Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Unchiul Serenus


Cristian Bădiliţă

25.05.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cele 33 romane-haiku pulsând între copertele acestei cărţi parabolă-pamflet-poem sunt tot atâtea reacţii ale unei conştiinţe ultragiate de formele înşelătoare pe care le îmbracă "adevărul" - fie el cel filozofic, fie el cel religios, fie el cel literar, fie el cel moral. Dacă şi-ar fi scris autobiografia de suflet, Don Quijote nu ar fi făcut-o altfel decât ne-o împărtăşeşte astăzi Cristian Bădiliţă pe a sa. Tatăl ar dori să-i dea dreptate Fiului care-i spune "Papa, les méchants sont partis, les méchants sont partis, je les ai chassés", dar nu o face spre a nu spori minciuna lumii. (Dorin Tudoran)

Scrise cu acurateţe borgesiană, romanele-haiku ale lui Cristian Bădiliţă îşi schimbă, spre final, haina parabolică, pentru a adapta un ton ludico-profetic, punctat de amărăciune sarcastică şi umor. Avem de-a face cu o carte fascinantă, ce se citeşte parcă de la sine, o carte cu multiple înţelesuri şi un sens pierdut în labirintul propriilor noastre întrebări şi utopii. (Nichita Danilov)

Un text absolut minunat şi uimitor. N-am întâlnit niciodată un asemenea stil de povestire care te lasă cu respiraţia tăiată, la propriu. Cărţile lui Cristian Bădiliţă ar trebui să se vândă împreună cu măşti de oxigen. (Alice Năstase Buciuta)

Cristian Bădiliţă, n. 1968.
Dintre publicaţii: Manual de anticristologie (ed. a II-a, Vremea, 2010); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea Veche, 2007); Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (Polirom, 2008); Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (Galaxia Gutenberg, 2009); Patristique et oecumenisme. Themes, contextes, personnages (Beauchesne, Paris, 2010); Calendar poeticesc (Grinta, 2011); Fructele Absenţei. Surâsuri şi exorcizări (Vremea, 2012); Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor (Vremea, 2013); Balade, ofuri şi romanţe (Vremea, 2014); Cu praştia după îngeri (Vremea, 2014). Traduceri comentate din greacă şi latină: Patericul (ed. a V-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Apocalipsa lui Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Matei (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Marcu (ed. a II-a, Vremea, 2015). Din 2013 expune "poeme pentru păsări şi extratereştri", "foto poeme" sau "poeme de îmbrăcat, degustat şi agăţat pe perete". Informaţii suplimentare pe site-ul cristianbadilita.ro

Unchiul Serenus

Unchiul Serenus a murit anul trecut, după câţiva ani de autoexil. Din motive necunoscute a renunţat la cetăţenia franceză, şi-a vândut locuinţa de pe ţărmul Atlanticului şi s-a retras într-o mai veche proprietate din România, unde copilărise. Aici avea o căsuţă modestă, cu trei încăperi, o bucătărie de vară şi o livadă. Nu dorea să mai vadă pe nimeni. Şi-a renegat întreaga familie, cu excepţia mea. De ce a făcut această excepţie, n-aş putea spune. Nu l-am cunoscut decât târziu, după ce m-am exilat eu însumi, o vreme, în Occident. E drept, mi-a fost naş de botez, dar acest lucru nu cred să aibă vreo importanţă. Tatăl meu, fratele mai mare al unchiului Serenus, se instalase, după terminarea facultăţii, la Bucureşti, unde se şi căsătorise cu mama. Pe unchiul Serenus l-am întâlnit abia după ce am ajuns la Paris. M-a ajutat cu bani, mi-a găsit un studio pe rue Barbusse, m-a pus în legătură cu profesori de la École Normale Supérieure şi de la Sorbona. El emigrase încă din anii '80 fiind unul din apropiaţii lui Eliade, Vintilă Horia, Jean Pârvulesco, Theodor Cazaban şi Paul Barbăneagră.

Acum trei sau patru ani, după ce s-a izolat în livada sa, mi-a telefonat rugându-mă să trec să-l văd. Nu avea nimic special să-mi spună, dar am înţeles că vizitele mele i-ar face plăcere. În anii următori l-am întâlnit aproape săptămânal, pentru că eu însumi, din motive personale, revenisem în România. Unchiul Serenus ducea o viaţă simplă şi austeră. Deşi vădit măcinat de o dramă interioară, încerca "să-şi facă datoria până la capăt". Pentru el viaţa nu avea cum să fie o plăcere sau "un dar", "fiindcă nimeni nu se naşte liber, mon cher; fiecare dintre noi se naşte din voinţa altora sau dintr-un accident". "Dar, adăuga el imediat, ideea îndeplinirii unei datorii este, în sine, o plăcere". Aflasem că bea foarte mult, noaptea, pe terasă, în compania celor două pisici ale sale. Vecinii îl pândeau şi-mi "dădeau raportul". Ce puteam face eu? Constatam doar, cu uimire, că aceste orgii solitare nu lăsau niciun rid, niciun semn de îmbătrânire pe chipul său. La şaizeci şi doi de ani unchiul Serenus avea părul negru şi bogat, ochii sclipitori, pielea foarte fină. "Suferinţa conservă, cher neveu", comenta el autoironic.

Lucra mai multe ore pe zi. Scria, traducea, confecţiona "cărţi artizanale pentru nimeni". A publicat enorm în aceşti ani, dar numai sub pseudonime. Nu-l interesau nici succesul, nici banii, cu atât mai puţin "posteritatea". Lucra "din datorie", aşa cum "supravieţuia". L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri. Ştiam că aştepta din partea cuiva un semn miraculos, care l-ar fi putut repune cât de cât pe picioare, dar acel semn nu venea. "A nu primi atâta vreme niciun semn este cel mai clar semn", mi-a spus, cu un aer trist şi sibilinic, după care mi-a arătat, pentru prima dată de când îl cunoşteam, "comorile din grotă". Câteva zeci de mape cu manuscrise, o valiză plină cu volume-unicat, "planşele împoemate", de existenţa cărora habar nu aveam şi dinaintea cărora am rămas pur şi simplu mut. Apoi mi-a întins o foaie scrisă de mână, cu titlul "Testament pentru liniştea imbecililor", prin care mă desemna unic moştenitor. Peste câteva zile murea sub cerul înstelat, lângă o sticlă de şampanie.

În "testamentul" său, unchiul Serenus menţionează doar atât, cu privire la "capodopurile" sale: "Nu ţin să fie publicate. Dar nici nu mă opun. Nepotul meu va face cum va crede el de cuviinţă." Am "crezut de cuviinţă" să încep cu publicarea acestui volum de "romane". E un volum nedatat, dar scris spre sfârşitul vieţii. Îmi povestise la o cină, râzând "sardonic", câteva scene dintr-o "carte de bazaconerii, o culegere de romane-haiku, de care m-am apucat zilele acestea". Apoi mi-a ţinut o mică prelegere despre acest nou gen literar "inventat pentru cititorul zilelor noastre, grăbit, dar în acelaşi timp însetat de profunzime, incult, dar cu un simţ estetic mult mai dezvoltat decât la cititorii din secolele trecute". Inutil să spun că n-am intervenit deloc în texte. Alesesem ca titlu iniţial Romanele unchiului Serenus, dar editorul m-a convins să renunţ şi să accept titlul actual. Să dăm cezarilor ce-i al cezarilor!
(11 iunie 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer