Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 pentru Film la TIFF, 2016 - Bagă capul în apă, apoi uită-te în sus şi deschide ochii!


Mirela Sandu, un interviu cu Cezar Grumăzescu

28.05.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Mirela Sandu: Cum a început relaţia ta cu teatrul? De ce teatru şi nu altceva?
Cezar Grumăzescu: Nu pot să spun că mi-am dorit dintotdeauna să fiu actor. La şcoală nu eram bun la ceva în mod special. Am făcut sport destul de mult, dar cu toate că îmi dădeam silinţa nu eram extrem de bun. Ştiam de trupa de teatru a liceului, dar nu ţineam cu tot dinadinsul să fac parte din ea. Îmi amintesc că într-o zi, pe când eram în clasa a IX-a, voiam să chiulesc de la ora de limba română ca să nu iau încă un doi pentru că nu îmi făcusem tema. Mă gândeam cum aş putea găsi o scuză, când am observat anunţul cu proba pentru trupa de teatru. M-am dus, deşi nu prea ştiam franceză, iar acolo erau în jur de optzeci de copii. Au ales zece, iar printre ei eram şi eu. Profesoara ştia câtă franceză ştiu, dar cred că am avut o energie bună şi asta m-a ajutat. Aşa am intrat în trupă şi, pe parcurs, mi-am dat seama că îmi place teatrul, atmosfera din diverse festivaluri m-a cucerit. Nu pot să spun că stăteam să mă gândesc la un anumit rol, pentru mine era ca o joacă. Trăiam ce se întâmpla acolo şi eram bucuros că puteam să fac ceva în afara şcolii. Mi-am propus să merg pe drumul acesta...

M.S.: Şi părinţii ce au spus?
C.G.: Cu părinţii a fost mai ciudăţel pentru că nu concepeau ca eu să fac teatru. Sperau că voi da la medicină. Doar că eram foarte slab la şcoală, iar în clasa a IX-a am fost un dezastru total. Intrasem la o clasă foarte bună, iar obiectele de profil erau matematică, informatică şi franceză. Aveam câte opt ore pe zi cu materiile astea şi la toate eram la limită, abia reuşeam să iau o notă de trecere.
În clasa a X-a i-am rugat pe părinţii mei să mă mute la filologie pentru că îmi doream să fac actorie. Nu au vrut să o facă pentru un asemenea motiv, aşa că ne-am înţeles că o vor face doar dacă începând cu clasa a XI-a voi începe pregătirile pentru medicină. Au fost foarte răniţi de faptul că m-am mutat. Din momentul acela nici n-au mai venit la mine la şcoală. Nimeni din familie nu mai făcuse filologia. Îmi tot spuneau că dacă încep pregătirile din timp, nu au cum să nu intru la medicină.

M.S.: Ai în familie medici?
C.G.: Naşul meu a fost directorul policlinicii cu plată din Iaşi şi era foarte bun în domeniu, iar bunica a fost directoare la o casă de copii bolnavi de SIDA. Fratele meu şi-a dorit foarte mult să fie medic şi acum este stomatolog. Eu, în schimb, nu aş putea niciodată să fac asta.

M.S.: Cum ai reuşit să îi convingi să te lase să dai la teatru?
C.G.: În timpul liceului am mers cu trupa de teatru la diverse festivaluri. La un moment dat, am fost anunţaţi că vom juca în cadrul Festivalului de la Saint-Malo, care avea şi un premiu de interpretare. Înainte să plec la festival i-am întrebat dacă, în cazul în care voi lua acel premiu de interpretare, mă vor lăsa să dau la actorie. Ştiind că nu stăpânesc foarte bine franceza (şi nefiind impresionaţi de rolurile în care mă văzuseră până atunci) au acceptat cu uşurinţă. Am câştigat acel premiu, de altfel singurul din viaţa mea, şi aşa am putut să dau la teatru. Din acel moment părinţii m-au susţinut necondiţionat şi au fost alături de mine chiar şi atunci când am picat la prima admitere.

M.S.: Şi nu s-au mai gândit că ai putea să faci o altă facultate?
C.G.: Amuzant a fost că, înainte să dau a doua oară examenul de admitere la Bucureşti, m-a sunat mama să îmi spună că am intrat la Facultatea de Construcţii din Iaşi, pe locurile fără taxă. Trimiseseră dosarul în locul meu. M-am speriat foarte tare, dar, din fericire, în acelaşi an am intrat la UNATC.

