19.01.2038
Următorul bilet (deşi, după lungimea sa, s-ar putea spune că e vorba de o scrisoare), a fost găsit ȋn apartamentul din Bucureşti al domnului Pavelescu, alături de trupul neȋnsufleţit al bărbatului. Vă redăm mai jos ȋntreg conţinutul său:

N-am nimic împotriva imperfecţiunii, doar că mă enervează urâţii. Nu mai am linişte de când s-a mutat zgripţuroaica în apartamentul de sub mine. Nu mă crede nimeni, dar baba vrea să mă omoare. Încet, dar sigur. Are metodă psihologică.

De mic am fost un estet desăvârşit. Sculptam în frişcă şi ananas. Eu însumi sunt un bărbat cu trăsături armonioase, îndrăznesc să spun chiar frumos. Toţi oamenii de care mă înconjor sunt cel puţin acceptabili, fizic vorbind. Obişnuiesc să le dau note. Spre exemplu, ieri am ieşit cu o tipă de 7. De milă. Mi-au plăcut sprâncenele ei, aducea puţin cu Rita Hayworth. Puteţi să aruncaţi cu pietre în mine (atenţie să nu loviţi sacoul nou), dar n-o să pot tolera niciodată un nas coroiat, o buză strâmbă sau un ochi mai sus decât celalălt.

Ce vină am eu dacă sunt atent la detalii? Până acum am dus-o binişor. Fosta soţie: 10 curat. Amanta: 9,5. Niciun amic mai jos de 8. Şi acum o lună m-am pomenit cu vipera, cu balaura care plănuieşte să îmi fure sufletul şi să dărâme însăşi temelia fericirii mele. Am ştiut asta de cum am văzut-o. De fapt, nu pe ea propriu-zis, ci (mi-e şi greu s-o spun) negul - mare, păros şi arogant, insinuându-se pe obrazul ei zbârcit ca o stafidă otrăvitoare.

Când s-a mutat, am acceptat să o ajut să care o ladă. Obiectul îmi servea drept scut vizual, dar ajuns în prag, o crăpătură rotundă în lemn mi-a dezvăluit oroarea de pe obrazul babei. Atunci am fugit. Am auzit-o râzând în urma mea. N-a trecut mult timp şi m-au trezit din somn trei bătăi în uşă. Era ea. Voia să mă roage ceva. Am întredeschis uşa, mijindu-mi ochii. Ba mi-a dat şi o lacrimă. "Tocmai tăiam nişte ceapă, mamaie, zic". Vrăjitoarea a chicotit şi mi-a spus că are o pată pe tavan la baie, să vin să mă uit că poate e de la mine. "Nu te-am inundat eu, mamaie," m-am răstit la ea. Atunci baba a intrat cu forţa în hol. Era la mine în casă, cu negul ei cu tot! M-am dat înapoi un metru continuând să-mi încrucişez privirea ca un tâmpit.

Baba venea spre mine, iar eu îmi dărâmam încet-încet toată mobila din sufragerie. "Nu e un moment oportun, vă rog, ieşiţi din casa mea". N-o convingea nimic, era un fel de Robocop cu batic. Până la urmă am zis că o ajut, doar-doar oi scăpa de piaza-rea. Am coborât până la ea.

Ce chin! Trebuia să mă sprijin de balustradă pentru că eram pe jumătate orb. Mai aveam câteva trepte, când m-am împiedicat şi am ajuns lat jos. Baba a ţipat speriată, apoi s-a grăbit spre mine. I-am simţit răsuflarea şi blestematul de neg căutându-mi obrazul livid. Cele trei fire de păr care îl ornau se apropiau de mine cu fiecare oftat al babei. Inima îmi bătea ca un picamăr. Am fost atât de aproape de abis...
Noroc cu administratorul blocului care m-a ridicat, salvându-mă astfel de la o soartă nemeritată. De atunci babonul nu mi-a mai bătut în uşă şi nu mi-a adresat mai mult de câteva vorbe.

