Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cabal(in)a din Turin


Dan Recheşan

17.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă parcurgi, chiar şi superficial, tot ce a fost publicat sub semnătura lui Friederich Nietzsche ajungi la concluzia că genialul filosof a fost un mare iubitor de animale. Doar în volumul Also sprach Zarathustra poţi număra nu mai puţin de o jumătate de duzină de specii de jivine: Vulturul, Şarpele, Asinul, Păianjenul, Leul şi Maimuţa. Sigur, ştim că e vorba de simboluri metafizice şi nu ni-l imaginăm deloc mîngîind un piton sau afundîndu-şi mîinile în coama unui leu, dar un lucru este evident, Nietzsche suferea, pe lîngă multe alte maladii care-i şubrezeau trupul, de zoofobie. Da, prezenta, cum ar spune orice dicţionar de psihologie, o stare patologică manifestată printr-o teamă morbidă faţă de animale. Nu le agrea deloc şi protesta cu vehemenţă ori de cîte ori sora sa, Elisabeth, îi spunea să ţină un căţel, o pisică sau alt animal de companie. Pe cînd se afla la Basel, vis-à-vis de locuinţa sa se găsea un depozit de brînzeturi fermentate: Emmental, Appenzel, Gruyére şi altele. El nu consuma deloc lactate, laptele provenea, nu-i aşa, de la un animal murdar şi nesuferit, precum vaca, dar şoarecii adorau caşcavalul şi se aciuiaseră în număr mare prin podurile caselor din jur. Îi ronţăiau cărţile, manuscrisele, condeiele şi tot ce găseau la îndemînă. Degeaba încercase să îl lămurească Elisabeth: "Dragul meu Fritz, fă-ţi rost de un motan, că altfel n-ai să scapi de toţi guzganii ăştia!" Nietzsche rămînea inflexibil, iar viaţa cotidiană îi era tulburată de rozătoare. "Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere!" nota el într-unul din numeroasele carnete pe care le purta peste tot, dar nu reuşea să-şi ia inima în dinţi nici să treacă strada dacă pe trotuarul opus se învîrtea un cîine.

Într-o dimineaţă însorită din vara anului 1869 se plimba pe aleile din jurul Universităţii am Rheinspung, cînd, deodată, i-a tăiat calea o javră cu părul maroniu-roşcat. Mîrîia întărîtată, iar printre colţii rînjiţi fioros i se scurgeau firicele scîrboase de bale. Temîndu-se că ar putea fi turbat, s-a retras prudent zece paşi înapoi, pregătindu-se să se apere cu bastonul elegant, din abanos încrustat cu fildeş, împotriva agresorului, dar cîinele, după ce l-a scrutat cu duşmănie, s-a făcut nevăzut în tufe. Episodul l-a marcat definitiv şi, de atunci, ori de cîte ori auzea un lătrat, pălea şi începea să tremure. Altădată, pe cînd se afla la Lucerna şi mirosea trandafirii din grădina Cosimei Wagner a zărit un păianjen mare, cenuşiu cu o cruce albă pe spinare tîrîndu-se pe un boboc de roză proaspăt deschis. "Dumnezeu a murit", a exclamat el, scuturîndu-se dezgustat. Soţia marelui compozitor l-a dojenit cu blîndeţe: "De ce spui asta, Friederich? Dumnezeu a creat toate vietăţile acestui pămînt, inclusiv pe noi doi, iar păianjenul acesta este şi el o părticică din creaţia Lui!" Nietzche s-a îndepărtat bombănind de tufele mişunînd de insecte: "Complet eronat, gnädige Frau, este exact invers. Omul l-a creat pe Dumnezeu din cuvinte şi eresuri!" Din acel moment relaţiile lor au devenit complicate, oscilînd între o politeţe rece şi o timiditate inexplicabilă, dar nu-l putem condamna, dacă-i priveşti portretele din tinereţe, femeia aducea cu o capră. În schimb pe Wagner îl admira cu patimă. După ce a ascultat asurzitoarele acorduri din Götterdämmerung şi-a notat în carneţel: "Omul acesta este un titan, dacă l-aş lovi cu un ciocan ar scoate sunete ca un clopot de bronz!"

În iarna anului 1889, slăbit de crizele repetate de dizenterie şi suspect de tuberculoză, rătăcea între Nisa, Engandine şi Veneţia în căutarea unui climat propice bolilor sale. În cele din urmă se opri în Turin, un oraş plăcut, scrisese aici în urmă cu un an Götzen-Dämmerung care îi evoca anii efervescenţi ai tinereţii şi disputele nesfîrşite cu sofiştii, idealiştii şi teoreticienii materialismului utopic. Îl însoţea, ca de obicei, Elisabeth care nu se căsătorise încă cu prăpăstiosul de Bernard Foerster, iniţiatorul falansterului paraguyan "Nueva Germania" şi avea grijă să nu-i lipsească nimic. În dimineaţa zilei 3 ianuarie de ea deschise larg fereastrele camerei de hotel în care se cazaseră şi-i spuse:
"Fritz, uite ce aer plăcut e afară, nu vrei să te plimbi puţin înainte de prînz?"

Nietzsche îşi ridică ochii de pe foile carneţelului în care scria de zor şi spuse posac:
"Suflă vîntul, e ger şi parcă se-adună nori de ninsoare!"

Într-adevăr, vremea nu era prea prielnică preumblărilor în aer liber, dar constrîns de încăpăţînarea surorii sale, îşi luă pălăria, bastonul şi o pelerină din stofă groasă, cu poale lungi şi ieşi singur din casă. Cînd ajunse în plazza Carlo Alberto, îşi roti privirea peste clădirile baroce, pline de promoroacă, din jur şi mormăi:
"Decadenţă, haos şi manifestarea apolinismului putred, peste tot. Unde e supraomul care să măture toate rămăşiţele astea dezgustătoare?"

Un tînăr torinez vioi, cu mutră de şmecheraş îl trase de pelerină:
"Signor doreşte o distracţie selectă? Îl pot îndruma la grota Venerei, cel mai exclusivist bordel din oraş, unde cea mai vîrstnică angajată are optsprezece anişori... sau, poate, domnul preferă băieţii?"

Se smulse din strînsoare şi o luă repede la picior, ciocnindu-se de trecători pînă cînd ajunse în mijlocul unei mase compacte de oameni. Mulţimea de curioşi se îmbulzea în jurul unei căruţe grele, împotmolite cu roţile din spate în făgaşul unei rigole. Căruţaşul coborî de pe capră şi începu să înjure şi să lovească cu o biciuşcă calul care se opintea din răsputeri să urnească vehiculul. Niciunuia dintre privitori nu-i dădu prin cap să-l ajute împingînd de loitre sau trăgîndu-l de hamuri, se mulţumeau toţi să vocifereze şi să dea sfaturi. Ba un puştan cu mutră de vagabond puse mîna pe un băţ pregătindu-se să altoiască şi el nenorocita gloabă. Era o mîrţoagă bătrînă, sură, cu pete întunecate ca noroiul, cu pielea roasă de rănile provocate de ham şi părea că se resemnase cu tratamentul brutal la care o supunea stăpînul său. Nietzsche simţi că se înăbuşă de indignare şi se repezi spre animal. În primul moment cei de faţă crezură că vrea să-l dezhame şi începură să huiduie, dar el se postă în dreptul calului ca să-l protejeze de lovituri. Căruţaşul se opri şi strigă peste măsură de contrariat:
"Ce mama dracului faci, străine? Dă-te de acolo şi lasă-mi calul în pace!"

Ridică braţul şi repezi biciul spre greabăn şi-atunci filosoful se atîrnă cu toată forţa de gîtul cabalinei plîngînd şi răcnind: "Voinţa mea de putere îţi porunceşte să nu mai maltratezi acest centaur. Eu sunt Dyonisos, ocrotitorul tuturor făpturilor fabuloase din univers şi nu-ţi permit să-l mai loveşti!" Calul mirosea oribil, a bălegar şi a sudoare împuţită dar nu-i dădu drumul şi fu nevoie de şase bărbaţi zdraveni să-l smulgă de acolo şi să-l tîrască la cel mai apropiat post de poliţie. Cel care se afla de serviciu îi cercetă repede actele şi-l eliberă imediat. Întreg Piemontul colcăia de agenţi secreţi şi inşi subversivi: anarhişti, nihilişti, cavourişti, garibaldieni şi antigaribaldieni iar el n-avea chef să-i explice chestorului că arestase un neamţ ţicnit şi apatrid căruia i se făcuse milă de un animal de povară.

Nietzsche se întoarse pe picioarele lui la hotel şi o anunţă pe soră-sa:
"Nu vezi, femeie, aura care-mi transcede tot corpul, de ce te miri? Sunt Dyonisos, fiul lui Zeus şi-al Herei, eul meu superior este pe cale să efectueze o transhumanţă completă care va salva omenirea de dezastru total!"

Elisabeth nu se pierdu cu firea. Pe vremea cînd îi făcea o curte asiduă frumoasei rusoaice Lou von Salome şi aceasta refuzase să se mărite cu el, avuse o criză asemănătoare, pretinzînd că e frumos ca Adonis, iar muritoarele toate ar trebui să i se dăruie fără să crîcnească. Îi spuse hotelierului să cheme de urgenţă un medic şi, în aşteptarea unui consult de specialitate, îl culcă şi îi puse comprese reci pe frunte.

Din acest punct părerile istoricilor şi criticilor sunt împărţite. Unii spun că întreaga întîmplare a fost o conspiraţie odioasă, fiindcă la căpătîiul bolnavului s-a prezentat un doctor evreu, pe numele lui Giacobbo Salmone Lew, adept al lui Shimon bar Yochai care, în loc să îi prescrie bromură de sodiu şi să-i cresteze o venă cu o lanţetă pentru ca sîngerarea să-i fluidizeze circulaţia cerebrală, i-a administrat un halucinogen puternic. Unii merg mai departe cu elucubraţiile pretinzînd că însuşi calul era un animal damnat, avea o pentagramă tatuată pe piept şi descindea din caii satanici încălecaţi de cei patru călăreţi ai Apocalipsei, iar Nietzsche era prins în iţele de nepătruns al unui blestem complicat şi morbid, imposibil de contracarat. Alţii afirmă că, pur şi simplu, suferea de sifilis cronic, iar criza era efectul tratamentului îndelungat cu sublimat de mercur. De fapt, dezamăgită de diagnosticul lui Lew, Elisabeth chemase, la sugestia hotelierului, o moaşă din partea locului la căpătîiul bolnavului. Aceasta, o băbătie specializată în întreruperea de sarcini nedorite nu-i aplicase vreo metodă maieutică pentru a-i alina suferinţa ci aruncase o mînă de rădăcini, seminţe, buruieni uscate şi nişte pilitură dintr-o copită de cal într-un ibric cu apă clocotită, bolborosise deasupra lui un descîntec şi îi dăduse să bea din trei în trei ore cîte o cană din fiertura urît-mirositoare. Bolnavul deschise ochii dar singurul semn că îşi revenise cît de cît fusese faptul că murmurase: "Ariadna, ce urechi mici şi frumoase ai, ale mele sunt lungi şi păroase, tot ce-mi atinge auzul se transformă în idei!"

Urmările dramei de la Turin sunt, în general cunoscute şi acceptate. Nietzsche şi-a petrecut ultimii ani din viaţă într-o izolare cvasitotală în aşezămintele de sănătate mintală din Basel şi Weimar. Oricum nu şi-a venit complet în fire pînă la sfîrşitul zilelor sale în august 1900, iar în rarele momente de luciditate îi întreba pe cei din jur:
"Nu-mi aduceţi odată calul? Trebuie să încalec imediat, mă grăbesc să-i întîlnesc pe Heraclit, Platon, Wagner, Schopenhauer şi Zarathustra. Mă aşteaptă toţi, cu nerăbdare, să ne întrecem în galop de la Fichtelgebirge[1] pînă la propileele Acropolei!"

Cît despre cel care declanşase nefericitul episod nu se ştie mare lucru. Calul muri la cîteva luni de la acea întîmplare, iar stăpînul său îi vîndu trupul unui măcelar şi se apucă de o dubioasă afacere cu mezeluri italiene dar, în curînd i se pierdu, şi lui, urma.


[1] Fichtelgebirge (ceh. Smrčiny) pisc din lanţul muntos Mitellgebirge întins între Bavaria şi nord-vestul Cehiei, leagăn mitic al triburilor germanice
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer