Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Un oraş zâmbitor


Silvia Colfescu, pe marginea unei cărţi de Lelia Zamani

02.11.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lelia Zamani
Bucureştii în sărbătoare
Editura Vremea, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

***
Un oraş zâmbitor

Un oraş bătrân. Un oraş important, cu timpurie vocaţie de capitală.

Se întinde pe un pământ locuit neîntrerupt din cele mai vechi timpuri. Numele său apare scris pentru prima oară în 1459, şi nu de către oricine, ci de către Vlad Ţepeş. După câţiva ani devine cetatea de scaun a lui Radu cel Frumos. Capitală a Ţării Româneşti în 1659, sub domnia lui Gheorghe Ghica, apoi capitală a Principatelor Unite în 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi, în sfârşit, capitală a României Mari în 1918, după Marea Unire, sub regele Ferdinand Întregitorul.

Mărunta aşezare a crescut molcom, de-a lungul secolelor, ajungând, dintr-o cetate înconjurată de un sătuc, un conglomerat din ce în ce mai mare de sate care, abia în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a început să capete înfăţişarea unui oraş.

O aşezare cu tradiţii străvechi, cu obiceiuri care dăinuiesc de mii de ani şi se împletesc cu credinţe mai noi, fiindcă datinile care vin din depărtările de nepătruns ale timpului nu dispar, ci se înmănunchează cu cele ale vremurilor care curg, împlinind portretul unui popor, chipul unei ţări sau al unui oraş.

Un oraş tânăr. O urbe pestriţă şi veselă.

Un peisaj care multă vreme a datorat mai mult satului decât oraşului şi în care abia târziu şi cu greu regăsim Micul Paris.

Şi sarea şi piperul lui, locuitorii. Cei care, în scurgerea generaţiilor, în frământările istoriei, poartă mai departe în timp sufletul unei aşezări.

Această poveste a sufletului Bucureştilor ne-o spune Lelia Zamani, cu dragoste şi talent, în cartea ei.

Pentru că sărbătoarea este momentul în care comuniunea întru rituri şi mituri, în mersul secolelor, creionează din ce în ce mai precis şi mai hotărât identitatea locului.

Mulţimi adunate în cortegii, alaiuri, procesiuni, care-l scot pe bucureştean pe uliţe cu tot atât succes când îi dau o ocazie să caşte gura la fastul Domnitorului şi al Curţii Domneşti, şi când se adună toată suflarea să se închine sfinţilor proteguitori ai oraşului, şi când e rost de mare distracţie să vezi ţopăind Geamala sau să urmezi preoţimea ieşită să se roage de ploaie. Mulţimi pe care le întâlnim şi astăzi pe străzi, de pildă adunate "la moaşte" pe Dealul Mitropoliei, dovadă că străvechiul suflet al bucureşteanului a rămas neschimbat, în ciuda podoabelor mai mult sau mai puţin complicate pe care le-a dobândit în timp.

Nu mai batem alviţa, dar şi astăzi împărţim mucenici.

Mergem mai puţin la biserică, dar şi astăzi ne ducem să aprindem lumânarea de Înviere şi să cântăm în cor "Hristos a înviat din morţi".

Din ce în ce mai puţini cunoaştem semnificaţia adâncă a unor sărbători religioase, dar mulţi dintre noi postim şi astăzi, iar printre sărbătorile oficiale figurează Rusaliile şi Adormirea Maicii Domnului.

Patriarhul nu mai aruncă de Bobotează o cruce în Dâmboviţa, pe care să o scoată un neînfricat bucureştean, dar bucureştenii se înghesuie şi astăzi să ia agheasmă mare de la Patriarhie.

Ca şi acum o sută, două sute sau trei sute de ani, până şi cel mai sărac bucureştean pune pe masa de Paşte ouă roşii, cozonac şi o bucăţică de miel, iar de Crăciun, sarmalele şi cozonacul nu lipsesc nimănui.

Încă se mai sorcoveşte în Bucureşti, se mai oferă mărţişoare, bâlciurile apar când şi unde nu gândeşti, mai nou chiar de Crăciun în Piaţa Universităţii, iar obiceiul ieşitului la iarbă verde umple pădurile şi zăvoaiele din jurul urbei cu fumul de nepătruns al grătarelor.

Aşa este bucureşteanul, din moşi, strămoşi: un om care ştie să se bucure de viaţă, căruia îi place să petreacă şi, dacă porunca din bătrâni spune că de ziua cutărui sfânt este interzis să munceşti, se supune cu mare drag obiceiului.

Şi această bucurie a sărbătorii, cu toate ale ei, dă farmec oraşului.

Este, în ciuda detractorilor săi, un oraş zâmbitor, care întoarce către lume o privire luminoasă, de dincolo de rănile şi de cicatricile cu care l-a înzestrat timpul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer