DoDu – un om din Wayfalua

DoDu, aşa îmi spuneam la un moment dat: poate că lumea-i prea mică sau ambiţiile mele prea mari, îmi spuneam, EU, de parcă n-aş fi avut doar 4 ani când mă cocoţam în vârful clăii din Valea Ciurilii ca să văd cerul mai de aproape. Mi se părea pământul atât de mic, de acolo, din vârful acela impozant încât, dacă n-ar fi venit tânu să mă ameninţe cu furca lui uriaşă, aş fi stat întreaga noapte să privesc cerul incredibil de albastru, în speranţa c-o să vină vreun ozeneu şi-o să mă ducă în lumea aia dintre stele. Stele am văzut eu, ce-i drept, puţin mai târziu, când a pus tânu mâna lui de piatră pe umărul meu fragil, strângându-mă atât de tare încât am văzut stele verzi. Mă ţîpurigule, mă! tuţi muma care te-o făcut. Pă mă şpuriule, dacă picai din vârfu jârezâ şî-ţ fărmai tăte şioantele?! Şi-mi ţinea tânu o teorie moroşănească - era de prin părţile Moiseiului, Dumnezeu să-l ierte, încât îmi venea să intru în pământ de ruşine. Mai bine mi-ar fi dat o bătaie zdravănă decât să-mi spună cuvintele acelea. Tata l-a moştenit, în mare măsură, avea obiceiul să mă certe în loc să mă bată. Dar, odată, într-o vară de neuitat, şi-a încălcat "principiile", a pus mâna pe o jordie de mesteacăn şi mi-a tras o "bătută cu strigături" de n-am putut să dorm vreo două, trei nopţi. Făcusem un pariu cu nişte amici: care sparge cu praştia mai multe stopuri de la remorcile forestiere parcate în apropierea pădurii de pe Strâmba – locul nostru preferat de întâlnire şi joacă. Ce-i drept, n-am ieşit campion, dar ştiu cu siguranţă că am obţinut un "premiu" de nu l-am uitat nici în ziua de azi. Asta, dragă DoDu, ca sa-ţi dai şi tu seama cât de precoce eram, în materie de... "premii"!

La şcoală am fost întotdeauna printre primii dar, nu ştiu cum se făcea că mai totdeauna trebuia să împart premiul I ori cu fiul şefului de post – o jigodie agresivă şi limitată care mă fugărea prin curtea şcolii strigând: Geluuu purceluuuu... Geluuuuu purceluuuu şi care-mi trăgea ghionturi la gimnastică de-mi dădeau lacrimile de furie şi neputinţă, ori cu băiatul lui nenea primarul, un exemplar bubos şi pârâcios, care păşea cu mândrie patriotică pe urmele lu' tac-su, om uns cu toate alifiile, PCR-ist de nădejde şi beneficiar al unei "rente" lunare, pentru beneficii aduse în folosul comunităţii! Prin clasa a VIII-a, profesoara mea de română, d-na Huniar, care mă avea la suflet şi care mă fascina ori de câte ori deschidea gura – avea o voce impresionantă şi caldă în ciuda unei fizionomii care n-o avantaja deloc, m-a trimis cu încredere la olimpiada de română, în ciuda protestelor unor odrasle preamărite care-şi revendicau acest drept, dar care, n-aveau nici în clin şi nici în mânecă cu tot ceea ce ar fi trebuit să însemne literatura română.

Unul dintre subiectele de la olimpiadă a fost unul cât se poate de... ciudat: descrieţi în versuri, impresia voastră despre Ştefan cel Mare! Şi uite aşa, vrând-nevrând, am scris eu prima poezie, de sorginte patriotică, cu care am şi luat un premiu, spre fericirea profesoarei şi disperarea colegilor. La sfârşitul clasei a VIII-a , mi-am luat traista în băţ şi am plecat într-un oraş apropiat, cel mai apropiat cu putinţă, la Năsăud, unde, singur cuc am dat examen la liceul George Coşbuc, unul dintre cele mai renumite din zonă. Dat examen, luat examen, bucurie mare! Naveta cu autobuzul, în fiecare zi vreo 30 de km dus şi 30 întors. Dar parcă n-a fost aşa infernal, doar mă obişnuisem cu naveta în primii mei ani de şcoală când trebuia sa parcurg 8 km zilnic (dus-întors), din Tranzbordare – ţinutul de baştină al Vlaşinilor şi până în Telciu, localitatea în care se afla Şcoala Generală.

Dar, dragă DoDu, haide să nu mă lungesc prea tare. Foaia mea de parcurs a fost una foarte lungă şi plină de peripeţii. Cu vacanţele petrecute "în câmpul muncii", la CAP-ul din Sânmihaiul de Câmpie, apoi ultima treaptă de liceu facută într-un alt oraş, Bistriţa, la vreo 45 de km de casă, Revoluţia făcută cu zb-ul în mână ca să nu vină teroriştii arabi cu elicopterele şi să distrugă sediul aflat în paragină al unei primării de provincie, cu patriotisme înflăcărate: noi tinerii, tineretul liber, schimbare, jos comunismul, cu întâlniri nocturne la sediul ziarului "AHA", cu O.C. Hogea investigând activităţile ilicite ale deja nou formatei nomenklaturi, cu idealismele desuete şi nopţile albe, cu festivalurile de teatru de la Sângeorz experimentându-mi veleităţile actoriceşti într-un rol de pomină, cu vizitele mele - din ce în ce mai sporadice în zona ţinuturilor natale, apoi Clujul, apoi Bucureştiul. Frecventând Cercul de lectură a lui Ioan Bogdan Lefter sau cenaclul Litere de la Universitate. Când mi-am depus actele pentru prima bursă, din 5 locuri oferite, obţinusem locul 6! Nu s-ar fi întâmplat nimic dacă n-aş fi aruncat o privire pe lista celor acceptaţi, descoperindu-l, cu stupoare, pe unul dintre colegii mei de grupă, un individ absolut insipid, o nulitate în toată splendoarea descriptivă a definiţiei. Sângele meu de moroşan a început să clocotească. Mi-am prezentat contestaţia, propunând, nici mai mult, nici mai puţin, o competiţie deschisă cu beneficiarul celei de-a 5-a poziţii de pe listele celor acceptaţi la bursă. Şi uite aşa, cu mare tam-tam şi cu riscul de-a intra în colimatorul apocalipticilor profesori universitari, m-am trezit cu o petiţie în care eram informat că, în urma analizei atente a contestaţiei mele, a fost suplimentat un al 6-lea loc pentru bursele pariziene. Hi,hi,hi! M-am trezit abia în Paris, locul în care mi-am ratat şansa de-a deveni cetăţean francez, pe motive de orbire, înainte de plecarea din ţară având nefericita inspiraţie de-a mă îndrăgosti. Aşa că am dat cu piciorul ofertelor franţuzeşti şi m-am întors la marea iubire care, în marea ei mărinimie şi recunoştinţă m-a părăsit câţiva ani mai târziu în favoarea unui profesor din facultate.

Apoi crize, ani întregi de zbenguială psihotică, alcool, proletarism cu Marius Ianuş prin crâşmele cele mai deşucheate ale Bucureştiului. Şi, normal, multe, multe pome. Nimic ieşit din comun, până în ziua în care am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu. Am stat la taclale şi, printre alte minimalisme, i-am dat să citească vreo câteva poeme. Nu mă cunoştea aproape de loc, mă văzuse de câteva ori cu ocazia unor evenimente culturale. M-a sunat după câteva zile şi mi-a spus ca i-au plăcut foarte mult poemele mele şi că, dacă n-am nimic împotrivă, ar vrea sa le arate unor colegi din redacţia revistei România literară. La două săptămâni de la întâmplare eram invitat la redacţie. După o discuţie directă cu Constanţa Buzea, m-am trezit faţă în faţă cu Nicolae Manolescu. Aproape că mi s-a tăiat respiraţia. Mi s-au înmuiat picioarele de emoţie. Vezi tu, DoDu, eu primisem o educaţie tipic ardelenească în care factorul respect avea o conotaţie aproape mistică. Aşa-l vedeam eu pe Manolescu. Un colos! Mi-a strâns mâna, Manolescu, şi mi-a spus: tinere, îmi plac versurile astea şi dacă n-ai nimic împotrivă aş vrea să le fac o prezentare în revistă. N-am fost în stare să scot nici un sunet, am aprobat, aproape mecanic, bâiguind un fel de răspuns gutural. Apoi, lucrurile s-au succedat cu o viteză ameţitoare. L-am cunoscut pe Traian T. Coşovei care mi l-a prezentat apoi pe Liviu Ioan Stoiciu. Ioan Es. Pop mi-a dat o rubrică în pagina de cultură a Ziarului Financiar, Stoiciu mi-a propus un loc în redacţia Vieţii româneşti, iar Iosif Naghiu m-a primit secretar administrativ la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. Premii, festivaluri de poezie, multe prietenii, primele invidii, primele răutăţi. Într-o zi, cu pretextul unei invitaţii la un festival de literatură din Belgia, am plecat din nou în străinătăţuri. Am plecat în ideea că, de data asta n-o să mai gafez precum o făcusem la Paris. După un scurt popas în Franţa, am plecat în Spania. Şi n-am mai gafat! Cel puţin, până acum. Tot ceea ce am obţinut ulterior a fost datorat optimismului meu nativ şi spiritului meu de luptă. Sunt şi eu, ca şi tine, un Don Quijote Rătăcitor, dragă DoDu, un combatant, incisiv cu impostura şi intolerabil în faţa mediocrităţii. Cam ăsta ar fi răspunsul meu. Poate că e suficient sau poate că nu. Dar asta, oricum, contează prea puţin. În urma mea a rămas doar scrisul. Şi nevoia permanentă de a-mi depăşi propriile limite. Atât şi nimic mai mult.