M.S.: Ce te atrage la profesia de actor?
C.G.: Mereu m-am gândit că nu sunt bun la ceva anume, dar la teatru m-am simţit în elementul meu. Mi-am dat seama că prin el pot să progresez. Mi-am dat seama că îmi place atmosfera de la repetiţii, călătoriile cu trupa, energia din diverse festivaluri şi ador să întâlnesc oameni de diverse tipuri. Sunt conştient că prin teatru nu salvăm viaţa nimănui, dar cu toţii continuăm să facem profesia aceasta. În acelaşi timp, se leagă şi cu ceea ce fac zi de zi, cu faptul că îmi place să îi ascult pe oameni, să le aflu poveştile. Mă interesează să văd sau să fac lucruri de tot felul, am cercuri foarte diferite de prieteni şi asta seamănă foarte mult cu ceea ce facem noi la teatru, lucrăm în mai multe proiecte, cunoaştem diverşi oameni şi încercăm să ne cunoaştem unii pe alţii. Îmi place la nebunie ideea de nou, de a descoperi tipologii noi. La fel sunt şi personajele pe care le interpretăm, doar că prin teatru avem ocazia de a-i descopăr mult mai în profunzimi. Avem şansa extraordinară de a le sonda adâncimile prin intermediul unui scriitor.

M.S.: Cum te raportezi la roluri sau la lucrurile pe care le ai de făcut?
C.G.: Până acum am încercat să îmi stabilesc nişte obiective şi, din fericire, nu mi s-a întâmplat să nu mi le pot îndeplini. Dacă aş ajunge într-o asemenea situaţie, cred că aş lua în calcul şi o altă meserie. După terminarea anului I, nu am intrat în tabăra făcută de domnul Florin Zamfirescu la Călimăneşti şi nu aveam ce să fac pe timpul verii. Observasem că în facultate era obiceiul de a lucra în permanenţă. Atunci mi-am dat seama că trebuie să tind spre ceva, altfel risc să mă pierd. În vara aceea am plecat în America să lucrez, iar când m-am întors mi-am propus ca, începând cu anul II, să intru în cât mai multe regii şi să am colaborări în afara şcolii. Eram dispus să intru în orice fel de proiect, doar să lucrez cât mai mult, să fiu prezent. Aşa a apărut colaborarea cu Teatrul Odeon pentru proiectul Ultimele zile din viaţa lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, regia Milo Rau. În anul trei mi-am propus să am un spectacol în fiecare stagiune şi am jucat în Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya, regia Bobi Pricop. Când am intrat la master, am avut ca obiectiv să fiu în încă două spectacole şi tot aşa. Mulţumită lui Dumnezeu, până acum am reuşit să îndeplinesc tot ceea ce mi-am propus.

M.S.: Cât de atent eşti la oamenii din jur?
C.G.: Îmi place să îi văd pe ceilalţi nu atât în raport cu mine, cât în felul în care interacţionează cu alte persoane. Prefer să fiu mai degrabă în afara subiectului, să stau într-un colţ şi să-i privesc. Nu mă interesează neapărat cum vorbesc cu mine. Dacă îi vezi împreună cu alte persoane ai ocazia să surprinzi mai multe din personalitatea lor. Dacă eşti de faţă şi în acelaşi timp detaşat, este mai greu să fi minţit. Poţi observa cum "joacă" relaţia cu ceilalţi. Te gândeşti mai mult la ce gândeşte cu adevărat o anumită persoane, şi nu la ceea ce spune. De altfel, într-un spectacol sau într-un film vezi doar situaţii speciale, nu vei întâlni niciodată lucruri banale.

M.S.: La petreceri eşti genul care observă?
C.G.: Sunt la extreme: ori sunt sufletul petrecerii, ori sunt personajul mut care stă, se uită şi creează milioane de scenarii. Îmi place foarte mult muzica electronică şi merg doar la artişti pe care îmi doresc să-i aud. Din păcate, lucrul acesta nu se întâmplă foarte des pentru că nu sunt foarte mulţi. Uneori mă duc doar pentru muzică şi nu mai contează nimic altceva decât să dansez, dar alteori îmi place să stau să mă uit.
Cum spuneam, mă învârt în foarte multe medii şi fiind lucruri atât de diferite, totul devine mult mai palpitant. De exemplu, eram recent la o petrecere pe timp de zi. La un moment dat, a intrat pe terasă un tată. Iniţial am crezut că este cineva de la ANAF pentru că era foarte serios, cu diplomat şi costum. Este interesant cum fiecare dintre noi ne facem o poveste înainte să ştim despre ce este vorba. De fapt, fata lui nu îi mai dăduse niciun semn de foarte multe ore şi nu ştia ce este cu ea. Fiind weekend, chiar nu putea să îşi dea seama unde ar fi putut să fie. Fata avea sub optsprezece ani şi sigur nu avea ce căuta acolo. A fost foarte interesant să-l urmăresc cum reacţionează la situaţia respectivă, care era foarte penibilă: venea să îşi ia fata dintr-o gloată de copii teribilişti, cu toţi ochii de pe terasă aţintiţi la el. Se vedea că este foarte dureros pentru el şi îi era foarte greu, dar l-am văzut cum încerca să descopere motivul pentru care fata lui era acolo.

M.S.: Când nu ai spectacol sau repetiţii, ce îţi place să faci?
C.G.: Încă din liceu mi-a plăcut fotografia, chiar dacă nu m-am concentrat foarte mult pe asta. Nu am lucrat constant. Acum câţiva ani mi-am luat şi un aparat un pic mai bun, de clasă medie. Am trecut întâi prin stadiul acela când fotografiezi absolut tot ce îţi iese în cale, iar acum îmi place foarte mult ideea de a face portrete. Poza Ioanei Manciu din interviul de pe LiterNet, folosită şi în comunicatul TIFF-ului, este făcută de mine (mă bucur mult când oamenii folosesc pozele făcute de mine). Am un "mic studio" la mine acasă şi, cu ajutorul unor mici artificii, încerc să creez o atmosferă specială. Îmi place să surprind frica de aparat, momentul de dinainte de a te obişnui cu el, vulnerabilitatea pe care fiecare dintre noi o are. Cred că ies nişte portrete foarte speciale în momentele acelea, atunci când omul nu poate încă să "joace". Este fix aşa cum este el, cu puţină frică de lentila respectivă şi cu dorinţa de a ieşi bine. Fotografiile nu le fac niciodată după o schemă anume, ci caut un anumit cadru. Am realizat că de multe ori mă uit în jur şi caut un context special, strâng poveştile prin care am trecut şi cred că la un moment dat mi-aş dori să le materializez în regie de film sau de teatru. Dar asta mult mai târziu. Cred că nu te poţi concentra cu toată energia şi pe actorie şi pe regie. Sunt lucruri care necesită maxima atenţie. Îmi mai place să scriu poveştile prin care am trecut, să le pun în cadrul unor scenarii. Nu am încă încrederea necesară, asta şi pentru că, în acest moment, mă concentrez să intru cât mai adânc în meseria de actor.

M.S.: Poţi să îmi spui care sunt obiectivele pentru următoarea perioadă?
C.G.: Am ajuns într-un moment în care cred că, indiferent de ceea ce fac acum, următorul proiect va apărea sau nu. Deja lucrurile nu mai ţin de mine. Pot doar să mă prezint la diverse castinguri. De aceea mi-am trasat un obiectiv mai mare, mai general, şi anume ca până la treizeci de ani să am un anumit statut şi să pot trăi din profesia de actor. Îmi doresc să intru într-un circuit normal, în care să fie nevoie de mine, să am posibilitatea de a fi prezent în mai multe proiecte. Mi-aş dori să fac teatru la un nivel decent, aşa cum este teatrul pe care îl văd şi zic că este unul bun. De multe ori mă gândesc la actorii care au intrat în circuitul teatral sau în cinema foarte târziu, la treizeci şi cinci - patruzeci de ani. Mă tot întreb dacă voi găsi răbdarea să aştept, să fiu mereu pregătit. Aş vrea să am posibilitatea de a fi mereu activ, nu vreau să stau degeaba. Cel mai dur este să te trezeşti luni dimineaţa şi să realizezi că nu ai nicio repetiţie sau niciun spectacol în săptămâna respectivă.

M.S.: Te consideri un om ambiţios, consecvent, organizat?
C.G.: Din acest punct de vedere, îl copiez foarte mult pe tatăl meu, am învăţat enorm de la el. În facultate mi-am impus să fac parte din cât mai multe proiecte, regii. Era important să lucrez cât mai mult, să am cât mai mult contact cu scena. Toată perioada aceasta a fost un fel de a doua şcoală. Încerc să îmi urmăresc cu rigurozitate obiectivele, nu concep să merg la repetiţii fără a fi bine pregătit, cu textul învăţat, cu propuneri.

M.S.: Există roluri sau genuri de spectacole în care simţi că te poţi exprima mai bine?
C.G.: Am avut norocul să întâlnesc regizori foarte buni, iar acest lucru m-a determinat să mă simt bine. În momentul în care lucrez cu colegii mei, am mai mult curaj în a face propuneri. Din acest punct de vedere sunt destul de încăpăţânat. Îmi place să vin cu propuneri, chiar şi atunci când lucrez cu regizori mai experimentaţi. De exemplu, pe domnul Cristian Juncu îl interesau propunerile cu care vin. Cred că atunci când regizorul este mai apropiat de vârstă cu actorii, mai prietenos, mai deschis, colaborarea este un benefică. În general, m-am simţit bine în tot ceea ce am făcut. Este foarte important pentru mine să fiu calm şi relaxat atunci când lucrez, când sunt pe scenă.

M.S.: Cum te uiţi la un film sau la un spectacol? Ce urmăreşti?
C.G.: Povestea. Asta urmăresc în primul rând. Dar este imposibil să nu observ şi calitatea jocului actoricesc, iar atunci se mai întâmplă să pierd povestea. Încerc să rămân în poziţia de spectator. Nu merg des la teatru, iar atunci când o fac, merg la spectacolele care ştiu că mă pot face şi pe mine să fiu mai bun.

M.S.: Care este cel mai puternic, mai emoţionant, moment pe care l-ai trăit în teatru sau în viaţa ta?
C.G.: La un moment dat, am lucrat cu Ana Cucu la o regie şi mi-a pus aceeaşi întrebare. Sunt multe astfel de momente pentru a-l putea face doar pe unul mai special. Eram în Grecia, cu tata, cu mama şi cu fratele meu, cu toţii ştiam să înotăm foarte bine şi mergem câte doi sau cu toţii în larg. Am mers doar eu şi tata, destul de departe în larg, iar la un moment dat a început să plouă şi tata mi-a zis: "bagă capul în apă, apoi uită-te în sus şi deschide ochii!". Am făcut întocmai, iar ceea ce am văzut este cea mai frumoasă imagine din viaţa mea: fiecare picătură de apă care se răsfrângea în mare. Am văzut cel mai splendid spectacol!

M.S.: Ce crezi că este foarte dureros în profesia de actor?
C.G.: Cel mai dureros este să greşeşti într-un spectacol, iar aici mă refer la situaţia dificilă în care îţi poţi pune colegii pe scenă. Am trecut prin acest lucru şi m-am simţit mizerabil faţă de regizor şi rău faţă de partenerul de joc. Apoi, dureros este să te gândeşti nu că nu ai luat o probă, ci că nici măcar nu ai ajuns acolo pentru că nu ai fost să chemat sau pentru că nu ai aflat de ea. Este descurajant să nu ai ocazia să arăţi ce poţi.

M.S.: Cum te imaginezi peste douăzeci-treizeci de ani?
C.G.: Mă gândesc la modul ideal, la ceea ce îmi doresc cu adevărat. Mă văd lucrând constant, având posibilitatea de a trăi decent din meseria mea. Dezechilibrul în această profesie este foarte greu de dus. Peste zece ani îmi doresc să fiu constant, să lucrez. Nu mă văd făcând doar acest lucru, mi-aş dori să mă deschid şi către alte lucruri.

M.S.: Ce îţi doreşti pentru tine, ca om?
C.G.: Îmi doresc să am posibilitatea de a călători mai mult, să am parte de întâlniri puternice, de oameni buni, care să rămână în viaţa mea.

(Transcrierea Gabriela Predescu)

Cezar Grumăzescu
Data naşterii: 1 septembrie 1988
Este absolvent al Facultăţii de Teatru, secţia Arta Actorului, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale", Bucureşti (2011, profesor coordonator Florin Zamfirescu), unde a obţinut ulterior diploma de master (2013, clasa profesorului Gelu Colceag).
Joacă la Bucureşti în spectacole puse în scenă la Teatrul de Comedie, Teatrul Foarte Mic, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Odeon şi a colaborat cu regizori precum Vlad Cristache, Cristi Juncu sau Bobi Pricop.
În prezent, Cezar poate fi remarcat în rolul lui Scripps din spectacolul The History Boys de Allan Bennett, regia Vlad Cristache, la Teatrul Excelsior, Bucureşti.
Cezar Grumăzescu a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2016


0 comentarii

Spacer Spacer