din fundul grădinii / Lungul drum al rufelor către noapte, Ana-Maria Androne-Bouman (4.6/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Şúco, Matei Bodoc (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Nemaipomenita intransigenţă a Nastasyei Kuzneţova, Liuba Barashkova (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Praful de pe tobă
Sageata Ora de libertate
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer