Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Cartea viselor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cartea viselor (XXII)


Dan Recheşan

07.03.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
27.

DAVID (DAUD) BEN YEHUDA

Am luat punga cu bani şi am încălecat, fără alte vorbe din partea lui effendy Celebi. Asinul meu s-a împotrivit, privindu-mă chiorîş ca şi cum ar fi spus: "de la tainul de ovăz m-ai tăiat, în loc de fîn îmi bagi sub bot cîte-o mînă de paie mucede şi pline de scaieţi şi vrei să alerg precum un bidiviu arăbesc?" Mi s-a năzărit adesea că unele dobitoace au suflet şi vorbesc în limba lor, lucru de care s-a-ncredinţat şi ţadicul Shamuel Bar-Ablan din Saddagura cînd povestea pilda celor zece askenazi care au pogorît într-o turmă de oi: "Graiul dobitoacelor este precum cel al oamenilor, numai că noi, în calpa noastră înţelepciune nu ne învrednicim să-l pricepem... unde e asinul care l-a purtat pe Iosif în Eghipet, ori leul înfruntat de Samson? Zădărnicie a graiurilor amestecate şi mărunţite între măsele ca o îmbucătură de carne aţoasă, găunoasă zădărnicie..."

Am luat-o pe drumul larg dintre pădure şi rîu pînă am ajuns în locul cumplitei fărădelegi. N-a găsit nicio urmă, dîrele de sînge dispăruseră, pesemne că lighioanele le linseseră fiindcă nu plouase în ajun şi alt semn n-am găsit, zadarnic am căutat peste tot. Tare m-am mirat că în marginea pădurii se înălţa o movilă mare de pămînt proaspăt, iar lîngă ea un călugăr îmbrăcat într-o rantie ponosită din şiac cafeniu meşterea o cruce. I-am dat bineţe de cum l-am zărit, iar el mi-a zis ca şi cum ar fi ghicit pricina pentru care colindam acel loc:
"L-am îngropat creştineşte, după ce au plecat ismaeliţii, fiindcă aşa se cuvine, oricît de mari ar fi fost păcatele sale pe acest pămînt!"

Eu mi-am plecat capul, bolborosind şi întinzîndu-i punga cu piaştrii:
"Mă iartă părinte, fiindcă-s israelit şi nu creştin, dar stăpînul meu m-a trimis să-ngrijesc de trupul acestui om!"

Călugărul a zîmbit uşurel:
"Şi Domnul nostru a fost luat şi îngropat de fii ai lui Israel, nu face niciun rău milostenia ta dacă-i pornită din inimă! Spune-mi, dacă ai ştiinţă care era numele acestui sărman trup ciopîrţit, ca să mă pot ruga pentru el?"

După ce l-am lămurit cine fusese Ioan Petrovici, acel om al bisericii m-a poftit sub acoperişul său, dar eu i-am cerut iertare că nu pot primi, dar mă aştepta stăpînul meu să-i dau de ştire cum îi împlinisem porunca. Pe drumul de întoarcere am văzut o ceată de călăreţi cu steagul verde al semilunii în frunte, gonind spre malul rîului. Am descălecat şi m-am ascuns în tufe, iar pîlcul de spahii au trecut în goană pe lîngă mine fără să mă vadă.

PATER ANDRIJA STIPANCIC

Se născuse într-un cătun din munţii Velebit cum spunea el însuşi, la începutul veacului dar, cînd îl vedeai, n-ai fi spus că împlinise şaptezeci de ani, fiindcă avea părul şi barba neagră, iar pe chipul său rumen nu se zărea nicio zbîrcitură. La trup era spătos şi bine legat, de ziceai că-i unul dintre haiducii care aţineau calea osmanlîilor care cotropiseră pămînturile dintre Dunăre, Drava şi Sava. Fiindcă se dovedise isteţ de mic, pe la zece ani părinţii îl trimiseră să înveţe carte la mica abaţie din Brisevo. În fiecare dimineaţă, urca muntele, cale de zece leghe ca să ajungă la şcoala ţinută de fraţii franciscani, iar seara, după ce apunea soarele, se întorcea acasă. Umblînd prin acele pustietăţi se obişnuise de mic cu jivinele pădurii şi le vorbea pe limba lor, încît nu e de mirare că lupii, urşii şi rîşii nu-i făceau niciun rău. Învăţătura fraţilor franciscani era aspră, latineasca se învăţa cu nuiaua şi aşezatul în genunchi pe coji de nucă dar, de bine de rău, în cîţiva ani învăţă să scrie şi să citească la fel de bine ca oricare dintre minoriţii de acolo. Cînd îi muri tatăl se hotărî să o scutească pe maică-sa de griji şi rămase în abaţie. Se obişnui repede cu traiul cumpătat şi viaţa în schimnicie, dar dovedea multă încăpăţînare cînd venea vorba de rigorile crezului şi slova bucoavnelor încît îşi atrase porecla de "Testudo" (Încăpăţînatul)

În ano domini 1627 papa Leon al-X-lea consfinţea prin bula "Ite et vos in vineam" (Mergeţi şi voi în vie) scindarea ordinului franciscan în două ramuri: "Convenctualii" şi "Observanţii" oferindu-le şi celor din urmă nişte ciorchini mustoşi ai substanţialităţii monahale. Aflînd toate astea, Andrija îi spuse fratelui Urbino din Ulvi care păstorea aşezămîntul: "Părinte, eu nu-mi mai aflu rostul aici, trebuie să plec spre miazănoapte printre păgîni, fiindcă acolo-i nevoie de truda mea!" Abatele ridică din umeri zicînd "facite quod vultis, frater, vade in pace" bucuros că scapă de un încăpăţînat fără prea multă ştiinţă de carte. E drept, nu răsfoise el tomurile scrise de Gioachinno di Fiore, ori Bonaventura di Bagnoreggio şi habar n-avea de doctrina lui Dun-Scotus ori nominalismul lui William Ockham dar avea întrînsul o dîrzenie fără seamăn, cînd îşi punea ceva în gînd nu se lăsa pînă nu ajungea la liman. Îşi îmbrăcă rasa din şiac maroniu, îndesă în traistă Sfînta Scriptură, o lipie, un pumn de măsline, îşi luă un toiag zdravăn din lemn de zadă, bun să-l apere de fiare şi hoţi şi porni la drum. Se opri întîi la mănăstirea din Krupa, dar nu rămase acolo decît jumătate de an, fiindcă o ceată de akingii puseră foc aşezămîntului. Trecu apoi spre Vukovar dar şi aici îl ajunse din urmă pîrjolul turcesc şi trebui să se ascundă. Cum-necum, în anul 1635 trecu în Ardeal, un loc în care se prăseau strigoii şi vampirii, iar localnicii păreau subjugaţi mai degrabă de eresuri păgîne decît de viziunea sfîntului din Assisi. I se năzări că regiunea păduroasă din dreapta Mureşului inferior semăna cu plaiurile sale natale şi rămase aici să păstorească sufletele sărmanilor. La început îşi ţinea vecernia într-o poiană, unde-n loc de Sfînta Masă binecuvînta ostia şi pocalul cu sîngele Domnului aşezate pe o buturugă de stejar secular. Credincioşii nu se prea înghesuiau la slujbe, pare-se că erau sătui de clerici, iar unul care proslăvea simplitatea şi sărăcia nu le părea prea sincer, dar pater Andrija nu se dădu bătut. Îşi suflecă mînecile rasei şi se puse pe treabă. Cu ajutorul unor tăietori de lemne analfabeţi ridică o capelă simplă din cherestea, zugrăvită pe dinăuntru cu var şi zeamă de piatră vînătă. Nu se bucură prea multă vreme de un acoperiş deasupra altarului fiindcă un ceambur de nogai care se întorcea din Ungaria dădu foc aşezămîntului. Rătăci o vreme prin păduri, hrănindu-se cu poame şi rădăcini şi, într-o seară de octombrie, avu parte o viziune neaşteptată. Fecioara Maria îi apăru înveşmîntată într-o mantie de culoarea cerului în mijlocul unui tufiş de măceşe şi-i spuse: "Andrija, ridică aici un lăcaş unde toate mamele necăjite să-şi plîngă fiii!" Cînd îşi veni în fire, mormăi cuprins de îndoială: "De ce eu, Preacurată născătoare de Dumnezeu... şi cu ce bani? O mănăstire din zid costă, nu glumă!". Pe diavol îl întîlnise adesea, sub trăsăturile vreunui osmanlîu însetat de sînge, ori a vreunei fetişcane nurlii, de o apariţie dumnezeiască nu avusese parte dar, pînă la urmă, încăpăţînarea lui înnăscută învinse. Din donaţiile unei văduve bogate şi ale unui hoţ de cai, căruia îi vindecase pruncul de vărsat negru, cumpără treizeci de care cu cărămizi, piatră trainică, de munte şi o sumedenie de grinzi pentru turlă şi căpriori şi se puse pe treabă. Cînd se isprăveau banii pentru plata meşterilor pleca în pelerinaj, cu blidul milosteniei în mînă. Trei ani mai tîrziu, mănăstirea se înălţa mîndră, cu acoperişul ei de ardezie şi turla semeaţă, ridicată spre tării ca o lance a dreptăţii, pe malul drept al Mureşului, lîngă un sat numit Radna. În curînd i se alăturară şi alţi fraţi, iar unul dintre cele mai însemnate daruri făcute de fraţii minoriţi superiori era o icoană a Fecioarei imprimată pe hîrtie la tiparniţa Remondini din Bassano del Grappa din Vicenza. Nu trecură nici doi ani de la prima liturghie, cînd în postul paştelui, lui Kara Mustafa-paşa, aflat cu oastea pe malul de miază-zi al Mureşului, îi veni cheful să-ncerce nişte tunuri noi şi dădu poruncă topciilor să ia turla mănăstirii drept ţintă. Topci-başa mormăi că e păcat de ghiulelele şi pulberea irosită dar n-avu de ales şi aprinse fitilul unui balimez de trei sute de ocale. Arseră atunci acoperişul şi toate părţile din lemn, iar zidul se nărui pe jumătate, dar icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu scăpă nevătămată. Pater Andrija o ascunse sub rantie şi se hotărî să cadă la învoială cu turcul, fiindcă se cam săturase de bejenie. Îşi luă din nou toiagul de zadă, încălţă o pereche de sandale trainice şi plecă spre ţara turcească ca să obţină ferman de la sultan pentru ridicarea unei basilici noi. Cinci ani ţinu drumul pe jos din Ardeal pînă la Istanbul, iar cînd ajunse pielea tălpilor lui nu se deosebea deloc de tovalul sandalelor. Barcagiul genovez care-l duse cu un caic peste Cornul de Aur îl întrebă aflînd ce are de gînd: "Bani ai destui, părinte? Fiindcă meteahna de căpătîi a ismailiţilor este lăcomia de aur şi arginţi!" El se miră: "Fireşte că am, nu prea mulţi, dar socotesc că-s îndeajuns!" De unde să bănuiască şiretul de genovez că-n gluga şi poalele rantiei erau cusuţi în fişicuri de cîte o sută, nici mai mult nici mai puţin de zece mii de florini. S-a dus întins la Bab-i-Ali ("Sublima Poartă") şi a căutat un dragoman isteţ. A dat de unul care ştia bine latineşte, sîrbeşte şi ungureşte. Ce-a zis, ce-a făcut, nu se ştie, destul şi bine că s-a întors cu fermanul semnat de mîna sultanului. Ibrahim întîiul, tare lacom de chiverniseală, strîngea aur ca să se războiască cu dogele veneţian. Nu-i păsa lui nici de popii turceşti, darmite de cei creştini, fiindcă îi ameninţase pe muftii că dacă nu-i dau podoabele şi averile din geamii îi beleşte şi le umple pielea cu paie, aşa că dăduse fermanul fără părere de rău. Pater Andrija se întoarse teafăr acasă la Radna şi ridică un aşezămînt mare şi frumos, cum nu se aflau multe, în vremea aceea, prin ţara Ardealului, iar în altar, aşeză la loc de cinste icoana pe hîrtie a Sfintei Fecioare. Sultanul Ibrahim se ţicni, visa să ridice semiluna în vîrful catedralei San Pietro din Roma, iar o revoltă a yenicerilor şi ulemalelor din împărăţie îl dădu jos de pe tron. Îl urmă la domnie fiul său, nici ăsta mai breaz, fiindcă visa să-l întreacă în isprăvi pe Nimrod şi tot aşa, şirul cîrmuitorilor lumii se depăna mai departe, dar basilica rămase neclintită, înfruntînd veacurile.

***

În vreme ce fata, împreună cu tînărul franţuz, zoreau să ajungă pe celălalt mal al Mureşului Musa ibn Kabir intră fără prea multe strădanii în visele unui sangeac de spahii care dormea ziua în amiaza-mare sub zidurile afumate ale Lipovei. Cu o seară înainte, prăznuise din plin biruinţa, iar acum, ameţit de aburii beţiei, trăgea netulburat la aghioase în vreme ce restul oştirii zorea spre apus.
"Scoală-te, Djemal-aga, îi zise Kabir înfăţişîndu-i-se în straiele lui obişnuite, de derviş, în calea ta vine fată frumoasă ca o hurie şi-ar fi păcat de la Allah să n-o înşfaci!"

Sangiacul sări în picioare, se frecă la ochii şi încălecă răcnind către oştenii care-l măsurau nedumeriţi:
"Pe barba Profetului că sunteţi nişte neisprăviţi! Vă fuge prada pe sub nas şi voi habar n-aveţi!"

În cîteva clipe, spahii încălecară şi porniră fără alte vorbe, cu stegarul lor în frunte. În vremea aceasta, pater Andrija, urcat în clopotniţă, urmărea, cuprins de îngrijorare, forfoteala de pe malul stîng. O fi fost el, firmanul, semnat de mîna padişahului, dar în vremurile acelea de restrişte era bine să fii prevăzător. Îi văzu curînd pe Teofana şi tînărul francez şi tare se miră că se grăbeau înspre mănăstire, apoi zări şi pîlcul de oşteni care luaseră urma fugarilor. Aceştia ajunseră la o podină îngustă care tăia firul Mureşului şi se pregăteau să treacă pe malul drept. Musa ibn Kabir îşi frecă palmele, iar cînd în căuşul lor licări o flacără, bolborosi deasupra ei: "Du-te, kizi-yangin ("fiică a focului") şi opreşte-i!"

Podeţul fu cuprins de flăcări iar cei doi se opriră din drum. Atunci franciscanul îşi strînse crucifixul la piept şi strigă: "Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, ajută-i!" iar apele Mureşului se despărţiră în două făcîndu-le loc să treacă ca prin vad. Spahiii, însă, avînd caii odihniţi îi ajunseră iarăşi, chiar sub zidurile abaţiei. Pater Andrija porunci fraţilor, fie ce-o fi, să deschidă uşile, iar Teofana şi Lecendrier descălecară şi intrară în lăcaş. Spahii se opriră temători să nu cadă într-o capcană, dar sangiacul îşi mînă calul pe sub portal, în pronaos, răcnind ca o fiară: "Allah-akbar, Allah-akbar!" Ca prin minune piatra pardoselii se înmuie ca smoala, iar copitele din faţă ale armăsarului rămaseră prinse ca într-o mlaştină. De spaimă, Djemal ologi de mîna dreaptă şi rămase gîngav pînă la sfîrşitul zilelor sale, iar urma potcoavei turceşti se poate vedea şi azi. Cei care nu cred cele povestite aici n-au decît să-şi îndrepte paşii într-acolo, spre luminatul lăcaş, ca să vadă minunea acesta cu ochii săi.

TEOFANA

După ce fata scăpă de urmăritori, pater Andija o întîmpină cu blîndeţe şi o îndemnă să se îndrepte spre treptele "Căii Sfintei Cruci". Acolo, în naos, ea se rugă Fecioarei, mulţumindu-i că scăpase de primejdie şi încredinţîndu-se că drumul pe care apucase era binecuvîntat. Dacă în urmă cu trei zile simţea că dinaintea ei se deschidea genunea deznădejdii, acum, ogoită de sfinţenia locului în care se afla părea că-şi găsise liniştea în adîncul inimii. Tînărul franţuz nu găsi nimerit să se împărtăşească, deşi era papistaş şi rămase năuc, de parcă cugetul său îşi pierduse orice căpătîi. Şi nici nu-i de mirare, fiindcă vrăjitoriile blestematului de derviş, vînător de vise, îi înrobiseră mintea şi-l făcuseră să-şi piardă credinţa în cele sfinte. După ce Teofana îşi isprăvi rugăciunea şi se duse în chilia care i se pregătise, el se culcă la uşa ei, încovrigat ca un cîine de pază. Kabir le vedea toate şi cu multă mulţumire îşi începu uneltirea. Fără să-l vadă nimeni, merse într-o poiană, aprinse un foc, îşi lepădă veşmintele şi începu să se învîrtească fără oprire în jurul lui, tot mai iute şi mai iute pînă cînd trupul i se topi într-un stîlp de fum. După ce bătu miezul nopţii fumul acesta se strecură în mănăstire şi se făcu iarăşi om. Iar Teofana visă că se afla în casa tatălui său şi-acesta îi spuse:
"Dacă altă cale nu este, ca să-ţi găseşti liniştea, atunci trebuie să afli deîndată unde zace trupul iubitului tău. Şi nici eu sau alt bărbat din casă nu te poate opri, căci, mi s-a înfăţişat un om sfînt şi-acesta m-a încredinţat că te va călăuzi într-acolo!"

Şi nici nu gătă el de spus ce-avea de spus că cineva ciocăni la poartă iar cînd deschiseră văzu că în prag stătea Musa ibn Kabir înveşmîntat ca un misionar al congregaţiei Sfintei Cruci. El o privi cu o lucire de mulţumire în ochi:
"Să mergem, că nu-i răgaz de plîns şi rugăciuni. Nimeni altul decît mine nu ştie mai bine ce durere îţi apasă inima, fiindcă acel ticălos care l-a ucis pe Petrovici e acelaşi care a răpit şi viaţa dragei mele soţii!"

În vis, el i-a întins mîna, iar cînd degetele lor s-au întîlnit, Teofana a simţit amara plăcere a răzbunării umplîndu-i inima.
"Să mergem, a suspinat ea, şi mă jur pe toate zilele care le mai am de trăit că n-o să-mi aflu odihna pînă cînd n-am să aflu numele acelui ticălos!"
"Nimic mai uşor, zîmbi Kabir, numele lui este Evlya Celebi, zis Călătorul şi tocmai ce se îndreaptă cu armia turcească spre sangeacul Cenadului!"

Cînd se trezi, de-abia apucă să-şi spele obrazul de tulburarea visului că un călugăr o vesti că pater Andrija o aştepta în chilia sa şi vroia să-i vorbească.

Mare îi fu mirarea cînd îl găsi pe stareţ în faţa unei ferestre udînd o glastră în care creşteau cîteva fire de caprifoi, care în pofida vremii reci de afară înflorise răspîndind un miros minunat. Cînd o văzu acesta îi zîmbi cu blîndeţe trecîndu-şi palma plină de bătături peste florile albe şi gingaşe:
"E floarea Maicii-Domnului şi-i binecuvîntată. Fiertura din flori alungă fierbinţeala şi alină durerile din inimă!"
"Durerea din inima mea n-o poate alunga niciun leac, şi n-am să-mi aflu împăcarea pînă cînd cei care mi-au omorît dragostea nu vor ajunge-n iad!" spuse fata.

Atunci Andrija se îndreptă spre pupitrul unde-şi scria predicile, trase un cui, desfăcu o scîndură şi din acest lăcaş scoase o cutie din lemn de cedru. Făcu semnul crucii deasupra ei şi i-o întinse.
"Nu ştiu dacă-i îngăduit legilor firii să fac ce-am făcut, dar atunci cînd l-am îngropat creştineşte pe-acel oştean, am luat inima din trupul său hăcuit, am uns-o cu mir şi am aşezat-o în lacra asta! Mai departe, ţie, copila mea, ţi se va arăta ce şi cum să faci cu ea!"

Teofana luă cutia cu inima lui Ioan Petrovici şi se pregăti de drum, împinsă, fără doar şi poate de îndemnurile pe care i le dăduse în vis mincinoasa plămuire a vînătorului de vise. Tînărul franţuz, înrobit cu totul acestuia o urma ca un paj credincios.

Drumul de la mănăstire pînă-n lunca Mureşului îl străbătură la trap, dar telegarul şarg pe care încălecase fata fornăia de nerăbdare, aşa că de cum ajunseră la şes, slobozi frîul şi-i îmboldi să alerge în buiestru pe drumul mare. După cinci ceasuri ajunseră în locul numit "La fîntîni" cunoscut tuturor călătorilor care se opreau să-şi adape dobitoacelor de povară din puţurile săpate aici.Coborîră din şa, iar Lecendrier, întocmai ca un paj, se apucă să ridice cumpăna unei fîntîni ca să toarne cailor de băut cînd un ţăran care îşi făcea de lucru pe acolo se apropie şi le spuse:
"Aveţi grijă să nu fie caii năduşiţi căci apa e tare rece şi li se aprind bojocii! Mie mi s-a prăpădit în acest fel o marhă."

Franţuzul zîmbi, ca unul care nu pricepea mare lucru dar Teofanei i se păru că omul vorbeşte cu jale, ca unul păţit şi se opri să asculte, iar acesta urmă aşa:
"Necazurile vin peste om cînd te-aştepţi mai puţin. Cum vă ziceam, aveam o vacă tare frumoasă cu pielea galbenă ca pucioasa şi ciută de un corn. Păşteam ciurda pe aici şi cînd am adăpat-o cu apă din puţul acesta vitei mele i s-au aprins bojocii şi a murit în trei ceasuri. Ca să nu rămîn în pagubă, am belit vaca şi-am dus pielea unui tăbăcar să-mi dea barem zece parale pe ea. Tăbăcarul mi-a plătit cinstit şi a vîndut pielea unui cizmar. Cizmarul, stăpîn pe meşteşugul său, a croit o pereche de cizme frumoase din pielea vacii mele şi a vîndut-o în tîrg unui işpan. Işpanul, fălos nevoie mare s-a dus încălţat cu ele la ibovnica lui dar, numai ce s-a descălţat că duhul vacii galbene s-a slobozit din cizme şi a lovit-o pe femeie cu cornul în pîntec. Femeia a lepădat copilul ce-l purta, iar işpanul a fugit la cizmar să-l omoare şi alta nu. Cizmarul a dat vina pe tăbăcar, dar acesta a zis că el nu-i vinovat de toate astea şi i-a zis işpanului că eu îi vîndusem pielea vacii. Din pricina asta mi-am luat lumea în cap, căci işpanul mă caută să-i plătesc moartea odraslei nenăscute şi degeaba mă jur pe toţi sfinţii că n-am primit pe pielea vacii decît zece parale, el umblă să-mi ia şi pielea mea!"

Nicolas trase ciutura plină pe ghizduri şi îşi apropie faţa de ea. Din oglinda apei ieşi chipul aspru al lui Musa ibn Kabir care-l privi încruntat şi-i şopti în limba francă:
"O duci pe fată pînă în vadul Şetinului şi treceţi apa dincolo ţinînd drumul drept pînă ajungeţi într-un crîng, unde am să vă aştept pe seară. Ai grijă să nu sminteşti locul de întîlnire căci îţi tai limba şi nasul!"

După ce adăpară caii, Teofana, căruia i se făcuse milă de acel sărman îi dărui un taler de argint ca să-şi cumpere altă vită şi plecă însoţită de mulţumirile lui.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer