Dumnezeu s-a născut în exil

Citiţi introducerea acestei cărţi.


L'affaire Vintilă Horia, sau Scandalul Goncourt 1960, a concentrat întreaga propagandă comunistă din România şi din Franţa, în campania de presă menită să-l compromită pe scriitorul român exilat, căruia i se acordase Premiul Goncourt la 21 noiembrie 1960, şi să discrediteze romanul său, Dumnezeu s-a născut în exil, apărut la editura Fayard, cu prefaţa lui Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze.
Înaintea intrării în cursa Goncourt, romanul este lansat în toată presa franceză cu un mare entuziasm. Critica a fost unanimă, în Franţa şi în străinătate, în a găsi cartea ca un livre de choc sau una dintre cărţile cele mai importante ale anului, ca un omagiu adus geniului limbii franceze, ca un model de stil. (Marilena Rotaru)

Premiul Goncourt este călăuzit de un testament care precizează caracterul său literar şi unic literar. Membrii Academiei se conduc totdeauna după această indicaţie formală. Academia menţine hotărârea făcută publică la 21 noiembrie 1960, care i-a atribuit Premiul domnului Vintilă Horia. Vocile se pronunţă asupra cărţii şi calităţii ei literare. (Punctul oficial de vedere al Academiei Goncourt)

Domnule Preşedinte, mulţumesc Academiei Goncourt pentru onoarea de a acorda premiul în 1960 romanului Dumnezeu s-a născut în exil. În acelaşi timp, vă scriu astăzi pentru a vă anunţa că renunţ la acest premiu, ca urmare a campaniei pline de inexactităţi, menite să discrediteze atât Academia pe care o prezidaţi cât şi pe mine. Nu doresc să fiu cauza unei disensiuni în ţara care m-a primit. Ar fi o ingratitudine şi ar deservi literatura franceză. (Vintilă Horia către Roland Dorgelès, 4 decembrie 1960)

Membrii juriului Goncourt au menţinut premiul acordat lui Vintilă Horia, însă festivitatea de decernare nu a mai avut loc.


"Ştia că trebuia să sosesc şi mă aştepta deja. Casa ei spoită cu var, ca toate casele geţilor, se află în afara oraşului, pe o înălţime de unde se pot vedea întregul Troesmis şi fluviul pe toată lungimea lui. Mă aflu încă în ţinut traco-roman, căci Troesmis a suferit anul trecut aceeaşi soartă ca Aegypsos. Oraşul a fost cucerit de geţi şi recucerit de Vitellius şi de tracii lui Cotiso.
- Toată ţara asta e getă, îmi spune Sedida, arătându-mi cu braţul întins peisajul din jur.

Trăieşte singură de un an de zile. Bărbatul şi fiul ei au murit apărând Troesmisul de atacul romanilor. Ştie cine sunt, dar m-a primit sub acoperişul ei, mi-a oferit o cană cu apă şi o linguriţă de miere, după obicei. Sunt un prieten al Dochiei, fiica fratelui ei, iar asta îi e de ajuns. Are chipul trist, trăieşte singură, în mijlocul ogorului şi staulelor, n-a uitat încă de ai ei, însă femeia asta, pe obrazul căreia bătrâneţea începe să lase urme, nu e deznădăjduită. Potrivit credinţei dacilor, toţi războinicii căzuţi în luptă ajung pe dată în cerul lui Zamolxis şi al fericitei veşnicii. Iar cei din familia ei au căzut în luptă. Când un get moare, mai ales în război, se serbează moartea lui printr-un ospăţ. Când un get se naşte, oamenii plâng intrarea lui în viaţă unde cu siguranţă va suferi, până când Zamolxis se va îndura de el. Mi se pare că această credinţă dă dovadă de multă înţelepciune şi îi spun acest lucru Sedidei, care mă priveşte cu ochii ei căprui, plini de o mare frumuseţe calmă, iar ea îmi răspunde: "Orice religie e plină de înţelepciune. Şi a dumitale, probabil." Pare să cântărească lucrurile, mă priveşte, un pic încurcată de gândul pe care nu cutează să-l rostească, după care mă întreabă:
- E ceva ce nu pricep. Dacă zeii voştri sunt înţelepţi şi drepţi, de ce poporul vostru i-a părăsit?
- Ce te face să crezi aşa ceva?
- Un popor care crede în zeii lui şi le respectă legile nu porneşte să cucerească alte popoare. Se apără când e atacat, pleacă la război când nu mai poate de foame, dar nu face din război şi cuceriri o regulă de viaţă. Nădăjduiesc că nu te-am jignit.
- Nu, Sedida, nu m-ai jignit. Cuvintele dumitale sunt drepte şi ai spus un mare adevăr. Poporul meu şi-a pierdut credinţa. Caută de acum un nou zeu, iar războiul e poate un mod de a-l căuta. Nu şi cel mai drept, recunosc.
- Acum treizeci de ani, mai mult chiar, eram încă o copilă, ai voştri l-au atacat pe regele nostru Ziraxes, după ce cuceriseră regatul unui alt rege get, Dapix. Părintele meu a luptat împotriva legiunilor. Se afla împreună cu Dapix, alături de forţele trimise de regele nostru Ziraxes, şi mi-a povestit totul. Adesea, iarna, ne vorbea de războiul acela cumplit. Ai noştri au fost înfrânţi pe câmpie şi s-au refugiat apoi în oraşul lui Dapix, pe care romanii l-au asediat imediat. Căpetenia soldaţilor voştri se numea Licinius Crassus, învingătorul bastarnilor. Oraşul ar fi ţinut piept până la venirea iernii, când frigul şi zăpada i-ar fi hotărât pe romanii lui Crassus să renunţe la asediu, dar printre noi s-a găsit un trădător. S-a înţeles cu Crassus, în faţa soldaţilor noştri, căci vorbea de sus de pe ziduri şi toţi războinicii puteau să-i audă. Numai că nici unul dintre ai noştri nu înţelegea greceşte. În timpul nopţii, a deschis o poartă. Dapix a continuat să se lupte pe străzi, la lumina flăcărilor care ne mistuiau casele. Dar romanii erau cu mult mai numeroşi. Când orice brumă de speranţă s-a pierdut, Dapix a ales să moară, imitat de toate căpeteniile. Când Licinius Crassus a pătruns în ascunzişul regelui nostru, l-a găsit mort, în mijlocul alor săi, alături de mai-marii regatului care au preferat moartea în locul lanţurilor. În timpul acestei ultime lupte, norodul din oraş a izbutit să fugă printr-o altă poartă, luând şi bunurile cele mai de preţ. La adăpostul întunericului, fugarii s-au îndepărtat de oraş. În ziua următoare, au ajuns la peştera lui Keiris, spre mare, nu departe de Histria, unde s-au ascuns cu toţii, împreună cu turmele şi avutul, căci peştera asta e mai întinsă decât un oraş. Crassus însă nu le-a lăsat nici un răgaz. A venit până în faţa peşterii, dar nici măcar n-a încercat să intre. A făcut ceea ce poate face un om care şi-a pierdut credinţa în zei. A pus să se zidească intrarea în peştera lui Keiris, iar toţi care se aflau acolo, bărbaţi, femei, copii, bătrâni şi animale, au murit după săptămâni de lungă agonie. Nu, tatăl meu nu se afla printre ei, căci fugise în noaptea de dinainte, atunci când oraşul cădea în mâinile soldaţilor voştri, ca să-i ducă lui Ziraxes vestea înfrângerii lui Dapix. Regele nostru, înştiinţat de tatăl meu, s-a refugiat la rândul său între zidurile oraşului Genucla, situat spre mare, între miile de braţe ale Istrului, în fundul pădurilor şi mlaştinilor. Dar Crassus a atacat oraşul şi l-a cucerit într-o noapte, ucigând pe mulţi dintre ai noştri. După cum îmi spunea tatăl meu, Crassus căuta ceva la Genucla şi a găsit într-adevăr ce căuta, ceea ce îi explică înverşunarea. Îţi mai aminteşti poate, cu treizeci de ani înainte de istoria asta, geţii îi zdrobiseră pe romanii conduşi de Caius Antonius, dacă nu mă înşel, sub zidurile Histriei. Eram aliaţii bastarnilor, dar ai noştri au fost cei care au hotărât soarta bătăliei şi care au luat cu ei stindardele Romei ca să le pună la adăpost în palatul regelui, la Genucla. Aici a venit Crassus să le caute. Iar asta nu se va sfârşi nicicând. S-ar sfârşi poate atunci când legiunile ar ajunge să cucerească toată ţara noastră. Sau când regii noştri ne vor conduce la Roma, în chip de învingători.
- Crezi că aşa ceva e cu putinţă?
- Totul e cu putinţă. Poporul nostru e mare. Avem un singur Dumnezeu şi credem în el, la fel ca în legile pe care ni le-a dat. Ceea ne lipseşte încă este un singur rege. Voi aveţi un singur rege, dar prea mulţi zei. Avantajul e încă de partea noastră. Nădăjduiesc că nu te-am jignit.

Sedida încă nu s-a deprins cu singurătatea. Îi place să sporovăiască şi profită de prezenţa mea. Dar istoriile ei nu mă plictisesc. E o femeie isteaţă, ştie multe lucruri, iar memoria ei e nemaipomenită. Are sub poruncă vreo doisprezece oameni care se ocupă de avutul ei, adică de ogoare şi de turme. Fluviul face în locul acela o buclă care şerpuieşte pe lângă munţii scunzi de pe malul drept, unde se află Troesmis, casa Sedidei şi nişte sate ale geţilor, supuse tracilor şi romanilor. De cealaltă parte a apei se întinde teritoriul dacilor liberi, o câmpie verde presărată cu copaci, pe care se văd şi câteva sate şi turme dimpreună cu păstorii lor. Sedida mi-a împrumutat în vederea călătoriei o căruţă acoperită, cu patru roţi, şi doi cai. Nu vrea nimic în schimb. Unul din oamenii ei va merge cu mine. Ţinta la care vreau să ajung este Kogaionon, muntele sfânt al dacilor, pe vârful căruia trăieşte marele preot înconjurat de călugării săi. Călătoria va dura trei-patru zile, după cum mi-a spus Sedida, iar la întoarcere, voi găsi cu siguranţă vreo galeră greacă sau romană care mă va duce la Tomis. Sunt singur acum. Ţârâitul puternic al greierilor îmi umple odaia, aerul pare vrăjit de muzica asta care vesteşte apropierea verii şi a zădufului. Cerul e limpede, fără pic de nor, pot zări o parte a fluviului, cu bărcile legate la mal, dealuri de un verde tare în dreapta, iar de cealaltă parte a apei, câmpia cu lanuri de grâu care încep să se coloreze în galben pe alocuri. Conversaţia cu Sedida mă face să mă gândesc la fatalitatea care ne mistuie poporul. Zeii au fost înlocuiţi, de la Iuliu Cezar încoace, cu un om, iar imperiul a devenit imaginea însăşi a acestei cumplite metamorfoze. Legea ne este impusă de un om, iar zeii au murit. Sau poate că noi am murit pentru ei. Războiul devine astfel simbolul morţii, iar noi îl ducem înlăuntrul nostru, cu violenţă, de când ne-am pierdut credinţa. Războaiele pe care le purtăm pretutindeni nu sunt decât dovada acestei descompuneri. Ducem moartea cu noi, ca pe o epidemie, şi numim "victorii" hecatombele, şi "triumfuri" îngropăciunile. Şi nu putem face nimic, nu putem întreprinde nimic spre a stăvili răul. Sunt puţini printre noi cei care ar putea înţelege şi care s-ar putea lăsa convinşi. Şi la ce bun să ne lăsăm convinşi, mi s-ar zice la Roma? Ca să ne distrugem templele şi să ne închinăm lui Zamolxis, un zeu barbar? Sau ca să reluăm totul de la început, să credem iarăşi în zeii noştri cu aceeaşi ardoare ca Eneea şi Numa Pompiliu, şi să facem pace cu toată lumea. E absurd. Roma este bătrână. Oare eu n-aş vrea să-mi reiau viaţa, de la primii mei ani de bărbat conştient, să fiu iarăşi tânăr, să trăiesc în alt fel, fără greşeli, legat de alte idealuri? Iar asta mi-e cu neputinţă, aşa cum de acum e cu neputinţă ca Roma să se reîntoarcă la vremea regilor credincioşi zeilor. Sedida se amăgeşte. Regii daci nu vor ajunge în veci la Roma. Roma e cea care le va aduce moartea, până în străfundurile codrilor lor, înainte de a se prăbuşi ea însăşi, istovită de propriile-i greşeli. Şi lumea se va sfârşi oare în acel moment? Ceva neaşteptat se va întâmpla, ceva care a început deja să se întâmple, nu ştiu ce, nici unde, dar văzduhul lumii e plin de acest ceva, saturat la fel ca de o umiditate pe care oamenii cei mai sensibili o simt, fără să-i cunoască numele, şi care va reda neamului omenesc prospeţimea unui nou început. Nu pot exprima acest lucru, care ar putea fi un nou Dumnezeu, un nou popor, un nou soare pe cer, sau poate altceva necunoscut oamenilor, dar ştiu că asta se va întâmpla. Iar eu mă aflu aici ca să încerc să aflu dacă înţelepţii geţilor, preoţii lor cu viaţă vrednică, îşi au semnele lor, dacă învăţătura lor le vorbeşte de această reînnoire, atât de apropiată, şi dacă proorocii lor vestesc deja această venire pe care eu o aştept şi al cărei nume şi formă îmi sunt de neînchipuit.

Comozous mă aştepta, cu căruţa şi caii, de cealaltă parte a fluviului pe care l-am traversat în barcă, după ce mi-am luat rămas bun de la Sedida care m-a însoţit până la mal. Am găsit căruţa pregătită ca pentru o călătorie îndelungată, cu traiste pline de merinde şi cu arme. Călătorim de ieri dimineaţa pe firul unei ape care se varsă în Museos, a cărui albie am părăsit-o ca să ne ţinem după pârâul ăsta. Cursul apei este firav, apa e tulbure şi sărată, iar cailor nu le place s-o bea. Izvorăşte dintr-o stâncă de sare şi formează un mic lac, sus, în munţii pe care în seara asta îi zărim în depărtare.

Regiunea pe care am străbătut-o ieri e destul de monotonă, iar satele sunt rare. Câmpia asta e un loc de trecere, singurul între munţi şi Danubiu. Am petrecut noaptea la Zusidava, sat mare sau mic oraş dac, în care se strâng la un loc toate avuţiile regiunii, mai înainte de a lua calea spre Dunaris şi spre mare, spre Grecia şi restul lumii. Caii, grâul şi mierea constituie principala bogăţie a acestei regiuni locuite de daci. Ceva mai spre miazănoapte se află, după spusele noului meu prieten Comozous, un alt oraş, Ramidava. Dava în limba getă înseamnă şi oraş şi sat. Această dava care s-ar afla chiar în faţa noastră, dar dincolo de munţi, s-ar numi, tot după spusele lui Comozous, Komidava. Iar încă şi mai departe şi mai spre apus ar curge, pare-se, râurile agatârşilor, bogate în aur, din care se fac monedele dace în formă de inele, de diferite mărimi şi grosimi, potrivit valorii lor comerciale. Am şi eu vreo sută în punga pe care o ţin sub tunică, la adăpost de privirile periculoase.

Vorbele lui Comozous sunt cele ale unui barbar care nu vorbeşte decât graiul lui şi care nu mai cunoaşte altă ţară decât pe a sa. Nu mă crede, de pildă, când îi spun că ţăranii de pe la noi vorbesc în latină, căci nu-şi poate închipui alţi ţărani în afară de daci şi alt grai decât al lui. Cum adică, un ţăran, fie şi din altă ţară, vorbeşte în alt grai? Animalele n-ar izbuti să-l priceapă. Mă chinui să-i explic pe înţelesul lui că fiecare neam are propriul lui grai, vorbit de toate fiinţele omeneşti care-l alcătuiesc, el face "da" din cap, dar în ochi i se citesc limpede luminiţele îndoielii. Îmi spune:
- Pricep cum că lucrurile care ţin de oraş au nume diferite la Troesmis şi la Roma. Dar că nişte lucruri cum ar fi pământ, copac, pasăre se cheamă altfel când îs peste tot la fel, asta nu pot nicicum pricepe.
- Vrei să zici că nu ţi-ar fi greu să te înţelegi cu un ţăran de pe la noi?
- Asta e, zice el, şi mă priveşte cu recunoştinţă, de parcă i-aş fi dăruit exact ce căuta.

Într-un anume sens, are de fapt dreptate. Umblă cu capul descoperit, are plete lungi castanii care-i cad pe umeri. E îmbrăcat în alb, într-o cămaşă legată la brâu printr-un soi de cingătoare lungă şi roşie, din lână împletită, şi nişte bracinae, sau nădragi, tot albi, care-i vin până la glezne. E desculţ, iar soarele îi dogorăşte degetele de la picioare cât e ziua de lungă. Talpa picioarelor lui e cenuşie, întărită de umblatul desculţ pe pământ, şi pare insensibilă la pietre şi la arsura soarelui sau a frigului. Vorbeşte cu caii de parcă ar fi nişte fiinţe aidoma lui, se supără pe ei, apoi le zâmbeşte, deseori nici nu dă atenţie prezenţei mele alături, prins cu totul în discuţia aceea care pare mai degrabă monolog, dar care nu e, căci caii îi răspund, în felul lor. Comozous mă întreabă aşa, dintr-o dată, dacă sunt însurat şi dacă am copii. Îi răspund:
- Da, sunt însurat, dar n-am copii. Soţia mea are unul.
- Va să zică v-aţi însurat cu o văduvă.
- Nu, zic eu, soţia mea s-a despărţit de primul ei soţ, care trăieşte încă, aşa cum, de altfel, trăiesc primele două soţii pe care le-am avut înainte de a o lua în căsătorie pe Fabia.
- Şi ele s-au măritat cu fostul soţ al nevestei dumitale?

Răspund:
- Nu, pentru că la noi nu poţi lua în căsătorie decât o singură femeie.
- Şi de ce le-ai părăsit? Nu erau în stare să-ţi dea copii?
- Nu, nu din pricina asta. Nu ne mai înţelegeam, pur şi simplu.
- Aşa deci!

Şi întrebările continuă:
- Şi cu a treia, merg bine lucrurile?
- Da.
- E la Tomis, cu dumneata?
- Nu, a rămas la Roma.
- Atunci, înseamnă că nu mergeau aşa bine!

Stau alături de el pe toată durata zilei, se uită la mine pieziş când răspunsurile mele îi par lipsite cu totul de noimă, şi îi simt ochii, pe jumătate închişi, încărcaţi de reproşuri. Mână caii ţinându-şi coatele pe genunchi, cu privirea aţintită undeva la capătul drumului, cu spatele încovoiat. Ar trebui să-i povestesc toată istoria Romei ca să-l fac să priceapă complicaţiile unui divorţ şi să-i găsesc o justificare. Un alt lucru pe care nu izbuteşte să-l înţeleagă este cum poate avea o casă şase caturi. Cum poate cineva trăi acolo sus, fără să se teamă că va cădea peste cei care locuiesc la caturile de sub el, şi cum poate cineva îndura să trăiască sub ceilalţi, fără să se teamă că va fi strivit în cădere oricând? Nu se întâmplă niciodată ca o casă înaltă de şase caturi să se prăbuşească? Ba se întâmplă, recunosc. Vezi?!

Şi îmi aruncă una din privirile acelea piezişe, de parcă ar vrea să-mi spună: Dacă totuşi casele se prăbuşesc, la ce bun atunci să clădeşti case înalte de şase caturi? Iar dacă totuşi le clădeşti, care e idiotul în stare să se bage să trăiască dimpreună cu toată familia într-o asemenea capcană? Sau poate că îţi baţi joc de mine.

Totul pare lipsit de noimă la Roma, văzut din perspectiva lui Comozous, femeile, casele şi tot restul. Ieri seară, în curtea hanului din Zusidava, în timp ce ştergea caii de năduşeală cu un şomoiog de paie, cânta cântecul mioarei pe care-l auzisem din gura Getei, la Histria, în noaptea aceea de pe plajă.

Comozous are trei fete şi un fecior care locuiesc împreună cu nevasta lui Comozous, Zudecitulp, pe pământul Sedidei, pe lângă Troesmis. Astă-seară, înainte de culcare, a scos din traistă un fluier lung, lucios şi îngălbenit de îndelungată folosinţă, şi a început să cânte, mai curând pentru cai decât pentru mine, nişte cântece triste, un pic monotone, care evocau fireşte istorii vechi. Cântecele astea aveau forma peisajului pe care-l străbatem începând din după-amiaza asta: sunt unduioase precum colinele şi pădurile, istorisind ceva în cadenţa unei turme de oi care, în mers, capătă aceeaşi formă unduioasă pe măsură ce urcă şi coboară colinele astea domoale printre copaci, pe malul unui pârâu, înaintând spre şes, cu spatele ocrotit de umbra munţilor sau, dimpotrivă, având munţii în faţa ochilor, gata să se lase scăldaţi în lumina asfinţitului. Orice altă muzică ar fi greu de conceput pe meleagurile astea. Lemnul sonor al fluierului, la fel ca buzele care îngână firul melodic prin găurile delicate ale instrumentului şi la fel ca urechea care îl ascultă şi îl interpretează mereu în acelaşi mod, sub avalanşa aceloraşi imagini, totul pare modelat de rotunjimea armonioasă a acestor coline. N-am mai văzut încă asemenea forme blânde de relief. Ne aflăm în acest moment în creştetul plat al uneia din aceste coline. Soarele tocmai a apus dincolo de munţi, valea Râmnicului Sărat, la picioarele noastre, se umple de umbre, foarte încet, căci ziua e lungă în acest anotimp, plopi înalţi îşi tremură frunza la margine de apă, fuioare de fum urcă în văzduh, ici-colo, în faţa colibelor oamenilor. Caii noştri pasc iarba deasă, iar eu aud zgomotul aspru şi lacom al fălcilor care lucrează. Comozous a aprins focul în faţa căruţei şi se pregăteşte pentru îndelungatul ritual al malanei zilnice. Îmi dezmorţesc picioarele, plimbându-mă în sus şi-n jos, lăsându-mă pătruns ca de o lumină de nemărginirea munţilor, a dealurilor, a câmpiilor, a codrilor şi a cerului, o nemărginire care are o formă, culori şi sunete. Nemărginirea asta eu o numesc pace. O pace care glăsuieşte despre un trecut sau despre un viitor foarte îndepărtat, când sufletul omenesc avea, sau va avea, forma acestui peisaj. Simt că trăiesc fără teamă, pentru prima oară de când exist.

"... şi o mare jale va pogorî asupra lui până la sfârşitul zilelor. "Comozous tocmai mi-a descris ritualul celor aleşi. La fiecare patru ani, cel mai destoinic fiu al regatului face călătoria spre lumea de dincolo. Este vorba întotdeauna de un tânăr războinic, cel mai viteaz şi cel mai curat. În prezenţa regelui şi a marelui preot, e trimis ca mesager al dacilor pe lângă Zamolxis. Regele spune, de pildă: "Ai să-i spui Zeului nostru că avem de gând să atacăm anul ăsta oraşele pe care ni le-au luat romanii anul trecut. Îl rugăm să fie, ca de obicei, de partea noastră şi să ne întărească braţul în luptă." Sau marele preot zice: "Ai să-i spui lui Zamolxis că poporul ascultă de legile pe care i le-a lăsat" (sau că nu ascultă de aceste legi). Tânărul sol urcă pe zidul înalt care împrejmuieşte Sarmizegetusa, capitala tuturor dacilor şi, privind spre cerul către care se va înălţa neîntârziat, se aruncă în lăncile pe care războinicii regelui, prietenii şi camarazii le întind spre el. Dacă moare pe dată, cu inima străpunsă, asta înseamnă că Zamolxis l-a primit pe mesager şi solia lui. Dacă nu moare, atunci un altul, mai bun ca el, îi va lua locul pe zid, căci Zeul a refuzat să-l primească. "Şi o mare jale va pogorî asupra lui până la sfârşitul zilelor." Pentru daci, viaţa aici pe pământ nu are nici o însemnătate. Cel care moare străpuns de vârfurile lăncilor, sau cei care cad pe câmpul de luptă, îşi pierd viaţa trupului pentru a câştiga, alături de Zamolxis, viaţa veşnică a sufletului. Ei pot fi aşadar duşmanii cei mai periculoşi, căci nu se tem niciodată că vor pierde ceea ce noi considerăm bunul suprem, dar care este pentru ei cel mai neînsemnat dintre toate. Dacă ar fi uniţi, formând un singur regat, şi dacă ar dispune de armele noastre şi de ştiinţa noastră militară, ar fi, dacă ar vrea, stăpânii lumii. Iată o frumoasă contradicţie: poporul care ar putea fi stăpân peste toate celelalte popoare nu va râvni în veci să obţină o asemenea cinste, căci dacii dispreţuiesc slava pământească. Ambiţia lor nu e de a lipsi de libertate celelalte popoare, ci de a şi-o păstra pe a lor, mereu aplecaţi spre idealul suprem pe care nici un dac nu-l uită nici măcar o clipă: fericita veşnicie, dincolo de limitele acestui trup pieritor, simbol al durerii şi al efemerului.

Casa lui Scoris, vărul Sedidei şi prieten cu Comozous, e construită pe patru stâlpi groşi din piatră cenuşie, la două picioare distanţă de sol. E toată din lemn, iar pentru a intra înăuntru, trebuie să urci cele cinci trepte ale unei scări, şi aceasta tot din scânduri de lemn, lustruite de permanentul du-te-vino al paşilor familiei. Pereţii dinăuntru sunt tot din lemn, dar, în vreme ce în exterior jumătăţile de trunchiuri care se suprapun până la acoperiş sunt orizontale, scândurile din interior sunt verticale. Domneşte peste tot o mare curăţenie. Paturile sunt înalte, acoperite cu velinţe din lână împletită, pe fond albastru închis, cu păsări şi flori galbene pe margini. Prânzul şi cina se iau în jurul unei mese rotunde şi joase, se stă pe nişte scăunele cu trei picioare, întru totul asemănătoare cu cele pe care le are Dochia în casa ei de la Tomis. Numai că aici mă aflu în casa unui dac înstărit, un adevărat rege ţăran. Înconjurat de soţia sa, e mama sa şi de cei şase copii, Scoris domneşte peste ai săi cu o demnitate amestecată cu un soi de sălbatică bunătate. Se vorbeşte de călătoria mea, din politeţe, dar gazda mea vrea să afle imediat veşti despre Roma şi despre împărat. E de altfel destul de bine informat şi îmi dezvăluie un lucru pe care nu-l ştiam: dacii au intervenit adesea în războaiele noastre civile. De pe vremea lui Burebista, marele rege care a realizat sub sceptrul său unitatea tuturor dacilor şi care a fost asasinat de un trădător, aceştia l-au sprijinit pe Pompei împotriva lui Cezar şi pe Antoniu împotriva lui Octavian, adică pe regionaliştii apărători ai autonomiilor locale împotriva centralizatorilor înverşunaţi. Succesorii lui Burebista au intrat în legătură cu Augustus, pe vremea când acesta nu era decât Octavian, însă el a refuzat alianţa cu ei. Au oferit atunci această alianţă lui Antoniu, care a fost zdrobit de rivalul său. Cotiso, regele Daciei de apus, a mers încă şi mai departe cu avansurile lui. S-a gândit la o alianţă cu Augustus întemeiată pe o dublă căsătorie. Cotiso trebuia s-o ia de soţie pe Iulia, fiica împăratului, iar acesta pe fiica regelui dac. Cel care s-a temut de această alianţă a fost Augustus, astfel că planul lui Cotiso a rămas fără urmări. În epocile noastre de criză, dacii s-au arătat mereu dornici să intervină direct în treburile noastre, iar avântul lor a fost atât de violent în timpul lui Scorilo, unul din descendenţii lui Burebista, încât înţeleptul lor cârmuitor s-a văzut silit să recurgă la un simbol spre a-i face să vadă realitatea lucrurilor şi a-i împiedica să se arunce într-o acţiune primejdioasă. Scorilo şi-a chemat căpeteniile şi a dat drumul în faţa lor la doi câini de vânătoare care s-au repezit să-şi sfâşie unul altuia beregata. Apoi a adus un lup, la vederea căruia cei doi câini, uitându-şi harţa, s-au năpustit în urmărirea vrăjmaşului comun. Lecţia era cât se poate de limpede, iar căpeteniile n-au mai stăruit.

Cei doi câini întruchipau cele două partide romane rivale, iar lupul îi simboliza pe daci. Istorisindu-mi întâmplarea asta, Scoris nu-şi putea tăinui - nici nu voia, probabil - sentimentele faţă de Augustus şi de Antoniu. Îl detesta pe viitorul împărat şi ar fi vrut ca Antoniu să fi fost biruitor la Actium.
- Împăratul vostru nu ne iubeşte, mi-a spus el. Nu le va ierta niciodată dacilor alianţa lor cu Antoniu şi, dacă nu se încumetă să ne atace pe faţă, are să încerce să ne menţină dezbinaţi şi să sporească rivalitatea dintre cei cinci regi ai noştri. Numai că acum e bătrân. Crezi că Tiberiu îi va urma la domnie? Acesta are să ne atace, dar fără să cuteze sa treacă peste Danubiu. După Tiberiu, cine ştie, o să aveţi poate împăraţi mai puţin întreprinzători, iar noi, de partea noastră, vom merita poate iarăşi un singur rege, dacă Zamolxis va socoti că aşa e bine. Un singur rege. Puternici şi egali, poate că nu vom mai face niciodată război. Slabi şi învrăjbiţi cum suntem acum, veţi fi mereu ispitiţi să veniţi asupra noastră să ne cuceriţi.

Nici unul din membrii familiei n-a deschis gura să vorbească în timpul mesei. Ascultau în tăcere vorbele părintelui lor şi se uitau la mine cu o curiozitate admirativă şi uneori stingheritoare de fiecare dată când îi răspundeam lui Scoris. Intrase un roman în casa lor, stătuse la masa lor şi le înţelegea limba.

După masă, Scoris m-a poftit în livada care se întinde în spatele casei. Suntem aici la o anumită înălţime, căci merii sunt încă în floare. Lumina soarelui printre miile de petale devenea albă, iar prin aer plutea o mireasmă de puritate, ca o tunică de vestală. La capătul potecii, de-a lungul gardului de lemn, înalt precum o împrejmuire întărită, printre zeci de stupi, scobiţi în trunchiuri de copaci tăiate la înălţimea unui stat de om, zumzăiau albine, îmbătate de trudă şi de nectar. Zumzetul aripilor amintea de bubuitul îndepărtat şi neîntrerupt al tunetului, sau de bătaia unei tobe. Cu o evidentă mulţumire, Scoris trăgea în piept aerul pus în mişcare de aripile lor. Se simţea stăpânul albinelor, al miilor de albine care străbăteau pentru el drumul între flori şi stupi. Printre crengi, am văzut profilându-se pe cer, aduse mai aproape de noi de albeaţa petalelor care te fac să crezi că poţi atinge totul cu mâna, chiar şi pe Zamolxis, sau că poţi obţine iertarea lui Augustus, am văzut aşadar crestele munţilor acoperite de păduri de brazi, ce păreau negri şi duşmănoşi alături de albeaţa aceea sclipitoare. Mâine voi ajunge acolo. Gazda mea a pus pe unul din fiii lui să-mi aducă din casă o velinţă şi o pernă şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă trag la odihnă sub copaci. Ideea m-a fermecat, aşa că m-a lăsat singur. M-am întins cu oarecare greutate pe velinţa care mirosea a lână şi a oaie şi m-am lăsat în voia somnului. Dar somnul n-a venit. Lumina, sporită de florile care atârnau deasupra pleoapelor mele, mă împiedica să adorm. Era atât de intensă încât ochii mă ardeau. I-am acoperit cu braţul, însă poziţia asta era prea stânjenitoare şi prea puţin prielnică somnului. Cu ochii închişi, m-am lăsat legănat de zgomotul naturii. Desluşeam zborul brusc al păsărilor printre ramuri, mugetul îndepărtat al unui viţel şi răspunsul grav al maică-sii, izbiturile regulate ale unei securi peste un trunchi (cineva care întocmea stupi sau care tăia lemne pentru focul de seară), lătratul unui câine, abia auzit şi, deodată, ocrotit parcă de celelalte zgomote, precum un dar de preţ, cântecul unui cuc. Între toate aceste sunete şi auzul meu, zumzetul continuu al albinelor m-a făcut să mă duc cu gândul la muzica stelelor, căci, la răstimpuri, zumzetul se pierdea în sine însuşi, înghiţit de monotona-i persistenţă."