Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (I)


Dan Recheşan

05.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
1.

Vara anului 1789 a fost una nemaipomenit de secetoasă şi de fierbinte, atît în Valahia şi în Moldova cît şi dincolo de culmile Carpaţilor. Rîurile mari se traseră atît de mult în matcă, încît puteai trece Oltul, Jiul, Prutul sau Siretul cu uşurinţă, fără pod, iar cele mici secaseră cu totul, ca şi cum nici n-ar fi curs vreodată. Dinspre Bărăgan şi Burnaz sufla un vînt ca din cuptor, de ziceai că-i hamsinul care iscă furtuni de nisip în deşertul egiptean. Grînele crescură fără rod şi se uscară înainte de vreme în lan, iarba se sfarogea pe păşuni, iar vitele începură să pice din picioare de slăbiciune. Pînă şi păsările cerului, mai ales cele mărunte, vrăbiile, ciocîrliile, mierlele şi graurii picau din înalt acoperind cu miile pămîntul ars. Oamenii în putere umblau clătinîndu-se, fără vlagă, ameţiţi de căldură, iar bătrînii se închinau la icoane zicînd că e-o năpastă trimisă de ceruri pentru a pedepsi păcatele cele mari ale pămîntenilor.

Locuitorii Bucureştilor sufereau deopotrivă cu restul poporului de pe urma arşiţei cumplite. Albia Dîmboviţei se îngustase de o puteai trece cu pasul, dacă nu ţi-ar fi fost teamă că poţi rămîne îngropat în noroi. Firul de apă, atît cît rămase, se umpluse de leşurile vitelor, oilor, cîinilor şi a altor jivine crăpate de sete, iar peste toate mahalalele, de la podul Mogoşoaiei pînă la sfînta Vineri şi de la mahalaua Batiştei pînă la mănăstirea Antim, plutea în aer o putoare de mîl şi de putreziciune de nu mai puteai deschide ferestrele. Din pricina căldurii nemaivăzute duhoarea îşi însuti puterea astfel că te înecai şi te podideau lacrimile de cum porneai pe uliţe. Pe înserat cînd, de obicei, tîrgoveţii se adunau prin cîrciumi, locurile de desfătare erau pustii, asemenea şi chioşcurile, umbrarele sau crîngurile în care obrazurile subţiri ieşeau la aer curat. Mulţi boieri şi boiernaşi îşi luară nevestele şi copiii şi se trăseseră la moşii, ori în culele lor de sub munte. Nici măcar noaptea vipia nu se domolea, iar stelele luceau pe cer, ca tăciunii din vatră, de parcă se pogorîse apocalipsa peste muritori.

Adevărul este că-n vremurile despre care vorbim peste tot domnea o duhoare greu de închipuit. Uliţele şi curţile dosnice ale hanurilor puţeau a gunoi şi bălegar, locuinţele a urină şi-a aşternuturi murdare, pivniţele a lemn putred şi a scîrnă de şobolan. Pînă şi-n casele boiereşti plutea damful de brînză veche a trupurilor nespălate şi mireasma acră-înţepătoare a oalelor de noapte negolite la timp. La toate se adăuga mirosurile de fum şi de pucioasă răspîndit de hornurile caselor şi ale forjelor, cele de leşie şi de stîrv din tăbăcării şi damful dulceag a cărnii şi al sîngelui scurs în căsăpii şi zahanale. Oamenii puţeau şi ei, îngrozitor. Gurile le miroseau a ceapă şi a usturoi, trupurile a lapte acrit, scîrnă şi puroi, straiele a mucegai, seu şi jeg îmbîcsit. Duhneau deopotrivă săracul şi bogatul, plugarul şi popa, ucenicul şi calfa, nevasta tîrgoveţului şi boieroaica, astfel încît peste toţi şi toate se lăţea ca nor uriaş damful greţos al descompunerii. Chiar şi vodă, de nu se stropea cu odicolon sau parfum scump din mosc, puţea ca un ţap în călduri. Nu e de mirare că un nas subţire ca acela al lady Elisabeth Craven se strîmbase de silă cînd rădvanul în care călătorea ajunse de la Giurgiu la bariera Vergului şi dăduse de duhoarea tăbăcăriilor bucureştene.
"Ohhh, my god, what pestinential smell!" icnise ea căutîndu-şi sărurile.
"Ce zîsă cocoana?" îl întrebase surugiul care mîna trăpaşii poştalionului pe tălmaciul ce o însoţea pe englezoaică.
"Zice că pute îngrozitor!"
"Pute, sigur că pute, dar putoarea asta parale multe aduce, căci piele argăsită şi văpsită ca la noi, numai în Stambul mai găseşti!"

De acest adevăr se convinse pe deplin călătoarea din prosperul Albion cînd îşi tîrgui trei perne din piele, minunat împodobite cu canafuri de mătase, două roşii şi una albă, pentru budoarul ei sclifosit. Mirosul de stîrv al tăbăcăriilor bucureştene îi stărui, însă, multă vreme în nări, ca un soi de blestem otrăvit al acelor locuri.

Patru ani mai tîrziu, Alexandre Lannaute D'Hauterive, viceconsul al republicii franceze se mira şi el de mizeria şi de lipsurile în care trăiau românii de rînd notînd în jurnalul său:
"Am vizitat un sălaş în care vieţuiesc crescătorii de oi numiţi pacurari. Aceştia oameni simpli m-au primit cu o ospitalitate pe care n-am întîlnit-o nici în cele mai mari case. Ne-am aşezat la masă, un fel de a spune fiindcă, de fapt, cina se servea pe podeaua încăperii, iar femeia care preparase cina a adus un cazan mare din aramă plin cu fiertură din făină de porumb, numită în Valahia, coleşa sau mamaliga. După ce a răsturnat vasul pe o pînză curată, fiecare a luat o bucată din fiertura întărită, mîncînd cu mîna, ca orientalii. Din nefericire, aroma greţoasă de zer în care fusese fiert acest fel de mîncare îl făcea prea puţin apetisant pentru gustul meu. Aceşti oameni nu cunosc niciuna din plăcerile vieţii, nu posedă niciun fel de confort şi se spală foarte rar, hainele fiindu-le îmbibate în seu de oaie ca să reziste la murdărire, frig şi intemperii, ceea ce le imprimă un miros foarte neplăcut. Am rămas peste noapte acolo, culcîndu-mă pe o cerga, un fel de carpetă ţesută din lînă de oaie dar nu am putut închide ochii din pricina miilor de purici atraşi de murdăria locului."

Văzînd năpasta ce se abătu asupra ţării, mai de voie, mai de nevoie, vodă Nicolae Mavrogheni, cel poreclit de boierii pămînteni "Galionagiul" fiindcă se făcuse domnitor cu ajutorul lui Ghazi Hassan paşa, comandantul flotei de galioane turceşti, se griji cum putu ca oamenii să nu sufere de sete. Porunci să se sape puţuri noi pe fiecare uliţă, iar sacagiii care luau mai mult de zece parale pe vadra de apă să fie aspru pedepsiţi cu douăzeci de bice pe spinare, ca să le iasă lăcomia din trup. Din fîntîni ţîşneau numai nămol şi apă împuţită, iar sacagii îşi rîdeau de strădaniile lui vodă şi vindeau mai departe vadra cu doi piaştri.

După Rusalii, lui vodă i se năzări să iasă la preumblare într-o caretă nemţească trasă de două perechi de cerbi cu coarnele poleite cu aur, fudulindu-se de gîndeai că-i Alisandru Machidon, ori cel puţin Darie, împăratul perşilor. Se strînseră tîrgoveţii ca la urs să-l vadă cum trece, iar precupeţele, zarzavagiii, casapii, tejghetarii, salepgiii, sacagiii, telalii, marchitanii, tăbăcarii şi păpucarii veniţi din mahalalele lor, başca calicii zdrenţăroşi fără adăpost ce se milogeau pe uliţe, începură să-l huiduie care mai de care. Un taraf plătit pe-ascuns de stolnicul Bălăceanu începu să îngîne un cîntecel batjocoritor ale cărui versuri sunau cam aşa:
"Trece vodă mînios, / pe Argeş în jos / Umblă ca turbat / corăbiile i s-au înecat / Iar peşcheşul a sporit / nu-i mai rost de tîlhărit / Alelei, bre, Galionagiu, / Făcuşi ţara un pustiu / Lovi-ţi-ar trupul fo boală / Să nu-ţi strîngi agoniseală / Lovi-te-ar soarele în cap / liftă slută de harap!"

Nici că se putea o alăturare mai potrivită căci, smolit la obraz, păros şi buzat, cu cuca mare, domnească îndesată pe ţeasta rasă, Mavrogheni semăna leit cu un arap urît din basmele orientale. El trecu fără să se sinchisească de urletele şi sudalmele mulţimii, ţeapăn în caftanul din brocart brodat cu aur şi tivit cu blăniţă de samur, privind în gol cu ochii săi holbaţi, peste calpacele ienicerilor împlătoşaţi care-l însoţeau.

Boierilor pămînteni le făcea silă şi-l socoteau nebun de-a binelea pe Mavrogheni din pricină că vroia cu tot dinadinsul să diriguiască şi să ştie toate cele, băgîndu-şi nasul în treburile lumeşti. Ţinea singur divanele de judecată împărţind dreptatea prostimii după capul lui, se băga în gîlcevi fără rost, trăgea de limbă slujbaşii mărunţi, schimba dregătorii după bunul său plac şi umbla zvonul că se îmbrăca în straie peticite şi umbla noaptea pe uliţi, asemenea califului Harun al-Rashid din Bagdad , ca să se convingă dacă poruncile îi sunt respectate. Slujbele le dădea cui plătea mai bine, îndemnînd pe toţi hoţomanii şi şarlatanii să jinduiască la un rang boieresc. Pînă şi-n rînduiala sfintei biserici se amesteca, pedepsind pe monahii dedaţi păcatelor, înşelînd buna credinţă a ieromonahilor şi bătîndu-şi joc de pravila veche. Scria aşa Dionisie Eclisiarhul despre apucăturile sale:
"Şi au început a umbla zioa şi noaptea pre uliţe şi prin curţile boereşti, uneori diptil, alteori de faţă, cînd călare, cînd pe jos, cu doi-trei arnăuţi după el, şi cercînd care cum să află pe la casele lor"... "să înbrăca uneori Mavrogheni Vodă în haine popeşti, alteori să îmbrăca cu rasă şi podcap, călugăreşte, şi mergea pe la beserici de cerca cum slujesc preoţii şi pe ce vreame săvîrşescu slujba".

Iar pitarul Hristache adăuga în versuri:
"Apoi, aşa tam-nisam / mai dete vodă un nizam (regulament) / Să nu mai umblăm cum umblam / În zariflicuri şi-n plimbări / Şi în alte desfrînări / Ci oareşice mai feriţi / C-apoi fi-vom pedepsiţi/ Care-n ştreang va spînzura / Care-n ţeapă va urca..."

Cu oastea se purta bine şi se grijea să-i sporească puterea plătind lefuri mari arnăuţilor şi dărăbănilor năimiţi din toate colţurile Balcanilor, ba chiar şi de dincolo de munţi.

Printre ipochimenii care-şi rîdeau de vodă se înghesuia şi Aniţa a lui Pîrlog din Crîngaşi, precupeaţă de cărnuri, măruntaie şi maţe în Obor. Venise să caşte gura la alaiul domnesc şi păşea anevoie, căci era cu burta la gură iar lumea o împingea de colo-colo. Al cui era plodul nu ştia nici ea prea bine, însă nu era prima oară cînd o lovea beleaua, chit că n-avea bărbat. Pe ceilalţi doi, dinainte, îi lepădase pe unde i se năzărise şi-şi văzuse mai departe de treabă. După ce trecu alaiul domnesc, îşi înşfăcă coşul de nuiele în care se aflau maţe, momiţe de miel şi fudulii de viţel şi se întoarse la taraba unde-şi avea negoţul. Nici bine că ajunse şi-o apucară durerile facerii. Pesemne că povara coşărcii, căldura năprasnică şi înghesuiala mulţimii îi grăbiră sorocul. Născu acolo, pe loc, sub tejghea, moşită de o chivuţă, una Rada, ce-şi cîştiga traiul pe la casele tîrgoveţilor avuţi, dînd cu mătura, spoind şi văruind pereţii.
- E băiat fa, zise piranda, ce nume îi pui?
- Filimon... e un nume frumos! Am cunoscut un arnăut cu numele ăsta... chipeş bărbat mai era... lat în spete şi tras ca prin inel, cu mustaţa cît vrabia, de întorceau toate muierile capul după el cînd trecea pe uliţe!

Chivuţa tăie buricul pruncului cu o brişcă, apoi îl înveli într-o cîrpă soioasă şi-l puse în coşul cu care mamă-sa căra cîrnaţii şi peştele uscat.
- Ce-ai de gînd să faci cu el?

Aniţa oftă şi-şi şterse năduşeala cu o basma:
- Ce-am făcut şi cu ăilalţi... îl duc diseară la gîrlă!
- Eşti năroadă, fa? E păcat de la Dumnezeu să-l îneci ca pe-un pisoi! Dă-l la doică, iar cînd se face de-o şchioapă îl scoţi la cerşit, ori îl vinzi la vreo mănăstire!

În aceste împrejurări veni pe lume Filimon, poreclit mai tîrziu "Brotacul", din pricina ochilor lui verzi şi a pielii mereu umede, într-o zi înăbuşitoare de marţi a lunii iulie, înconjurat de miasmele zalhanelor unde se jertfeau vitele şi putoarea legumelor de pe tarabe, putrezite de arşiţă. Ca un amănunt, Bastilia căzuse de trei zile, iar în Parisul cuprins de jar începuseră atrocităţile, prigoana aristocraţilor şi declinul regalităţii de sorginte divină. În Ţările Române, poporul n-avea însă habar unde-i Parisul şi cine domnea acolo, poate doar sudiţii şi trimişii diplomatici ai Europei să se fi cutremurat la aflarea surprinzătoarei veşti.

Nenorocul făcu ca pruncul Aniţei să nu se poată bucura de căldura maternă şi fu cît pe-aci să moară de foame îndată după naştere. Maică-sa îl lăsă fără în coş şi, fără să se sinichisescă de sărmana făptură începu să îmbie cu vorba muşterii care treceau prin piaţă. La un moment dat, pruncul scînci şi unul din trecători exclamă uimit:
- Ce lighioană ai ascuns, bre, acolo?

Lumea din obor se buluci să vadă şi tocmai se nimeri să treacă pe-acolo un ceauş al agiei. Curios nevoie-mare se vîrî şi el printre oameni, iar cînd văzu pruncul abandonat în coş şi învelit într-o cîrpă însîngerată se trezi întrînsul simţul datoriei. Împinse mulţimea în lături zbierînd:
- Faceţi loc s-o leg pe ticăloasa ucigaşă de prunci!

Îndată, din gloată, se auziră şi alte glasuri mînioase, aşa cum se întîmplă de obicei cînd unora li se năzare că s-a înfăptuit o crimă. O blestemau pe mamă şi cereau să fie biciuită sau chiar spînzurată pe loc. Ipistatul o legă pe precupeaţă cu o funie şi o tîrî spre un stîlp unde geambaşii îşi priponeau în belciuge de fier caii aduşi la vînzare. Scoase apoi cnutul cu nouă cozi şi plumbi în vîrf şi o lovi fără milă peste spinare. Nefericita leşină după primele lovituri, dar se găsiră suflete miloase care să-i prelungească chinul stropind-o cu oţet pînă-şi veni în fire iar supliciul reîncepu. Golanii numărau fiecare lovitură, iar cînd călăul osteni şi aruncă biciul ud de sînge, îi luă locul alt găligan care-şi arătă pe deplin îndemînarea pînă cînd victima rămase inertă. Degeaba o pălmuiră şi o stropiră cu apă rece, era limpede că nu mai sufla şi nimic n-ar fi putut să o aducă în simţiri.

Aniţa de-abia ce împlinise douăzeci şi cinci de ani, însă obrazul îi era brăzdat de riduri timpurii, părul i se rărise demult, îi lipseau zece dinţi din gură şi nici cu sănătatea n-o ducea prea bine. În afară de sfrenţie, fusese atinsă şi de ftizie, aşa că în cele mai bune împrejurări ar mai fi trăit cel mult încă cinci ani.

După ce mulţimea se risipi, doi haidamaci în ţoale de ciocli suiră moarta pe o tărăboanţă şi o cărară repede pînă în Balta Albă. Acolo, fără alte ritualuri, aruncară trupul într-o groapă mare şi-o acoperiră cu var, de frica ciumei. Stăpînirea răsplătea macabrul serviciu cu jumătate de piastru pentru fiecare leş îngropat cum se cuvine şi nu glumea defel atunci cînd ispravnicii nu-şi făceau datoria.

Chivuţa luă nou-născutul şi-l duse la ea, în ţigănie. Bărbat n-avea fiindcă era stearpă şi locuia singură într-un bordei din chirpici, acoperit cu stuf. Găsi o pirandă care tocmai născuse şi o tocmi pentru un mertic de grîu să aibe grijă de orfan. Filimon fu hrănit la sîn, vreme de trei luni, apoi trecu la altă doică din şătrărie care începu să-l hrănească cu lapte de capră.
"Fă, Rado, mînca-ţi-aş eu sufletu' tău , îi spuse ea chivuţei, pruncul ăsta al Aniţei suge ca o fiară. Acu ce poci face decît să-l înţărc?"

Rada îl duse pe Filimon acasă unde creştea încă cinci copii, toţi orfani sau lepădaţi, cu vîrste cuprinse între doi şi cinci ani. Cel mai mărişor dintre ei, o fetiţă cu pielea arămie şi ochii ca floarea de cicoare, învăţase deja să cerşească lîngă podul Mogoşoaiei, implorînd mila tîrgoveţilor cu stare. Podăriţele, ce primeau cîte cinci parale pentru fiecare rădvan şi cîte trei pentru fiecare cotigă care trecea pe podina mare, o tot alungau de acolo, dar ea revenea cu o încăpăţînare pe care numai inocenţa copilăriei şi foamea ţi-o pot da.

Chivuţa nu-şi bătea orfanii, însă îi pedepsea pentru cea mai neînsemnată greşeală, tăindu-le tainul de mîncare şi trimiţîndu-i la culcare flămînzi. De hrănit îi hrănea, oricum, cu un cir din mălai şi-o zeamă de verdeţuri de-abia fierte şi numai duminica le dădea cîte-un coltuc de pită. Lui Filimon îi pria însă şi hrana aceasta sărăcăcioasă. Se înălţă repede, arătîndu-se un copil sănătos la trup şi vioi în mişcări, atît că nu prea vorbea. Stătea mai tot timpul deoparte şi nu se juca cu ceilalţi petrecîndu-şi ziua sciorăind în ţărînă după gîngănii cu un băţ sau mărunţind între degete buruienile din ogradă. Ceilalţi copii îl ocoleau, fiindcă simţeau că-n muţenia şi singurătatea lui se ascundea o îndîrjire ciudată ca de lighioană. La masă nu stătea în rînd cu ceilalţi, îşi lua tainul şi-l mînca ascuns în cotlonul său. Cîteodată, înciudaţi pe îndărătnicia lui, cei mai mari îl loveau, însă el nu riposta defel ca şi cum trupul lui n-ar fi simţit durerea. Într-un rînd se puseră toţi cu bătaia pe el, de parcă ar fi vrut să-i curme zilele, dar ieşi din învălmăşeală plin de zgaibe şi vînătăi şi le dădu cu tifla. Părea că nimeni şi nimic nu-i putea vătăma trupul mărunt, cu pielea strînsă în jurul său ca o carapace.

Cînd ajunse de trei ani, mama sa adoptivă observă un lucru ciudat. Deşi se tîra prin zoaie şi se tăvălea prin gunoi, laolaltă cu ceilalţi, de pielea lui nu se lipea niciodată jegul, rămînea mereu curată şi umedă de parcă ar fi fost proaspăt îmbăiat. Pe lîngă asta, privirea verzuie ca o apă adîncă îi neliniştea pe cei care dădeau cu ochii de el. Îi povesti temerile sale unei babe din vecini care ghicea în ghioc şi dădea-n bobi şi tăifăsuiră ele vreme de două ceasuri vorbind vrute şi nevrute. Pe înserat, Rada îl luă pe Filimon de mînă şi-l duse cu ea la biserica Sfîntei Vineri, cea ctitorită de Matei Basarab. Pe drum întîlniră o ceată de arnăuţi beţi, veseli nevoie-mare. care trăgeau în aer cu pistoalele. Muierile începură a chirăi şi lumea se strînse pe uliţi, speriată de vreo răzmeriţă, fiindcă asemenea întîmplări se petreceau cam în fiecare lună. Dintr-o cîrciumă ieşi un tîrgoveţ în straie bogate, cherchelit şi el lămurindu-i:
"S-a gătat cu tiranul de harap, i-au tăiat turcii capul lui vodă Mavrogheni, la dracu-n praznic, prin Bulgaria îi zac oasele blestemate!"

Ţiganca îşi făcu cruce bombănind: "N-aveţi voi grijă, că vine alt nemernic, hapsîn şi-mbuboşat în locul lui!"

În acelaşi an, franţujii tăiară capul regelui lor, Ludovic al-XVI-lea, uns şi-ncoronat de pronia divină. În mahalalele spoitorilor, tăbăcarilor, marchitanilor şi zlătarilor vestea aceasta nu stîrni nici cea mai neînsemnată grijă. Vorba aceea: "Schimbarea domniilor, bucuria nebunilor!"

(va urma)
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • superlativ
    livian, 17.03.2017, 19:14

    foarte foarte frumos, savuros, iar titlul este superb

    • RE: rabdare
      Dan Rechesan, 20.03.2017, 19:15

      multumesc! sper sa aveti rabdare si timp ca sa lecturati toate episoadele(aprox.30)

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (IV) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (III) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (II) (5.0/5 - 1 vot)


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer