Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întâmplări despre niciodată

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fetiţa de zăpadă


Teodora Gheorghe

23.12.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Dar acum? O vezi, mamă? E acolo, lângă pom şi-mi face cu mâna.
Femeia care tocmai plânsese şi-a suflecat mânecile şi a dat drumul la apă.
- E atât de mică şi are o căciuliţă cu ciucuri...
În casă domnea o linişte întreruptă doar de jetul care străbătea robinetul ca un tren în viteză. Cami s-a înălţat pe vârfuri pentru a vedea şi mai bine la fereastra deschisă.
- Nu mai sta în frig, a răsunat vocea mamei, la fel de rece ca un ţurţure.
- Uite-teee! E acolo! Nu mă crezi?

Uşa băii s-a închis. Acum apa se auzea curgând în surdină. Cami a oftat şi a închis fereastra. O vedea în fiecare zi de o săptămână încoace, o fetiţă albă, care lua fiinţă din fulgii de zăpadă. Ninsese mult în ultimele zile. O vedea când se aştepta mai puţin, pe băncuţă, pe stradă, în foişor, lângă pomul unde ea şi Sara plantaseră cândva trei monede pentru a creşte o bancnotă, sprijinită de gardul vecinului sau în parc, lângă tobogan. De fiecare dată când venea, nu mai era nimeni în jur. De ce oare i se arăta numai ei? Avea să-i spună un secret? Ar fi vrut ca mama să o creadă.

De când Sara începuse să doarmă şi nu se mai trezea, mama lor îi acorda doar Ei atenţie. Vorbea despre Sara cu toate prietenele ei, cu doamna fără o mână, cu bătrânul de la ziare, până şi cu poştaşul. Îi făcea cadouri pe care oricum nu le desfăcea niciodată din cauza acelui somn ciudat. Îi era şi ei dor de ea, cum să nu. Ar fi vrut să se mai joace iar împreună de-a v-aţi ascunselea sau de-a spiriduşii. De ceva timp se amuza tot mai mult cu fetiţa de zăpadă, care îi lăsa câte un indiciu în locuri ştiute doar de ele. O rugase să nu-i spună nimănui de ele. Totuşi, s-a hotărât ca azi să-i arate mamei ei panglica albastră.
Femeia cu păr castaniu şi uşor cârlionţat s-a aşezat pe capanea, obosită. Cami s-a apropiat de ea şi a scos din buzunar obiectul.
- De unde ai panglica asta? a tresărit mama.
- Ea mi-a dat-o...
- Care ea?
- Ţi-am zis... fetiţa de z...
- Termină, termină odată! Haide, îmbracă-te să mergem la spital.

Drumul către acea clădire înfricoşătoare i se părea lui Cami nesfârşit. Ar fi vrut ca pe Sara să o ţină într-o căsuţă din copac, pe un pat moale, acolo unde zânele pădurii îngrijesc copiii bolnavi şi se roagă pentru îndeplinirea dorinţelor lor. Realitatea era cu totul alta, dar Cami prefera să se gândească în schimb la fluturele de hârtie pe care fetiţa aceea albă i-l arătase într-o scorbură. Îl ţinea încă ascuns în sertar, într-o agendă. Mai avea o bilă de sticlă cu un brăduţ înăuntru, un ochi de păpuşă şi o mănuşă de lână pentru copii. Fetiţa de zăpadă îi vorbea încet, şoptit. Avea un glas cristalin, ca de cutie muzicală şi părul lung. Uneori se învârtea într-un picior, de parcă era balerină. Îi povestea despre ţinuturi enigmatice unde ajungi dacă găseşti un trifoi cu cinci foi şi despre obiceiurile vrăjitoarelor care trăiesc în ceasurile cu pendulă. De fiecare dată când o întreba de unde vine, unde e casa ei, fetiţa de zăpadă îi răspundea: Nu ştiu, nu-mi aduc aminte... De la o vreme uit multe lucruri.


Au ajuns în faţa spitalului. Au intrat cu paşi de plumb şi s-au îndreptat către acelaşi salon cu pereţi crem din care îţi venea să muşti. Sara dormea. Nicio schimbare. Niciun tremur. Mama celor două fetiţe a îngenunchiat lângă patul rece.
- Copilul meu drag, te rog, revino la mine. Mi-e dor de tine, şi bunicii îi e. Hai să citim poveşti, să-ţi cânt ca înainte.
Cami ar fi vrut să zboare într-un balon de săpun, departe, departe de tot şi de toate... În schimb, s-a dus la fereastră şi a privit afară. Ningea iar. Nu e de mirare că, la un moment dat, fulgii de nea s-au înghesuit unii într-alţii până au luat forma noii sale prietene.
- Mamă, vino! Te implor, a apărut, e chiar acolo, de ce nu mă crezi?

Femeia cu păr castaniu a început să plângă. Lacrimile ei semănau cu nişte sâmburi. Nu avea să vină niciodată la fereastră. Pumnii mici ai lui Cami au tremurat. Fără ca mama ei să observe, a ţâşnit pe uşă afară. A coborât scările şi a părăsit clădirea spitalului în care nu voia să se mai întoarcă vreodată. Fetiţa de zăpadă o aştepta pe o băncuţă.
- Cum de nu te vede nimeni? a întrebat-o Cami, zărind câţiva bătrâni la o oarecare distanţă de ele.
- Nici asta nu ştiu... Tu eşti singura care mă vede. Şi-mi place aşa. Oamenii mă sperie.
- Trebuie să fie tare ciudat să nu-ţi mai aminteşti cine eşti. Dar cunoşti atâtea poveşti şi secrete.
Fetiţa de zăpadă a privit într-un punct necunoscut.
- Da... asta aşa e. Cred că n-o să ne mai putem întâlni în curând, a spus ea şi a făcut trei paşi înapoi.
Cami a tresări. Înainte să apuce să-şi exprime mirarea, a auzit vocea mamei de undeva din spate:
- Cameliaaaa! M-ai speriat de moarte! De ce-ai fugit de lângă mine? Să nu mai faci aşa ceva!
- Eram cu...
Fetiţa de zăpadă dispăruse.

***

Ajunul Crăciunului a venit fără să fie chemat ca în alţi ani. Pe figura mamei nu se citea nicio bucurie. Cami o căuta cu disperare pe misterioasa ei prietenă. Nu mai apăruse de trei zile, deşi din cer se pogorâse asupra pământului o mare de alb. Telefonul a sunat lugubru sau poate că nici nu a sunat. Mama s-a certat cu cineva, apoi a închis nervoasă şi s-a dus în dormitor să plângă.
Dintr-o dată, soneria cu clinchete rebele a chiţăit. Cami şi-a îndreptat picioruşele încălţate în botoşei până la uşă. A răsucit zăvorul şi apoi a apăsat clanţa. Din spatele uşii a întâmpinat-o fetiţa de zăpadă care se făcuse mai mică, iar trăsăturile i se distingeau mai puţin clar, ca şi când cel care o sculptase nu îşi sfârşise creaţia.
- Eşti aici! a strigat Cami, convinsă că mama ei n-o va auzi.
- Nu mai am mult timp. Te rog, ia acest ultim dar de la mine. Arată-i-l.

Fetiţa veşnic rece stând în pragul uşii a întins braţul. Un pumn fragil, cu degete de ţurţuri, s-a deschis încet - în palma ei Cami a descoperit o brăţară făcută din spice de grâu şi decorată cu un nasture roşu.
- Am mai văzut undeva brăţara asta... într-un vis. De unde ai cules-o?
- Asta nu-ţi pot spune, a murmurat fetiţa de zăpadă.
- Hai să ne jucăm. Mă îmbrac şi ies fără să ştie.
- Nu, nu face asta. N-o întrista şi mai mult. Are nevoie de tine. Du-te şi arată-i darul meu. O să înţeleagă.

Copila albă a făcut o plecăciune şi s-a îndepărtat săltând într-un picior. Oare o doare ceva? s-a întrebat în gând Cami. Ar fi vrut să o implore să nu plece, dar simţea că întâlnirile lor se apropiau de final. Şi-a şters o lacrimă. A respirat adânc, căutând să-şi adune tot curajul pentru a deschide uşa camerei unde din mama ei nu mai rămăsese decât un urlet de suferinţă. În cele din urmă, a păşit în dormitor. A găsit-o cuibărită sub plapumă. Primul impuls a fost să vadă dacă mai respiră. Era vie.
- Mamă... trebuie să vezi ceva.
- Lasă-mă...
Atunci Cami a tras în piept tot aerul unde plutea durerea mamei şi l-a respirat afară sub forma unei porunci:
- Scoală-te şi uită-te! Eu n-am murit.
Femeia, uimită, s-a sculat în capul oaselor. Brăţara din spice de grâu a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa preţ de câteva secunde. Când şi-a revenit, a bâiguit:
- Cine ţi-a dat-o?
- Fetiţa de zăpadă.
- Zi-mi, cine? Nu avea cum să ştie nimeni... era secretul meu şi al ei.
- Al cui?

Femeia cu păr cârlionţat a spus cu jumătate de gură:
- Al Sarei. Era într-o joi... o aşteptam în faţa grădiniţei, ca de obicei, a început să povestească mama, ca pentru sine. A venit către mine plângând. Sara mea cea mereu veselă şi zglobie avea lacrimi în ochi. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, în timp ce o pală de vânt rece mi-a biciuit obrajii. Nu a vrut să-mi spună. Am insistat, îngrijorată peste măsură. Nu am scos nimic de la ea trei zile. Ceva se schimbase în fiinţa ei, de parcă însăşi inimioara ei începuse să bată în alt cotlon al trupului fragil, unde se ascundea de un necaz neştiut. Acasă nu mai mânca decât puţin. Educatoarele îmi spuneau că e absentă şi refuză să participe la activităţi alături de ceilalţi copii. La capătul celor trei zile, şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit am scuturat-o şi i-am poruncit să-mi spună ce are. Atunci mi-a şoptit: Te-am văzut... băieţelul cu bicicleta.
Femeia s-a oprit, cufundându-şi capul în palme, apoi a continuat:
- Cu o zi înainte să o iau de la grădiniţă, am făcut ceva greşit... Eram în maşină, la zece minute de casă. O clipă, atât... nu am fost atentă, el a venit de nicăieri în faţa mea şi... Am fugit... era atât de mic... să fi avut vreo opt ani. Mi-a fost frică de urmări, că v-aş pierde pe voi. Nu ştiu cum de m-a văzut Sara, ce căuta acolo. Ea a fost singurul meu martor. I-am cerut iertare pentru amândoi.
Mi-a luat mâinile într-ale ei şi mi-a spus: Trebuie să-i facem un cadou ca să ne ierte. O brăţară, da! Una magică. Dar să fie specială, nu ca la magazin. Să nu mai fie niciuna ca ea. Şi o s-o îngropăm lângă pădure. Şi atunci când cineva o s-o dezgroape, înseamnă că el te-a iertat.

Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred ce copil minunat am. Nu m-am dus să mă predau, însă i-am făcut pe plac, sperând că, într-un fel, ascultând dorinţa unui suflet pur, aveam să-mi cumpăr izbăvirea. Numai eu şi Sara am ştiut unde e ascunsă brăţara. Sara ştia să păstreze cele mai mari taine... De atunci port cu mine o povară grea, care ne-a îmbolnăvit pe amândouă. După sărbători o să spun adevărul... Asta e singura cale. Am aşteptat prea mult, a spus ea, răsuflând apăsat.
- Cami, arată-mi-o pe fetiţa ta de zăpadă.
- A... fost aici, dar a plecat, a bâiguit Cami neştiind ce să mai creadă.
- Cine ştie, poate o să mai vină...
- Da, o să mai vină, a îngânat-o copila.

Pentru prima dată în multă vreme, îi dezvăluise o taină EI. Acum o credea! Mama şi fiica s-au îmbrăţişat strâns.
- M-a iertat, m-a iertat! a strigat într-un final femeia cu chipul ciobit de angoasă, pe care se proiecta o luminiţă ca un felinar minuscul.
Telefonul a sunat iar. Cami a urmărit cum întreaga făptură a mamei ei se transformă într-un glob strălucitor şi îşi ia zborul deasupra tuturor caselor, până ajunge printre stele şi se împrăştie în univers.
- Cami! E un miracol! Sara s-a trezit!
Habar n-avea dacă simţea bucurie, mirare, ori îndoială. S-a îndreptat instinctiv către fereastră. Afară ningea cu fulgi diafani, tremurători. Lângă bătrânul copac, lui Cami i s-a părut că zăreşte, preţ de câteva secunde, o formă albă care îi face cu mâna, apoi se topeşte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer