Evita. Viaţa secretă a Evei Perón

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Colecţia Corint Istorie dedică un nou volum uneia dintre cele mai interesante personalităţi feminine ale politicii şi istoriei argentiniene prin cartea Evita. Viaţa secretă a Evei Perón de Nicholas Fraser şi Marysa Navarro.

"Povestea Evei Perón are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orăşel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din frageda tinereţe la Buenos Aires pentru a-şi căuta norocul ca actriţă, ajunge amanta, iar mai târziu soţia conducătorului ţării, pe care îl salvează de la sfârşitul prematur al carierei politice, apoi îl secondează în consolidarea celei mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăşi în îngerul săracilor şi «mamă a inocenţilor». La sfârşitul poveştii, fata blondă se stinge după o lungă suferinţă, petrecută de lacrimile şi rugăciunile naţiunii." (Alina Pavelescu)

"Autorii au separat adevărul de legenda care o înfăţişează pe Evita ca o sfântă sau ca o păcătoasă. În acelaşi timp însă, au analizat cu mare acurateţe şi rafinament politica argentiniană. Evita. Viaţa secretă a Evei Perón este o lucrare bazată pe fapte istorice, bine nuanţată şi captivant construită." (Kirkus Reviews)

"O cercetare fascinantă, înspăimântătoare, onestă asupra modului în care mitologia privată a reuşit să integreze o personalitate publică." (Cleveland Plain Dealer)


Anul 1950, al patrulea de guvernare a lui Perón, a început prost pentru Evita. În timpul unei ceremonii în suburbia Avellaneda, unde trebuia să taie o panglică pentru a marca deschiderea unei noi sucursale a sindicatului properonist al taximetriştilor, a leşinat şi a fost dusă în grabă la spital. În următoarele patru zile presa, de obicei extrem de atentă cu cele mai mărunte acţiuni ale Evitei, n-a menţionat nicăieri numele ei. Şi apoi, la 13 ianuarie, după anunţul că i-a fost scos apendicele în urmă cu o zi, ţara a fost recunoscătoare pentru îndepărtarea pericolului - timp în care miniştrii, ambasadorii şi clericii, inclusiv Consiliul Papal, au venit la ea la spital şi în toate bisericile din Argentina s-au ţinut slujbe pentru însănătoşirea ei. Evita şi-a petrecut convalescenţa privind filme la reşedinţa sa, printre care şi al ei, La Prodiga, de care se ataşase; două săptămâni mai târziu, după ce a muncit cu jumătate de normă, şi-a reluat toate activităţile cu fundaţia, sindicatele şi Partidul Femeilor.

Unul dintre doctorii care au examinat-o pe Evita înainte de operaţie a fost Oscar Ivanissevich, care era la acel moment ministrul educaţiei. El a sugerat ulterior efectuarea mai multor analize cât timp se afla în spital, care au arătat că suferea de cancer uterin. Evita a fost de acord să le facă, dar când Ivanissevich a sugerat o histerectomie, nu a vrut să-l asculte şi s-a enervat. Era convinsă că el nu îi oferă un sfat medical dezinteresat, dar, la fel ca mulţi alţii, avea alte preocupări decât profesia. "Nu vei pune mâna pe mine pentru că nu am nimic", i-a spus doctorului, care s-a arătat uimit de această izbucnire. "Cu toţii mă vor afară din politică, dar nu vor reuşi."

Nu se ştie când anume a avut Evita primele simptome de boală şi probabil nici nu se va şti vreodată. Ivanissevich a demisionat la scurt timp după îmbolnăvirea Evitei, dar s-a sugerat că nu sinceritatea lui faţă de ea, ci afacerile sale de pe piaţa neagră au fost cele care au dus la plecarea din guvern. Timp de un an şi jumătate de la acest prim diagnostic, Perón, singura persoană căreia în mod normal Ivanissevich i-ar fi putut spune adevărul, s-a referit în mod greşit, dar insistent, la boala soţiei sale ca la o anemie. La acel moment era evident pentru toată lumea că Evita era bolnavă. Aluziile repetate ale lui Perón cum că boala şi moartea ei erau inevitabile, născute parcă din dorinţa de a se autodistruge de prea multă muncă, păreau stranii venind din partea unui bărbat a cărui primă soţie murise de aceeaşi boală.

Chiar dacă într-adevăr diagnosticase afecţiunea, este puţin probabil ca Ivanissevich să-i fi spus Evitei că avea cancer. Probabil i-a zis că era bolnavă şi că trebuie să se odihnească, iar ea i-a ignorat sfatul, de frică sau pentru că nu-l credea. În lunile imediat următoare acestei operaţii, ea a muncit mai mult decât o făcuse vreodată, şi deşi acest lucru nu dovedeşte - aşa cum s-a spus - că se angajase conştient într-o cursă împotriva timpului, ştiind că va muri, arată că nu îi mai păsa de sine. Chiar când era epuizată şi, evident, bolnavă, a continuat să muncească. Dintre toate denaturările care îi înconjoară viaţa, cea mai puţin scandaloasă şi cea mai apropiată de adevăr este ipoteza potrivit căreia ea a ales să moară pentru Perón şi peronism.

În aceşti ani, viaţa publică a Evitei începea devreme în fiecare dimineaţă în apartamentul privat de la al doilea etaj al reşedinţei prezidenţiale. "Stătea în holul de la intrare", îşi aminteşte fotografa Gisele Freund, "de unde putea privi direct jos, spre salon. Coafeza ei o pieptăna şi o manichiuristă îi făcea unghiile, timp în care asistenta personală îi stabilea programul pentru ziua în curs şi lua notiţe. La câţiva paşi distanţă aşteptau răbdători mai mulţi bărbaţi care cărau valize grele de piele... Era opt dimineaţa, dar salonul de jos începuse deja să se umple."

Printre cei prezenţi se numărau secretara ei, Emma Nicolini, tânăra fiica a prietenului Evitei, Oscar, care hotărâse, împotriva dorinţei tatălui, "să lucreze cu Evita" în politică, şi care i se adresa cu madre; Atilio Renzi, administratorul reşedinţei care o ajuta cu fundaţia; miniştri precum Armando Mendez San Martin sau chiar Nicolini, de a cărui loialitate Evita era convinsă; sau reprezentanţi ai sindicatelor precum José Espejo, a cărui devoţiune era dincolo de orice îndoială. Elena Mercante, soţia prietenului lui Perón, nu se mai afla alături de ea.

Isabel Ernst, fosta secretară a Evitei, hotărâse să plece în 1948 şi nu a fost încurajată să mai rămână. Liliane Guardo dispăruse şi ea: soţul ei fusese exclus din cercul de consilieri ai lui Perón. La scurt timp de la întoarcerea din Europa, Liliane a venit la reşedinţa Evitei pentru a-I returna nişte bani şi a urcat ca de obicei să o vadă, dar a fost oprită de paznic, care a primit banii. Liliane nu a mai văzut-o pe Evita niciodată.

După acest salon principal se aflau câteva camere mici unde Evita îşi ţinea hainele şi bijuteriile, pe care era încântată să le arate fotografilor sau jurnaliştilor ca Gisele Freund.

"Aici îmi ţin halatele de baie. Toate sunt de la Paris", s-a lăudat. O cameristă a ajutat-o să scoată o parte din ele. Zeci de rochii mi-au trecut prin faţa ochilor şi a aparatului foto. Apoi erau hainele de blană. În altă cameră, doar pălării; am numărat mai mult de o sută. Evita a pozat de bună voie şi a probat o pălărie. Apoi era camera destinată pantofilor. Bijuteriile Evitei erau depozitate într-o cameră adiacentă. Perón a spus despre această colecţie renumită: "Poţi fi sărac cu spiritul, chiar dacă nu eşti cu adevărat sărac. Dacă Evita era o ipocrită, aşa cum mulţi sunt, sau o avară, ar fi arătat ca o damă, ascunzând lucrurile care îi plăceau. Dacă oamenii i le ofereau, ce anume ar fi oprit-o să poarte hainele?" Evita i-a spus Giselei Freund "cu emoţie" că toate bijuteriile erau cadouri, şi într-un fel erau, dar rareori oferite din simplă afecţiune.

În 1976, Parlamentul olandez, în timp ce analiza implicaţiile scandalului Lockheed în Olanda, s-a referit la "comisioanele" substanţiale plătite de un furnizor de căi ferate olandez pentru a face afaceri în Argentina, printre ele aflându-se un vagon special echipat pentru Perón şi bijuterii în valoare de 12 000 dolari pentru Evita.

Pentru că în jurul ei nu mai era nimeni care să îi poată critica acţiunile, Evita nu realiza că pasiunea ei pentru haine, coafură şi bijuterii nu părea în întregime inofensivă. Cu Fleur Cowles, o jurnalistă americană care îl însoţea pe soţul ei editor într-o vizită de o săptămână în Buenos Aires, ea a "afişat o dorinţă (mai târziu nerăbdare) de a purta discuţii ca-ntre fete despre haine, bijuterii, coafuri", ajungând până la a întinde fotografii cu ea pe covoarele reşedinţei în prezenţa lui Perón, întrebându-şi musafira ce stil de coafură preferă. Fleur Coles a răspuns cumva nesincer că ultima coafură îi venea cel mai bine. La New York, în cartea sa despre Evita şi Perón, a concluzionat:

Nu era genul de femeie care să aibă amintiri plăcute cu momente petrecute ca orice femeie cu prietenele ei... Nu era nici genul de femeie care umblă cu bărbaţii, chiar dacă poate a fost aşa cândva, ci era o femeie politică... O femeie prea legendară, prea capabilă, prea lipsită de sex-appeal, prea determinată, prea arogantă, prea vicleană, prea alunecoasă, prea împodobită cu diamante, prea răzbunătoare, prea ambiţioasă şi mult, mult prea subestimată, de o bună perioadă de timp, de lumea noastră.

Cu siguranţă, în anumite ocazii Evita era vanitoasă sau arogantă, aşa cum au evidenţiat mulţi critici, dar ei nu au spus, probabil că au preferat să nu spună, despre lipsa de grijă de sine pe care o afişa. Hainele şi bijuteriile erau decoraţiuni de scenă pe care le folosea în mod conştient. Cu fiecare apariţie - "nevasta preşedintelui" de la galele de la Colón, "sfânta" care distribuia daruri săracilor, compañera (tovarăşa - în original, în limba spaniolă, n. red.) din cadrul întâlnirilor sindicaliste - se subordona în cel mai strict sens faţă de ceea ce se aştepta de la ea din punct de vedere politic. Chiar şi îndepărtarea şi răceala de care oamenii se plângeau au apărut tot din acest simţ al vocaţiei politice. Cât despre cruzimea care i s-a atribuit în repetate rânduri, era prezentă cu siguranţă, dar era îndreptată în special către ea însăşi.

"Mi-am pierdut soţia din toate punctele de vedere", scria Perón despre anii 1950 şi 1951. "Ne vedeam doar ocazional şi atunci pentru puţin timp, de parcă am fi locuit în oraşe diferite. Multe nopţi la rând Evita lucra până târziu şi venea acasă la răsărit. Plecam de la reşedinţă la şase dimineaţa către Casa Rosada şi mă întâlneam cu ea la uşa de la intrare, epuizată, dar mulţumită de munca ei. Într-o zi i-am spus: «Eva, odihneşte-te, nu uita că eşti soţia mea». S-a uitat la mine cu seriozitate şi mi-a spus: «Munca pe care o fac mă face să simt că sunt soţia ta»".

La porunca doctorului Evitei, Perón a insistat ca ea să petreacă weekenduri la quinta din San Vicente unde, aşa cum făcuse în primii ani de căsătorie, să gătească un pic, să călărească cu Perón şi să-i poarte tunica de locotenent, dar era întotdeauna reticentă să meargă acolo şi stătea la telefon în majoritatea timpului. Când Perón a tăiat firele, ea le-a reconectat şi a pus telefonul sub o pernă pentru ca el să nu audă cum sună. În Buenos Aires, prin mici farse zădărnicea planurile soţului care încerca să o determine să mănânce regulat; dacă venea târziu, îi punea pe servitori să servească toate felurile de mâncare şi să le ia imediat, neatinse, şi când venea Perón, mânca desertul de parcă tocmai terminase celelalte feluri. Uneori, când lucra toată noaptea, îi lua la reşedinţă pe cei care fuseseră cu ea. "Luam un taxi şi mergeam acasă cu Evita", spunea reprezentantul de sindicat Angel Peralta, "şi ajungeam acolo uneori la răsăritul soarelui, când Perón lua micul dejun şi apoi, pentru ca Generalul să nu ne găsească, ne ascundeam toţi după o perdea şi aşteptam acolo până ce pleca la Casa Rosada. Apoi serveam dejunul şi plecam la casele noastre. Eva Perón dormea două ore, după care ziua ei de lucru reîncepea." Într-una dintre aceste ocazii un oaspete al Evitei a alunecat pe scări şi Perón s-a trezit, a intrat în camera unde aceştia dejunau şi i-a spus cu tristeţe: "Evita, uită-te numai cât e ceasul. Uită-te cât e ceasul".

La acel moment nici soţul, nici familia ei nu aveau prea mult control asupra faptelor Evitei. Doña Juana locuia în fostul ei apartament din Calle Posadas dar, descoperind că îi plac pariurile, cheltuia din ce în ce mai mult în marele cazinou din Mar del Plata. Evita punea un funcţionar să o servească cu chipsuri şi când i se terminau, să îi mai aducă. Dăruitul îi împlinea viaţa Evitei. De fiecare dată când întâlnea oameni pe care îi cunoscuse pe vremea când era actriţă, reacţia ei era aceeaşi: să le ofere cadouri. La fel proceda şi cu designerul Paco Jamandrieu, pe care îl părăsise demult în favoarea lui Dior şi Rochas şi pe care l-a găsit pe stradă încercând să-şi pornească maşina la 4 dimineaţa. I s-a părut normal să-i dăruiască ceea ce el descria "un Packard superb, decapotabil,... în una dintre cele patru nuanţe disponibile recent în ţară".

Idealizarea treptată a Evitei a provenit din frumuseţea şi din puterea ei, dar şi din acest obicei de a dărui. Singurii oameni în prezenţa cărora se simţea complet în largul ei erau cei care acceptau ce făcea ea necondiţionat, aşa cum făceau membrii suitei sale numeroase, îmbrăcaţi în costume negre, care o însoţeau peste tot. Pentru Guillermo de Prisco, un reprezentant sindicalist şi un "Evitista" convins, cea mai remarcabilă trăsătură a ei era "capacitatea de a da orice, înainte să i se ceară". "Evita, spunea el, era extrem de frumoasă, dar nimeni nu putea nici măcar să o trateze ca şi cum ar fi fost o femeie. Parcă ar fi fost o fiinţă diferită, de neatins, nu rece, dar fără niciun fel de prezenţă sexuală." Nu a mai întâlnit pe nimeni, spunea el, care să îi semene.

La cantina internatului fundaţiei pentru fetele care munceau, unde Evita mânca deseori cu de Prisco şi cu restul discipolilor ei, în ultima lună a anului 1950, a început să se reunească "Peña Eva Perón". Poeţii o urmăriseră pe Evita la muncă, luaseră cina cu ea şi acum îşi aşezau scaunele în cerc pentru a-şi asculta lucrările unii altora. Toate poeziile lor erau despre Evita, despre devotament, frumuseţe şi sfinţenie. Alabanza (Glorie) descrie impactul muncii Evitei asupra poetului catolic José Castineira de Dios:

La scurt timp după călătoria sa în Europa în 1947, Evitei îi fusese prezentat Manuel Penella da Silva, un jurnalist spaniel care emigrase în Argentina din Elveţia. Încercase să îi atragă interesul Evitei pentru o autobiografie pe care să o scrie de fapt el. Ea a fost de acord, da Silva a primit 50 000 de pesos şi, la un moment dat, în 1950, a început să lucreze la proiect. Evita a izbucnit în lacrimi când a văzut prima pagină a manuscrisului.
"Parcă ar fi un roman, aşa arată, ca un roman", a susţinut ea.

Cu toate acestea, au existat dificultăţi în redactarea acestor memorii. Evita nu era hotărâtă cum să fie prezentată. La început, potrivit lui da Silva, "a vrut să pară perfectă, idealizată, un mit burghez"; după aceea s-a răzgândit şi, în loc să proiecteze imaginea ei de sfântă, a descris în sesiunile cu jurnalistul toată furia şi neliniştile ei. I-a spus lui Penella da Silva că ea îl iubea pe Perón, dar că ea singură nu reprezenta nimic, o grasa, o persoană obişnuită. Penella da Silva fusese întotdeauna interesat de aspectele feministe, aşa cum erau ele, ale operei Evitei, şi se pare că a încorporat această interpretare în prima versiune a manuscrisului.