Nici n-am apucat bine să rostesc asta în gând, că doamna de la fereastră a dat drumul porumbelului şi mi-a făcut cu mâna. Nu am îndrăznit să îi întorc gestul, însă am întrebat prima chestie care mi-a trecut prin minte:
- Ştiţi cumva pe unde trebuie să o iau ca să ajung la Dumnezeu? Mi s-a spus că locuieşte în cer, îi vorbesc eu pe jumătate în şoaptă.
- Nu ştiu, cred că e nevoie să urci pe scara aceea.
Şi-mi arată o scară suspendată undeva între doi nori.
- Mulţumesc, i-am răspuns şi m-am apucat să urc, şovăitor. Pe măsură ce mă înălţam, treptele scării dispăreau. Nu ajungeam nicăieri.
- Doamne? Unde eşti? Dă-mi un semn dacă eşti pe-aici.
Un glas necunoscut răsună din spatele meu.
- Hei! Eu tocmai savuram o ceaşcă de ceai. Vrei să mi te alături?
- Tu eşti?... mă încordez eu dintr-o dată.
- Nu ştiu pe cine cauţi, dar eu sunt cam singur aici şi nu mi-ar strica puţină companie.
Aveam atâtea nelămuriri, atâtea întrebări îmi fierbeau pe buze. Da, acum e şansa mea nemaipomenită de a lua masa chiar cu... La naiba. Nu e decât un elefant cu pălărie roz.
- Unde ţi-e jobenul?
Ce tupeu pe el, auzi ce mă întreabă, murmur în gând.
- Păi... n-am. Nu ştiam că e ţinută obligatorie.
- Lasă, bea nişte ceai de mentă, mă invită el.
- De merişor n-ai? îl iau puţin peste picior, dar elefantul pare imun la ironie.
- Ce cald e azi. Credeam că o să plouă, mi se adresează din nou neobişnuitul personaj.
- Nu mi-aş fi imaginat că aici plouă. Totul e atât de senin, de imponderabil.
- O, ba da. Avem îngeri cu găleţi pentru asta. Toarnă şuvoaie de apă limpede deasupra tuturor.
- Şi când se întâmplă asta de regulă?
Elefantul, care nu e cu mult mai înalt decât mine (deci nu ar fi chiar greşit să îl numesc "elefănţel") îşi aranjează pălăria roz şi suspină.
- În ultima vreme destul de rar... Cred că nu mai au apă.
- Aş fi zis că aici resursele sunt nelimitate, mă amuz eu cu nevinovăţie.
- E un lucru serios. Din fericire avem ceai din belşug. Ne-a rămas în dulap. Cum te cheamă?
- Teodora. Pe tine?
Chiar sunt curioasă ce-o să-mi răspundă.
- Marco. Marco Vivaldi.
Mă pufneşte un râs isteric. De unde şi până unde un nume atât de fistichiu?
- Interesant. Îţi place cumva muzica lui Vivaldi?
- Doar unele note muzicale din compoziţiile lui, cele care nu mi se lipesc de urechi prea mult timp.
- Eu sunt o mare admiratoare a Anotimpurilor, încerc eu să fac abstracţie de bizareria pe care tocmai am auzit-o. Care din ele îţi place cel mai mult? Mă refer la compozitor, nu la...
- Miezul verii.
- Adică jumătatea bucăţii muzicale?
- Cam aşa ceva, îmi spune elefănţelul.
- Ştii cumva unde îl pot găsi pe Cel Atotputernic? îmi fac eu curaj să întreb.
- Hmm, n-am auzit de el.
- I se mai spune şi Dumnezeu.
- Ia uite! Au venit îngerii cu ploaia, exclamă el fericit şi am impresia că nu mă mai vede.
Dintr-o dată mă trezesc. Nu în realitate, ci în alt vis. Stau în faţa unei biblioteci. Un bătrânel cu ochi cenuşii aranjează nişte cărţi.
- Nu vă supăraţi, nu ştiţi unde îl pot găsi pe Creatorul Universului? Mă invitase la un ceai, îl mint eu.
- S-ar putea să îl găseşti la pagina 150.
Îşi întinde braţul către mine şi îmi oferă o carte voluminoasă, cu paginile îngălbenite. Oare o avea un număr de telefon trecut aici? Sau când ajung la pagina respectivă într-una din poze se va deschide un portal care mă va aspira în camera secretă unde sălăşluieşte Cel Unic? Răsfoiesc cartea gigant, dar nu dau de numărul 150. De fapt paginile nici nu sunt în ordine. 76 vine după 122, 33 îi urmează lui 56.
- Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, dar nu găsesc ceea ce caut.
- Atunci poate ar trebui să cauţi ceea ce găseşti.
Am nimerit în Alice în Ţara Minunilor.
- Şi cum fac asta, domnule bibliotecar?
- Acum e ora închiderii. Reveniţi mâine.
Mâine nu o să mai am acelaşi vis, dobitocule! îmi vine să-i strig, dar mă abţin. În faţa mea se iveşte, din senin, o femeie rotofeie, cu ochelari. De umeri are lipite două aripi de hârtie.
- Pe cine căutaţi, vă rog?
- Ăă... sunteţi un înger cumva?
- Nu, dar mă ocup de treburile sfinte, de sfaturi şi opinii spirituale.
- A, bun. Îmi puteţi spune...
-... unde îl găseşti pe Dumnezeu? Ştiu că îl cauţi de multe vise, îmi zâmbeşte ea.
Îmi bate inima imaginară, poate şi cea din realitate.
- Aş vrea să te ajut, dar nu am voie. Totuşi am o scrisoare pentru tine.
Femeia cu aripi false îmi întinde un plic şi dispare. O fi un mesaj de la El? Am mari emoţii. Deschid plicul în grabă şi găsesc în el o bucăţică de hârtie în formă de peşte. Nu desluşesc scrisul minuscul, dar descopăr o lupă lângă mine, pe o masă rotundă. Cuvintele încep să prindă formă: "Dragă Teodora, priveşte cerul dimineţile. Îţi voi lăsa indicii în nori."
Sunt cam sceptică, dar mă bucur că himera mea m-a adus în faţa acestei mici revelaţii. Şi iat-o pe doamna blajină în verde care îmi arată uşa. De data asta e mai mare, nu mai seamănă cu un pătrăţel de ciocolată. Apăs pe clanţă şi pătrund în propriul aşternut.
Deschid ochii şi mă uit pe fereastră. Nu văd niciun nor... A, ba da, e unul mic acolo deasupra blocului. Seamănă cu dinozaur. Să fie ăsta un semn că am trăit prea mult în trecut?