Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memoria şi posibilităţile ei


Norman Manea, Jan Šulc, pe marginea unei cărţi de Martin Vopěnka

06.05.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Martin Vopěnka
Amintiri fără culoare
Editura Vremea, 2015

Traducere din cehă de Helliana Ianculescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Cartea lui Martin Vopěnka contribuie în mod esenţial la întregirea mozaicului din care se poate compune la o distanţă de peste patru decenii şi jumătate imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au reuşit să evoce această perioadă într-un mod atât de concret, sobru şi de convingător ca el.

Autorul povesteşte despre copilăria şi familia sa. Foloseşte un ton calm, concentrat şi nuanţat pentru a nu stânjeni aplicarea pe pânză a "culorilor necolorate" ale memoriei sale. Dar în această evocare nu se mărgineşte doar să consemneze şi să descrie. Ştiind că anii copilăriei aparţin deja unui trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult, îi priveşte şi din perspectivă istorică şi cu distanţarea necesară, fiind capabil să aprecieze ceea ce l-a înconjurat şi ceea ce a trăit pe vremea aceea. Sub tonul liniştit al evocării sale se simte însă aproape la fiecare pagină o mare emoţie. Este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei şi că el retrăieşte puternic în plan afectiv tot ceea ce povesteşte.

În perioada normalizării, scriitorul Martin Vopěnka (n.1963) nu a putut să studieze la o facultate umanistă şi de aceea a absolvit Facultatea de Fizică Nucleară, deşi din copilărie i-a plăcut să scrie. Mama lui s-a născut într-o familie de evrei stabiliţi în exil la Londra. Tatăl său, Petr Vopěnka, este un matematician cunoscut în întreaga lume.

În ultimii ani, trilogia lui Vopěnka, Oraşul care doarme, Dreptatea care doarme şi Taina care doarme (2011, 2012, 2013), şi-a câştigat numeroşi cititori şi simpatizanţi din rândul copiilor şi al tinerilor din Cehia şi Slovacia. Trilogia se află în curs de traducere la Petrograd. Abia la câţiva ani de la apariţie a intrat în conştiinţa cititorilor trillerul său filosofic A cincea dimensiune (2009) tradus şi în limba engleză. Romanul Sfârşitul legii (2003) a fost considerat prea aspru, dar în prezent e perceput mai degrabă ca o viziune realistă a viitorului. Cititorii sensibili s-au bucurat citind romanul Drum spre niciunde. O călătorie cu fiul meu (2005) apărut şi în limba română în anul 2012; în carte sunt evocate peregrinările unui tată însoţit de copilul său care descoperă adevăratele valori umane. Alte cărţi scrise de Vopěnka: Cunosc viaţa şi lumea (2002), O mare de tristeţe în urma câinelui tău (2002), Dragoste prin sms (2001), Antartida în pragul sfârşitului (2000), Hotelul de la mijlocul vieţii (1999), Poveşti din munţii bătuţi de vânt (1998), Balada despre coborâre (1992), Pietre de la munte (1989) şi Dansul lupilor (1998), tradusă şi în limba română. Ultimele două cărţi sunt o culegere de reflecţii şi întâmplări din Carpaţii Meridionali, respectiv un roman de ficţiune care evocă atmosfera din România din perioada comunismului.

Amintiri necolorate este a cincisprezecea carte a lui Martin Vopěnka.

Cuvânt de întâmpinare
de Norman Manea

În seducătoarea sa restrânsă investigare a trecutului, naratorul bogat în culori al Amintirilor fără culoare (Martin Vopěnka, cu subtitlul Despre familie şi copilărie, dar mai ales despre anii '60) apare într-un dublu rol, derivat din acelaşi eu: cel al copilului care îşi trăieşte prezentul de demult şi al adultului, convocat, periodic, să situeze întâmplările în context istoric şi să le comenteze pentru cititorul posterităţii.

Este povestea unui trio, tatăl, matematician ilustru şi auster, mama nevrotică, dintr-o familie de evrei de stânga şi băiatul lor, care creşte, odată cu naraţiunea, în lumea comunistă a Cehoslovaciei dinaintea, din timpul şi de după primăvara pragheză a scurtei renaşteri din 1968, dar şi, periodic, în vestul capitalist al prosperităţii şi pragmatismului. Nu sunt ignorate rădăcinile etnice şi complicaţiile conflictuale ale celor două comunităţi care se întâlnesc în progenitura care este centrul reevaluărilor, nici ramificaţiile sociale şi politice ale familiilor.

Fără culoare înseamnă în scrisul nuanţat şi calm al autorului o orgolioasă modestie a autenticităţii, fără sentinţe solemne, nici atunci când se referă la împrejurări şi individualităţi negativ clasate retrospectiv. Amintiri fără culoare confirmă instinctul literar sigur şi rigoarea prudentă, nuanţată a scriitorului, care, cum el speră, prin "developarea unei înregistrări vechi obţine o imagine care reprezintă o oglindă fidelă a lumii de atunci, astăzi dispărută".

Cititorul român va găsi multe elemente familiare şi destule noutăţi stimulatoare, chiar incitante, în această mică bijuterie epică.

Postfaţă. Memoria şi posibilităţile ei
de Jan Šulc

După ce am terminat de citit Amintirile fără culoare ale lui Martin Vopěnka, să ne aşezăm comod în fotoliu, să ne calmăm, să închidem ochii şi să încercăm să ne reamintim, să ne reprezentăm ceea ce şi-a reprezentat autorul, scriind această carte, adică copilăria lui, o perioadă delimitată de momentul naşterii noastre şi de sfârşitul celui de-al şaptelea an de viaţă. Să încercăm să ne amintim de toţi oamenii care ne-au înconjurat pe atunci, de locurile prin care ne-am mişcat şi am trăit, de obiectele pe care le-am ţinut în mână... De cele mai multe ori constatăm că acest lucru nu este deloc uşor şi că ne putem reaminti foarte puţin. Memoria omenească lucrează de cele mai multe ori aşa cum a menţionat Josef Hiršal în al său Cântec al tinereţii: la început ne relevă doar conturul principal, o acţiune care poate fi consemnată pe câteva pagini. Apoi putem să o completăm treptat cu "observaţii de subsol" şi, în cele din urmă, acestea să fie completate cu observaţii şi mai detaliate, cu digresiuni care merg până în cele mai mici detalii.

În timp ce şi-a scris cartea, Vopěnka a procedat altfel decât Josef Hiršal: nu a făcut o ierarhie a amintirilor sale, nu le-a clasificat în amintiri cadru şi individuale, le-a aşezat pur şi simplu una lângă alta, nu a controlat şi nu a verificat nimic, ci a lăsat doar memoria să vorbească cu cea mai mare onestitate posibilă. În acelaşi timp, a procedat pas cu pas, frază cu frază, liniştit, concentrat ca şi cum s-ar teme ca printr-un gest verbal mai energic sau printr-o poantă plină de efect să tulbure aşternerea treptată a "culorilor fără culoare" a memoriei sale pe pânza pe care o va putea împărtăşi cu ceilalţi.

În scrierea lui, Vopěnka nu doar înregistrează şi nu descrie. Deoarece ştie că anii copilăriei sale reprezintă deja un trecut ireversibil care se îndepărtează tot mai mult în timp, o vede şi din perspectivă istorică şi de la distanţa necesară şi este capabil să evalueze ceea ce l-a înconjurat atunci şi în ce a trăit. Evaluarea este pentru Vopěnka la fel de importantă ca şi munca de cronicar - în această privinţă se manifestă ca un moralist plin de calm şi binevoitor, cu un simţ deosebit pentru aprecierea unui alt om. Dacă Vopěnka evaluează, nu înseamnă că judecă. El se străduieşte mai ales să se apropie şi să-l înţeleagă pe celălalt.

În spatele tonului liniştit al povestirii lui Vopěnka se poate simţi aproape pe fiecare pagină o mare încărcătură emoţională - este limpede că această carte are o importanţă specială pentru autorul ei, că cea mai mare parte a celor relatate sunt trăite din nou pe plan interior. Deosebit de puternic se poate simţi acest lucru din imaginea mamei autorului, care este construită treptat: în acele relatări nu mai este vorba doar de ceea ce a surprins memoria, despre o simplă literatură, acolo atingem împreună cu autorul un om viu.

Tot ce povesteşte Vopěnka despre familia sa nu a putut desigur fi perceput în context istoric de un copil. Doar că la maturitate a înţeles şi şi-a închipuit multe lucruri, după care pe această bază a îmbogăţit povestirea despre copilăria sa cu un sens descoperit: copilul bănuieşte doar vag sensul care se află undeva în viitor şi treptat îl caută, iar în timpul vieţii sale scriitorul se apropie de înţelegerea lui - deşi fireşte doar de înţelegerea lui parţială.

Cartea lui Vopěnka nu oferă nici pe departe numai imaginea mediului lui cel mai apropiat şi a familiei sale. Adaugă o pietricică în mozaicul din care compunem la distanţă în timp imaginea anilor şaizeci ai secolului douăzeci. Puţini scriitori cehi au izbutit să surprindă această epocă atât de realist, lucid şi convingător ca Martin Vopěnka. Aparent seamănă cu nişte frânturi care alcătuiesc totuşi o imagine de ansamblu general valabilă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer