Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Descoperirea unui romancier


Daniel-Rops, pe marginea unei cărţi de Vintilă Horia, traducere de Ileana Cantuniari

01.02.2017
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Dumnezeu s-a născut în exil
traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari
Editura Vremea, 2016



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Descoperirea unui romancier

Este întotdeauna o bucurie şi o emoţie să recunoşti semnul talentului, să vezi apărând în faţa ta un scriitor autentic. Ai deschis exemplarul dactilografiat: la fel ca pe atâtea altele care vin să se îngrămădească pe un colţ al biroului. Şi deodată, ceva te frapează şi îţi reţine atenţia, ceva imperios, dar şi greu de definit, care te sileşte să continui lectura, să cunoşti soarta personajelor, să mergi până la capăt. Şi dai de calitate, acea realitate misterioasă care este un dar, realitate alcătuită din suflu şi din stil, din gândire şi din formă. Da, atunci este o adevărată bucurie.

O bucurie poate încă şi mai mare atunci când scriitorul se dovedeşte că aparţine categoriei acelora, mai numeroşi decât ne închipuim, care, în toate colţurile lumii, continuă să utilizeze franceza ca pe un mijloc privilegiat de exprimare. De această "universalitate a limbii franceze", pe care Rivarol, cândva, o comenta în termeni elocvenţi, ameninţată astăzi de diversele concurenţe, e plăcut să ne gândim că depun mărturie, din America de Sud şi până în Japonia, ca şi la Paris chiar, scriitori care nu aparţin naţiunii franceze. Exemplul unui Julien Green arată îndeajuns că unii dintre ei pot fi maeştri în această limbă, care nu este aceea a patriei lor. Vintilă Horia nu e cumva unul dintre aceştia?

S-a născut în România unde tatăl lui era inginer agronom. Acolo, cu ajutorul unei bătrâne doamne, aproape oarbă, care îi ştia pe de rost pe Baudelaire şi pe Rimbaud, pe Anatole France şi pe Rémy de Gourmont, a învăţat să se exprime într-o franceză stilată, format după bune modele. Ataşat de presă la Roma în 1940, revocat la puţin timp mai apoi de către guvernul Gărzii de Fier, numit din nou, de data asta la Viena, în 1942, dar curând trimis în lagăr de către germani, refuzând să se întoarcă în ţara sa de acum supusă unei alte dominaţii, a început din 1945 să trăiască experienţa tragică a atâtor oameni ai epocii noastre, experienţa pe care unul dintre compatrioţii săi avea s-o evoce în teribila sa carte Ora douăzeci şi cinci. Aflându-se rând pe rând în Italia, unde s-a împrietenit cu Papini, în America de Sud, la Buenos Aires, unde şi-a câştigat existenţa ca mărunt conţopist la bancă, în vreme ce soţia sa muncea şi ea din greu, în sfârşit în Spania, unde perioadele de început ca funcţionar de hotel şi totodată reporter şi curier literar au fost de asemenea istovitoare, a cunoscut lungile şi nemiloasele chinuri ale exilului. Şi din această experienţă vitală şi-a extras partea cea mai pură, esenţială, a inspiraţiei.

Tema exilului se află aşadar plasată în centrul operei sale; sunt puţine temele la care oamenii epocii noastre să se simtă mai bine acordaţi. Exilul cu suferinţele lui, cu sfâşierile lui, cu nostalgiile lui tragice, dar şi cu nemaipomenita lui forţă de purificare. "Am ales exilul spre a putea spune adevărul", ne asigura Nietzsche. Exilatul, omul care a pierdut totul, nu este cumva cel predestinat să judece lumea oamenilor bine fixaţi, să-i denunţe ipocrizia şi nedreptatea? Nu cumva este cel pregătit să trăiască de asemenea marile experienţe spirituale? Evanghelia ne învaţă, şi nu de ieri, că acela pe care-l numeşte "călătorul pe pământ" are mai multe şanse să-l afle pe Dumnezeu decât cel confortabil instalat şi mulţumit.

În 1958, Vintilă Horia a avut o întâlnire, o întâlnire de spirit. Se celebrau în anul acela două mii de ani de la naşterea lui Ovidiu. A reluat operele poetului, mai mult sau mai puţin uitate după bacalaureat. A fost o revelaţie. Ovidiu fusese şi el un exilat. Ba mai mult: murise pe teritoriul României... Între scriitorul latin din secolul I şi scriitorul român din secolul XX s-a format o relaţie, un fel de legătură supranaturală, care provenea dintr-o tainică asemănare. Prin Ovidius Naso, Vintilă Horia se recunoştea în Tristele, în Ponticele poetului. Curând, exilatului de la Madrid, care s-a identificat ca să spunem aşa cu modelul său, i s-a impus ideea de a-şi exprima propria experienţă. Astfel s-a născut această mare carte: Dumnezeu s-a născut în exil.

Se ştie că, poet la modă, sărbătorit de înalta societate romană, Ovidiu a fost, în anul 9 al erei noastre, condamnat de Augustus la exil, motivele acestei sentinţe rămânând obscure.

Unii au crezut că el aparţinea unei secte pitagoriciene de care atotputernicul împărat se ferea. Mai probabil - şi aceasta este versiunea pe care o admite Vintilă Horia - Augustus, care voia să readucă societatea romană la o morală mai strictă (deşi nu oferea tocmai el un exemplu), s-a simţit iritat de imoralitatea flagrantă a operelor poetului, iar iubirile vinovate ale Iuliei, nepoata lui Augustus, mare cititoare a lui Ovidiu, dând naştere la scandaluri, împăratul şi-a trecut furia asupra poetului. Surghiunit la Tomis, mică garnizoană romană în ţinutul geţilor, la Pontul Euxin, Ovidiu, vreme de opt ani încheiaţi, n-a încetat să implore graţierea sau măcar transferarea sa într-o ţară considerată civilizată. În van; nici Augustus, nici Tiberiu nu s-au lăsat înduioşaţi. Astfel că poetul a murit în exil, în anul 17. Romanul lui Vintilă Horia este aşadar un jurnal - apocrif - al lui Ovidiu la Tomis. Acolo se află surghiunitul, pierdut la capătul lumii. "Doar lacrimile mă mai alină, se tânguieşte el, îmi ţâşnesc din ochi, mai năvalnice decât apele la topirea zăpezilor primăvara, când mă duc cu gândul la Roma, la casa mea, la locurile ce-mi erau dragi, la tot ce rămâne din fiinţa mea în patria pe care am pierdut-o." În acest jurnal imaginar, el îşi notează ultimele iubiri, dar şi evenimentele, mari şi mărunte, la care asistă: asedierea oraşului de către dacii înfometaţi, aventura fără precedent a soldaţilor romani care dezertează pentru a se stabili în Dacia, invazia sarmaţilor. Dar mai cu seamă ne face să asistăm la evoluţia sa lăuntrică, şi aceasta este partea cea mai emoţionantă.

Ovidiu, om fericit, fusese un poet uşuratic. "Să regrete alţii simplitatea moravurilor antice! exclamase el în Arta iubirii. Eu unul sunt foarte mulţumit că am venit pe lume în această plăcută epocă!" Pe acest poet erotic şi uşuratic ni-l arată Vintilă Horia cum se transformă la Tomis, în exil, începând din clipa în care descoperă că "se poate aşadar muri înainte de a fi murit de-a binelea." Ideea morţii, a acelei morţi singuratice, pierdut pe tărâmul acela ostil, străin, îi devine de nesuportat. Către ce mângâiere să-şi întoarcă faţa? Către zeii vechii religii romane? Oare nu le dovedise el însuşi, în Metamorfoze, inexistenţa? "Se înfioară în faţa vidului pe care această carte l-a deschis înlăuntrul lui."

Şi astfel, încetul cu încetul, Ovidiu, poetul frivol, Ovidiu scepticul, presimte şi mai apoi descoperă un alt adevăr, curând Adevărul. "Timpul nebuniei şi al speranţei, care este timpul nostru, este timpul aşteptării lui Dumnezeu." Cine le va aduce oamenilor care suferă cuvântul păcii? El ghiceşte că într-o zi "oamenii vor găsi acest cuvânt, ca pe o floare stranie pe marginea unui drum lung." Dar cine va duce acest mesaj? Căutarea răspunsului devine pentru cel exilat şi mai arzătoare. În jurul lui trăieşte acel neam al geţilor, un neam foarte religios şi care, după cum ghiceşte el, crede într-un dumnezeu unic. Un dumnezeu unic? La început, el face ironii pe seama acestui lucru. "Dacă cerul e gol, aşa cum cred, acest dumnezeu trebuie să fie tare mic şi tare singur în mijlocul unei tăceri şi a unei solitudini insuportabile." Şi mai adaugă: "Acest dumnezeu unic, în fond, probabil că îmi seamănă, măcar prin latura asta..." Dar cine este el? Să fie oare acel "Zamolxis" de care îi vorbesc geţii?

Vreme îndelungată caută tatonând, adunând în jurnal tot soiul de rămăşiţe de credinţe, transmise de tradiţiile populare atât de incerte. Şi apoi, se produce urcuşul decisiv. Văzându-i pe înţelepţii geţilor, preoţii acestei religii necunoscute, el descoperă nevoia de acel dumnezeu nou "care va reda neamului omenesc prospeţimea unui început". Simte în fiinţa lui aşteptarea irezistibilă a "acestui nou dumnezeu, a acestui nou popor, a acestui nou soare". Adevărul dramei lui i-l dezvăluie un preot. Nu cumva suferinţele lui, exilul, au fost din voia unei puteri divine care a hotărât să-l silească să se înalţe mai presus de sine? Nu cumva dumnezeul cel nou a fost un om la fel ca el, un om al durerii, făgăduit morţii? Ovidiu îl întâlneşte atunci pe medical grec Theodor şi totul devine pentru el limpede. Căci ceea ce acesta îi dezvăluie în sfârşit este faptul că tot ce nădăjduieşte el este adevărat, că aşteptarea sa a fost împlinită, că Fiul Omului a venit pe lume ca să ia asupră-şi toate durerile şi toate speranţele oamenilor. La Betleem în Iudeea, cu adevărat "Dumnezeu s-a născut în exil".

(Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer