Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kiefer Compostapocalipsa


Bogdan Ghiu

10.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Expoziţia Anselm Kiefer din iarna-primăvara 2016 de la Centrul Georges Pompidou din Paris i-a confruntat pe spectatori (la artă-spectacol, utilizatori-spectatori!) nu atît cu monumentalismul amuţitor al ultimei perioade (nu întîmplător, Kiefer a fost, în urmă cu mai mulţi ani, unul dintre protagoniştii seriei "Monumenta" de la Grand Palais: printre strategiile artei contemporane de "ocupare" a spaţiului public figurează, mai cu seamă pentru "vedete", şi monumentalitatea, care are măcar meritul de a pune în discuţie porozitatea raporturilor dintre arta contemporană şi arhitectură - vezi "cazul" ridicărilor la scară de tip Zaha Hadid, la care am făcut cel puţin referire săptămîna trecută - în cadrul edificării, de fapt al performării semio-capitalist-neoliberale a globalului), cît le-a prilejuit unora revizitarea, celorlalţi cunoaşterea unor etape de tinereţe din activitatea artistului.

Astfel, de la căutările, din tinereţe, ale unor chei simbolico-alegorice pentru o definire figurativă, plastic-emblematică, a ceea ce a însemnat nazismul pînă la cercetările asupra simbolismului cabalist de astăzi, se stabileşte un arc de cerc tensionat, un parcurs al istoriei apropriate şi prelucrate, muncite, re-produse, care merită chestionat, altfel spus ceea ce se cheamă nu atît o căutare, cît o cercetare spirituală. Sau, mai exact, la fel ca în cazul lui Gellu Naum, de exemplu, aşa cum spuneam acum mai bine de un an, formula unei "combinaţii cu adevărat alchimice dintre o căutare spirituală (quête spirituelle) şi o cercetare materială (recherche matérielle), care rareori merg împreună şi să confundă".

Căci, da, trebuie spus, restabilit apăsat acest lucru, ceea ce califică şi distinge arta autentică este tocmai gîndirea materială, de care spiritualul nu are de ce să fie văduvit, ca "duh pur" el rămînînd doar să domine, spiritualizarea ultimă însemnînd, tocmai, de-materializare. Or, umanismul prim şi ultim al artei este de a contrabalansa, de a se lupta cu metafizicile spiritualizări ca dematerializare prin elaborarea unor alchimii rematerializante. Astfel încît, atunci cînd auzim despre un artist, fie el poet sau plastician, ca elogiu suprem, că se ocupă cu "spiritualul", trebuie fie să fugim cît mai avem timp, fie să-l bănuim pe comentatorul de ocazie de necunoaştere. Repet, arta adevărată, arta pur şi simplu caută materia spiritului, nu spiritul descărnat (care este treaba metafizicii politice).

În cazul lui Kiefer, încă din tinereţe, arta era formulată tocmai ca o luptă împotriva "cauterizării", motivul (meditaţia asupra şi prin intermediul) cărţilor calcinate fiind una dintre cele mai puternice formulări, definiri plastice ale istoriei modernităţii ultime, ale deznodămîntului (înnodare/deznodare) modernităţii.

E greu să figurezi, să materializezi, să imaginezi material ruina, dispariţia, crima, Holocaustul. Dar asta trebuie să facă arta, pe care secolul al XX-lea a solicitat-o la maximum, post-ultim, post-uman.

Artist saturnian, melancolic, Kiefer imaginează şi produce negrul (cosmic) de calcinare, căruia însă îi dă, postum, formă - aceea de carte arsă: ambiguitatea e maximă, o fi fost incendiată ea cartea, dar iată că îşi păstrează forma. Sau chiar mai mult: este cartea deja arsă sau, la rîndul ei, arde? Arde cartea cumva dinăuntru, s-a sinucis cumva cultura europeană, ca religie, seculară sau nu, a Cărţii?

În plus, altă atracţie alchimică a contrariilor, picturile din tinereţe în care este figurat, tot mai spre negru, nazismul, nu sînt uleiuri grele, sedimentare, ca mai tîrziu, ci - vai! ha! - delicate acuarele şi pasteluri, materialele şi genul înseşi denunţînd idilismul comunitarist (sîngele apă chioară se face atunci cînd îl verşi!).

Foc + (=) nazism = cauterizare: tablouri emblematice, sentenţioase. Trebuie reţinut şi promovat conceptual acest termen, deoarece este unul dintre cele mai potrivite diagnostice pentru istoria (inclusiv strict) contemporană. Spiritualizarea politică a Celuilalt înseamnă cauterizare, curăţare, purificare prin foc. Asta vrem? Nu ştiu, dar uneori asta facem. Devenirea-cărbune a lumii.

Cauterizării i se adaugă, ca motiv (ce este un "motiv"? Un stadiu intermediar, o formă instrumentală, care "dă formă", dar permite continuarea reflecţiei materiale, devine ea însăşi unealtă a artistului, continuarea artistului în imanenţa artei, artistul devenit artă în "propria" artă), brazdele, strierea teluricului, scriitura cu sînge a pămîntului, dar care figurează perspectiva, calea ordonată spre orizontul negru, şarpanta aşezării noastre în lume ca teritorializare. Calcinare şi pămînt arat: ordine şi disciplină.

Pictura materializant-emblematică a lui Kiefer descrie un parcurs aparent contradictoriu, imposibil, divergent-convergent: devine hiper-materială tocmai pe măsură ce se abstractizează simbolic (şi chiar, uneori - dar acesta este un defect, o fundătură -, pe măsură ce se intelectualizează), creînd şi detaşînd, cum spuneam, motive (istorico-metafizic situaţionale: scheme formale) din lucruri.

Aerul însuşi, atmosfera, mediul vizualităţii din picturile lui Kiefer devine încet, încet material, încărcat. Absenţa provocată, transparenţa post-calcinantă e plină de resturi în derivă, care dau o nouă materialitate şi o nouă figuralitate, postume. Kiefer, clar, pictează după Auschwitz.

Şi uite-aşa, obsedat de contra-alchimia artistică a materializării distrugerii (pentru ca, pe de o parte, după distrugere să rămînă totuşi ceva, iar aporia distrugerii, care se ocultează pe ea însăşi, să fie curmată: distrugerea trebuie să se vadă, trebuie să fie arătată, trebuie să fie făcută cunoscută), marea creaţie pe care o constituie motivul calcinării, ca formulă a istorialităţii contemporane, Kiefer ajunge să obţină materia (negru-)supremă: compostul civilizaţiei, rest şi reziduu suprem - nu întîmplător, pe de altă parte, monumentalizat: nu este omul cultural-obsedat de supra-vieţuirea semio-monumentală postumă, de cartea-mormînt? Or, Kiefer intră aici într-o polemică (implicită) enormă, dat fiind că ceea ce rămîne, monumental, din cultura şi istoria modernităţii este, iată, o materie neagră aproape cosmică, supremul compost rezultat de pe urma metafizicii politice a calcinării-spiritualizare, altfel spus a nazismului imanent modernităţii (aşa cum aproape că se poate vedea, din nou, astăzi), a focului pe care se susţine turbo-tehnica noastră literalmente explozivă, holocaustică.

Datoria artei: să dea cuvînt (literatura) şi imagine (chip) celor care nu mai au, o contra-politică a post-apariţiei împotriva comunelor politici ale dispariţiei.

Arta vizuală nu poate să nu-şi lămurească această posibilă complicitate, căci poate condiţia ei de posibilitate - transparenţa - are la bază o crimă, o politică a spiritualizării supreme, o calcinare. Şi, atunci, ea are datoria să producă restul, fie şi ca un suprem deşeu uman: COMPOSTAPOCALIPSA (compost post-apocaliptic, cuvînt pe care-l creasem pentru mine, dar pe care i-l conced temporar, cu împrumut, lui Kiefer), parcurgînd istoria pe urmele Îngerului benjaminian al acesteia, adică invers, în răspăr, cu spatele spre viitor şi cu faţa spre trecut.

Distrugerea produce o materie aparte.

(Asupra contra-politicii materializării va trebui să revin cu indicii esenţiale din Beuys, Flusser, Derrida şi din mine însumi.)

 
 
 
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer