Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De citit la cafea (2)


Alexandru Gorghe

21.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt în sala de aşteptare a unui cabinet de stomatologie. Am venit cu copilul meu fiindcă mi-a spus că îl doare o măsea iar soţia era la serviciu. Doamna doctor cică e ocupată cu o urgenţă. Şi chiar aşa pare că este: l-am văzut pe domn. Avea o gură neagră de la carii.

Intră un domn înfofolit într-o geacă groasă. Cât şi-o dă jos, râde politicos şi vrea să înceapă o conversaţie probabil. Şi da, uite-l cum deschide gura:
- Ce zi, nu?, şi îmi zâmbeşte. Aşa că-i zic şi eu:
- Da, da, e foarte frig, şi îi zâmbesc înapoi politicos.

Îl văd pe ăsta mic cum pleacă de lângă mine şi încep puţin să mă enervez, mă duc după el, îl cert şi-i spun că mai sunt oameni şi că ar trebui să stea cuminte lângă mine. Ne întoarcem să stăm pe scaun. Şi numai ce îl văd pe domnul înfofolit că s-a dezbrăcat şi stă întins pe canapea, cu un copac ieşindu-i din buric. Şi atunci chiar mă supăr:
- Domnule, mă scuzaţi. Îl văd că se uită la mine, dar nu răspunde. Domnule, cum laşi asta aici? E un copil cu mine, vă rog să reveniţi la normal. Se uită la mine întrebător şi arată spre buric. DA, despre buric vorbesc!
- Mă scuzaţi că poate sunt nepoliticos să întreb dar cu ce vă deranjează?
- Sunt cu copilul! Cum puteţi să întrebaţi aşa ceva?
- Şi pe el cu ce îl deranjează?
- E doar un fel de a spune! De ce nu poţi pur şi simplu să te cari în alt cabinet?
- Dar ce are cabinetul ăsta?

Vede că mă roşesc din ce în ce mai mult şi chiar mă enervez. Încerc totuşi să mă calmez şi îi spun drăguţ să plece.
- Mă scuzaţi dacă insist, dar chiar nu văd ce am făcut greşit.
- Ai un copac în tine!
- Şi ce? V-am pus să-l udaţi? Eu zic să vă calmaţi, serios vorbesc.

Nu mai pot! Explodez! Prind copilul de mână şi îl arunc în peretele cabinetului. Totul se desumflă uşor uşor şi se scurge între cuvinte până când rămâne doar fundalul alb al foii.
- Ei, ce faceţi cu copilul!, ţipă la mine.
Lasă-l. Era doar un pretext, nici nu avea replici.
- Şi cum? Spargeţi în halu' ăsta convenţia?
- Oricum nu mai contează. Şi încep fără să vreau să plâng.

Mă vede cum oftez şi se simte şi el prost. Uită că i-am stricat şi textul lui şi dă să se pună lângă mine.
- Ou, scuze, zice când mă împunge cu o creangă.

Şi continuă să foşnească până se aşază de tot şi mă ia în braţe.
- Ei, de ce eşti atât de trist?
- Ăsta putea să fie un text perfect. Până ai apărut tu!
- Ei, grijă la cuvinte. Ce ai cu mine?
- Ai un copac în buric!
- Şi tu ai păr pe cap. Care-i treaba?
- Nu fi ironic! şi îmi schimb din nou oftatul: Voiam şi eu să apar într-un text normal, fără fluturi în lanţuri şi cioburi zbârcite.

Se uită mirat.
- Măi, eu nu am văzut niciun fluture în lanţ, dar te înţeleg. Nimeni nu ar trebui să-i pună în...
- Nici copacul tău! Copacul tău tâmpit! De ce a trebuit să ai un copac în tine?
- Nu e politicos să întrebi aşa direct.
- Nu e logic! E o tâmpenie şi nu are sens. E pusă acolo doar aşa.
- Ba nu.
- Ba da. Dacă vrei să ştii, domnule Logic, am mâncat ieri un măr şi nu l-am curăţat de sâmburi, aşa că m-am trezit azi cu un copac în buric.
- Da, cea mai tare explicaţie! Şi ţi se pare normal?
- E o problemă medicală! Ce? Caria e super normală?
- Şi de ce nu te-ai dus la un pădurar?
- Fără ironii că ne supărăm.
- Mă rog, de ce nu ai plecat la un medic?
- Tocmai eram la un medic, până să-ţi arunci tu copilul în el.
- Ce căutai la stomatolog?
- Păi mărul a intrat pe gură, nu?

M-am enervat destul. Stau şi mă uit la el. Simt că îşi bate joc de mine. Iar el se uită înapoi ca prostul.
- Da' de ce vrei tu un text normal? îmi zice.
- Să aibă sens.
- Da povestea mea nu are sens?
- Nimeni nu se gândeşte la asta!
- Şi cine se gândeşte că tu ai păr pe cap? Ai un copil cu dinţi în gură, deci probabil ai peste 40 deci nu ai păr pe cap. M-am gândit eu aşa, dar altcineva? Cine se duce atât de departe?
- Dacă mă iei la mişto plec altundeva, să ştii.
- Şi unde vrei să pleci?

Nu ştiu. Oftez trist. Mi-am pierdut sensul. Puteam să jur că totul are sens. Chiar nu ştiu.
- Nu ştiu, îi zic.
- Nu ai unde, uite care-i treaba, suntem blocaţi aici şi existăm numai cât suntem citiţi.
- Adică acuma cineva ne citeşte?
- Altfel nu văd cum am putea exista. Noi suntem personaje. Nu avem timpul nostru aşa că trăim în timpul ăstora care se uită la noi.
- Şi în rest?
- În rest e vid.
- Stai, deci suntem priviţi?
- Da. Cel mai probabil da.
- Aha. Heeeei. Tu ăsta care se uită la noi. Dacă ne auzi, spune-i şi tu ăstuia că pomul ăla e penibil şi nu are niciun sens.
- Nu îţi poate răspunde.
- Oricum, dacă ar fi unul cu un pic de raţiune pun pariu că ar spune că e o tâmpenie.
- Copacul meu?
- Totul. Chestia asta în care suntem prinşi. Textul, convenţia. Copilul meu. Nu ştiu, pur şi simplu. Nu are sens.
- Acum înţelegi de ce fluturii au lanţuri?

Ezit să răspund.
- Şi acum ce?
- E un singur lucru logic pe care îl mai putem face.

Se întinde orizontal şi mă priveşte de parcă trebuie să fac ceva. Nu ştiu nimic, doar simt un impuls bolnav care îmi împinge degetele spre gură. Sigur. Îmi dezlipesc limba, o scot şi o storc peste buricul lui. Copacul creşte din ce în ce mai mult şi e din ce în ce mai greu până rupe de tot pagina, până mai rămân doar două replici.
- Mai sunt doar două replici. Ce fac cu ele?
- Dacă ţi-aş spune s-ar termina textul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer