Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Revelion


Dan Lupu

03.01.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E ultima seară din an. Trei bărbaţi asudaţi din cauza oboselii strânse de-a lungul zilei şi a aburilor de rachiu de ţară stau şi ascultă radioul, undeva, într-un sătuc uitat de lume de prin Munţii Apuseni. La radio se vorbeşte despre revoluţie. Cei trei îşi schimbă feţele în funcţie de ştirile venite din cutia aia mică de lemn care de o bucată de vreme pârâie. În cameră nu-i lumină multă, destulă totuşi cât să trădeze în afară că oamenii-s treji deşi ora e înaintată.

E revelion, dar nu-i unul festiv. Ţara a trecut prin război, oameni au murit şi, chiar dacă n-ar fi fost aşa, munca cu animalele le retează orice întrezărire a vreunui impuls festiv.

Dar ce-o să fie de-acum?!
- Mai bine-o să fie măi tată, măi!! urlă Ion de la înălţimea celor 64 de ani pe care-i duce cu mândrie în cârcă. E încrezător în viitor. N-are de ales.

Din radio crainicul anunţă că se vor retroceda terenurile confiscate în timpul regimului comunist, proprietarilor de drept sau moştenitorilor acestora şi nu apucă bine să se termine ştirea că Ifrim toarnă înc-un rând de ţuică în paharele aşezate frumos pe ştergar şi ţipă către Lina în timp ce-şi dă jos flanelul roşiatec şi plin de paiele ce i-au căzut pe spate când căra mâncarea la vaci.
- Lino fata, i-auzi tu ce-o să fie! Păi ne mai luăm nişte animale. Hai Lino c-a venit şi timpul nostru!

Lina nu spune nimic, parcă nu o lasă inima să creadă aşa uşor. Ştie că lucrurile nu-s numai bune şi că dac-a fost rău nu-nseamnă că urmează bine. Parcă are o premoniţie. Inima i se zbate neliniştită şi n-o slăbeşte deloc strânsoarea din capul pieptului. Viaţa i-a arătat că vorbele zboară mai repede decât faptele, iar cum de la radio numai vorbe poţi auzi...

Oamenii se-ncing în planuri şi încă o sticlă de tărie e lăsată pe pardoseala de lemn, goală, sleită de conţinut.

Cuvintele curg, femeile sunt şi ele în camera cealaltă, împletesc şi vorbesc în legea lor. Nu concurează sonor în niciun fel cu zarva bărbaţilor de o parte şi cealaltă a radioului. Poate şi pentru că-s doar două. Nevasta lui Ion, Lucica, e plecată de mult pe lumea ailaltă. De atunci Ion nu mai e omul care-a fost.

Dincolo se scandează lozinci ca şi cum cei trei chiar au participat la revoluţie, se râde, din radio se aud ştiri, se anunţă victorii şi se stabilesc rezoluţii. Nu mai e mult până când noul an se va face simţit.

Eugenia sau Jeni, cum îi spune lumea în sat, Jeni a lui Potcovaru, se ridică şi pregăteşte candela pentru ca noul an să fie întâmpinat cu lumină "ca-ntr-o casă de om cu frica lui Dumnezeu", când, de-odată, linişte. Din difuzor se anunţă, la fel de pârâit, că toţi membrii de partid vor fi urmăriţi, judecaţi şi condamnaţi. În mintea tulbure de alcool a celor trei creştini se face repede o paralelă cu executarea cuplului prezidenţial şi lucrurile se precipită rapid iar tonul grav de la radio sporeşte panica. Ce se întâmplă? Ifrim şi Petre, ambii mai tineri ca Ion, sunt, sau au fost, sau... mama mă-sii de treabă, au carnet dintr-ăla roşu de partid, păstrat frumos, în camera din faţă, printre ştergarele aşezate cu grijă de femeile lor, alături poate, de vreo economie obţinută, fără să se ştie, din comercializarea rachiului sau din vreun ciubuc făcut cu lemne pe la pădure.
- Trebuie să ne ascundem în munţi pân-o trece puhoiul! îi mobilizează Petre. Şi până să mai apuce să spună cineva ceva, fiecare mai dă o duşcă pe gât şi năvălesc în bezna ce înconjoară casa mică a lui Ifrim.

*

Au trecut ani buni de-atunci. Nu s-au aflat multe despre ce s-a întâmplat cu adevărat în zilele acelea, dar oamenii vorbesc. Măcar atât pot şi ei să facă.

Jeni şi cu Lina sunt în continuare vecine şi prietene. Ambele sunt văduve acum. Nea Ion încă trăieşte. Are noroc cu fiul cel mic care s-a mutat cu el şi-i ţine de urât. Bun copil. Seamănă cu maică-sa, fie-i ţărâna uşoară!

Se împlineşte un sfert de secol de atunci iar timpul trecut le face pe cele două să povestească întâmplările de-odată cu umor şi un soi de detaşare care te-ar putea face să crezi că-s născoceli. Aneta, şi ea fără bărbat, stă şi ascultă cu sufletul la gură cum Petre, uşor cam prins de aburii rachiului, ajuns acasă să-şi pregătească plecarea în munţi, a alunecat pe gheţuşul din bătătură şi nu s-a mai ridicat. A fost răpus de iarnă înainte s-ajungă legiuitorii la el. Ifrim n-a mai plecat după cele petrecute şi nici n-a fost executat. A murit de moarte bună vreo patru ani mai târziu. Carnetul roşu e şi acum printre ştergarele din camera din faţă. Îl păstrase din inerţie sau poate din cauza gândului că la un moment dat comuniştii se vor întoarce şi atunci va avea nevoie din nou de el, iar Lina nu l-a aruncat nici ea.

Aneta e divorţată. De multă vreme. Divorţul la sat e un subiect tabu, nu şi pentru cele trei.
- Păi dacă umbla aiurea?! O pauză destul de mare se face simţită. Lui Jeni îi dă o lacrimă. Cum să nu-l las!? Da' acu nu vezi ce dezmăţ e? Nu vezi tu tinerii ăştia cum umblă pe stradă? Doamne apără-mă şi mă fereşte! Mămuca s-ar întoarce în mormânt dac-ar vedea. vociferează Aneta întărâtată.
- Aneto, mulţumeşte-i Maicii că măcar nu era dintr-ăla de-i plac alţii ca el. Tica, din capătul uliţei, are un nepot care a venit într-o vacanţă, de la Bucureşti, s-o vadă pe buni, împreună cu prietenul lui. "Dar nu e cel mai bun prieten" după cum i s-a explicat.
- Ducă-se pe pustii! îşi face cruce Jeni în timp ce aduce nişte feliuţe de cozonac cu rahat şi puţină cremă, tăiate foarte subţire şi inundate cu zahăr pudră. Eu nu mai pot de oboseală. De ce-o sta lumea trează aşa la oră fixă? Doar nu-i sărbătoare trecută în calendar? Eu nu văd sensul revelionului ăsta. Adică, da, trece anu', vine altul şi ce? Ce e diferit pe întâi faţă de ziua de dinainte?
- Cum nu-i diferit măi Jeni?! Începi anul cu petrecere ca să fii voioasă până la iarna ailaltă.
- Ei Aneta, nu-i chiar aşa. spune Jeni, apoi ca pentru ea: Şi-am uitat şi andrelele acasă.
- Lina, mai pune şi tu un rând zice Aneta deja îmbujorată.

Femeile beau vin, mănâncă din când în când şi vorbesc. Ochii li-s trişti. Mâinile ridate au degetele strâmbe şi pielea crăpată din cauza frigului. Câmpul îţi modelează corpul după voia lui. Viaţa după '89 nu le-a adus schimbări majore în bine. Au fost la vot crezând că vor ajuta să se îmbunătăţească lucrurile, merg la biserică în fiecare sfântă duminică şi se roagă. Se roagă pentru cei morţi, pentru copii şi pentru nepoţi, pentru sănătate. Dar mai ales se roagă să afle ce-i cu lumea asta nouă în care s-au văzut nevoite să trăiască fără s-o înţeleagă. Îşi aduc aminte în dialogul lor de oamenii care obişnuiau să aibă cuvânt, de copii smeriţi ce-şi respectau părinţii, de oameni liniştiţi, de trosnetul lemnelor din sobă sau de frigul din casă în dimineţile de iarnă înainte să aprindă focul. Îşi aduc aminte că oamenii se ajutau, că râdeau mai mult şi că îşi găseau timp să se bucure şi de lucruri simple. Îşi aduc aminte de dansurile din sat şi de drumurile la oraş. De tinereţe.

Aneta stă şi ascultă dar nu-i prinsă deloc de mirajul retrospectivei ceauşiste. Pentru ea e bine că s-a terminat. Chiar dacă n-a ieşit niciodată peste hotare se bucură că alţii pot s-o facă. Se simte împăcată cu asta, răzbunată. Se bucură că poate să vadă seriale la televizor şi că poate să-şi cumpere laptele de la magazinul sătesc. Îi creşte inima când iese la sărbători pe drum purtând vreun batic primit cadou de la Dorina, fiică-sa, care călătoreşte mult. Cel pe care-l poartă astăzi este luat de la Zürich. Nu ştie ea unde-i Zürichul ăsta dar e tare mândră că are batic de acolo. Năframa asta parcă-i dă curaj, parc-o face mai bună decât celelalte două. Se simte parte din Europa şi Uniunea asta despre care nu ştie nimic. Nu ştie, dar e mândră c-am intrat şi noi. Cum am intrat şi ce înseamnă asta... ei bine, la asta chiar n-a avut timp să se gândească. Se bucură că suntem acolo. Pentru ea înseamnă c-o să trăim mai bine. Pentru ea înseamnă recunoaştere, că nu suntem singuri şi, ea, Aneta, e mândră de neamul ăsta care a ajuns şi-n Uniunea asta Europeană.
- Mie-mi pare bine că s-a terminat. Nici înainte nu era bine. Uite, vezi măslinele astea? Se ridică, ia un castron ciobit cu câteva măsline rămase în el, şi le îndeasă în gură şi începe să le molfăie. Pe vremea Răposatului nu aveam nimic. Singurele măsline pe care le vedeam erau alea de la oi. Ia nu vă mai bociţi atât. Acum putem organiza Revelionul acătării, cum se face, cum ne dorim. Avem programe la televizor.
- Ce bucuroasă eşti tu Aneto! Te baţi cu pumnul în piept. Lucrurile nu se schimbă fă pentru noi! Nu s-au schimbat aproape deloc. Acum 25 de ani eram exact în camera asta care arată la fel. Doar eu sunt mai bătrână. Copii au crescut şi lumea a luat-o prin mirişte. Până şi tu Eugenie te plângi toată ziulica în loc să mulţumeşti Domnului că suntem aici şi încă putem merge pe picioarele noastre.

Aneta continuă:
- Şi poţi să-ţi cumperi şi mărgele, de care vrei tu. Ai de unde alege. Rodica de la magazin şi-a luat de la oraş de multe culori. Putem să zicem ce vrem noi despre cine vrem. Mă duc la Primărie şi nu mai intru cu capul plecat. Am pământul meu Lino, fac eu ce vreau cu el. Dacă vreau să-l las pârloagă, îl las. Habar n-aveţi ce putere ni s-a dat. Putem să facem ce vrem noi, când vrem noi, dacă vrem. Uite, v-am organizat revelion şi nici măcar nu sunteţi în stare să mulţumiţi.

Ceasul bate ora fixă. Până la anul mai e o oră.

Jeni suspină şi întreabă mai mult pentru ea: Da' ce? Am vrut eu revelion?!

Tăcere. Doar lemnele pocnind se mai aud din măruntaiele sobei. Cele trei au un aer solemn. Minutele trec în grabă şi femeilor parcă le trec prin faţa ochilor cine ştie ce amintiri sau minunăţii care le ţintuiesc şi le fură privirea într-un gol de timp pe care doar ele îl remarcă.

Lina, din nu ştiu ce motiv, nu-şi poate scoate din cap cum a putut ea să fie atât de slabă de înger şi-a fost de acord cu tăierea cireşului ăluia alb din faţa casei. Eugenia încă nu s-a obişnuit să trăiască fără Petrică. L-a iubit, aşa cum a fost. A avut o viaţă bună cu el. De când s-a dus, nu se poate simţi altfel decât nedreptăţită. Ce-a vrut viaţa s-o înveţe? Cu ce-a greşit? De ce n-a luat-o Dumnezeu şi pe ea? De ce-a lăsat-o aici singură să se chinuie în fiecare zi cu amintiri. Astăzi de dimineaţă, pe când aducea apă de la fântână i s-a părut că-l vede. Era cu cizmele alea ale lui negre şi n-avea căciulă-n cap. De ce n-o fi avut căciula s-a întrebat. De ce? Ajunsă acasă a aprins o lumânare şi a plâns. Are un gol în piept pe care nimic nu l-a putut remedia în toţi anii ăştia. Uneori îi roagă pe sfinţi s-o ia la ei. A obosit şi simte cum nu mai poate.

Aneta bravează. Ea nu plânge niciodată de faţă cu altcineva. Se abţine. Acasă plânge mult. E singură. N-are copii şi n-are fraţi. Avea bărbat frumos dar infidel. A încercat o perioadă să trăiască aşa până-ntr-o zi când şi-a luat câteva lucruşoare din casă şi toate economiile şi-a plecat "hăt în celălalt capăt de ţară". A crezut că aici îşi va găsi liniştea dar n-a fost aşa. N-are copii. N-are fraţi sau surori, e singură. N-are cui să ceară un pahar cu apă şi nu se poate abţine să nu se gândească la ce-o să se aleagă de ea iar gândul ăsta o macină puţin câte puţin. Speră totuşi că ceva se va întâmpla şi viaţa i se va schimba. N-ar putea să spună ce s-ar putea petrece dar e aproape sigură că o să fie bine.

La televizor defilează nişte artiste aproape dezbrăcate. Femeile poartă bondiţe. Timpul trece. Pe ecran se numără descrescător. Anul vechi s-a dus deşi ceasul lor arată că mai sunt vreo şapte minute din el. Poate-i în urmă. Cei de la televizor au trecut deja în anul nou. Femeile se privesc şi răsuflă uşurate. O să fie bine. Anul ăsta are toate semnele bune. Se bucură şi-şi urează sănătate. Ceasul de pe dulap prinde şi el anul nou din urmă. Acum sigur pot să spună 'la mulţi ani'.

Linei nu-i iese din cap cireşul ăla alb. Ce cireşe bune de dulceaţă avea. Iar pe Jeni o podidesc puţin lacrimile: Am vrut eu revelion?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • un gol de timp
    Alina Dumitru, 03.01.2016, 13:05

    un revelion foarte plăcut de citit, dureros de real

Spacer Spacer