Acum mă terorizează tacit. Iese din casă fix când plec eu la servici, sau trece pe lângă mine când mă întorc acasă cu o tipă. O face ca să mă scoată din minţi. Încerc s-o evit pe cât posibil, dar mi-e teamă că într-o zi excrescenţa aia diabolică o să mă ajungă din urmă, cum se întâmplă cu mistreţul urmărit de vânător. N-am mai văzut-o de vreo săptămână, dar sunt sigur că îmi pregăteşte o întâlnire de gradul trei cu negul ei.

Ieri coboram scările şi am avut o tresărire. Cȃnd am trecut prin dreptul apartamentului ei, mi s-a parut că aud dinăuntru o bufnitură, ca şi cum ar fi căzut de sus pe podea un sac de cartofi. Primul gȃnd care mi-a trecut prin minte a fost: oare o fi căzut baba prin hol? Imaginaţia mea a alunecat şi ea prin locuri cu verdeaţă: s-o fi lovit la cap de vreun colţ de masă? S-o fi ȋmprăştiat pe gresie dezmembrȃndu-se ȋn vreascuri bune de-acum ȋnainte de făcut focul? Te pomeneşti că, ȋn cădere, i s-a agăţat negul ăla sinistru ȋntr-un cui şi baba ȋntinde disperată mȃna după el, cu ultimele puteri. Am ȋncercat cu mari eforturi să-mi alung gȃndurile astea, pe de o parte ca să scap de viziunile cardiace, şi pe de altă parte ca să nu mă bucur degeaba de o posibilitate atȃt de tentantă.


Mi-am văzut de treabă ȋn ziua aia, păstrȃndu-mi luciditatea. Spre seară, cȃnd am intrat ȋn scară, uşa de la apartamentul babei era deschisă. Cȃţiva inşi ȋn negru care se perindau ȋntr-un du-te vino mocnit, cu lumȃnări ȋn mȃnă. Am simţit cum un fior de speranţă ȋmi ȋncolţeşte ȋn inima atȃt de greu ȋncercată. O fi crăpat baba? Doamne, ce bine ar fi! Apropiindu-mă de grupuleţul ȋndoliat, am ȋntrebat, ca să fiu sigur:

- Cine a murit?
Răspunsul a venit ca un cȃntec al unei muze renăscute:
- A murit doamna Dobre, săraca. (auzi, Dobre o chema pe babă!).
Sunt salvat, am scăpat de ursitoarea bubelor! strigam ȋn gȃnd, ȋn timp ce mă căzneam să-mi fac o mutră tulburată.

O duduie cu ochii umflaţi de plȃns, probabil o rudă de-a babonului, m-a luat de braţ şi mi-a zis:
- Sora mea, ȋnainte de a se alătura lumii celor drepţi, m-a rugat să ȋmpart toate bijuteriile ei, moştenire de la mama noastră. Le-am dat vecinilor ei de pe scară, care au ajutat-o la nevoie. Avea un suflet de aur, draga de ea. Mi-a dat ceva şi pentru dumneata. A zis că vrea să-ţi lase ceva de preţ, drept mulţumire că ai ajutat-o odată la căratul unei lăzi.

Duduia mi-a strecurat ȋn mȃnă un pacheţel ȋnvelit ȋn hȃrtie albă, subţire. Brusc, un val cald de milă şi de regret mi-a invadat simţurile. Ȋmi reproşam ticăloşia. M-am lăsat pradă unei ȋnverşunări atȃt de crude, unei scȃrbe incomensurabile. Ȋn definitiv, era o biată fiinţă umană. Mama ȋmi spunea uneori, ȋnainte de culcare, poveşti cu vrăjitoare. Pe atunci chiar le simpatizam. Iar acum eu o uram şi ea s-a gȃndit să-mi lase o bijuterie, o valoare.

Dar, dincolo de regrete, mă bucuram că am scăpat de o mare povară. Eram liber să văd frumos în faţa ochilor. Am ascultat poliloghia unui cioclu, evitând să mă uit la două cucoane cu trăsături revoltătoare. Abia aşteptam să ajung acasă şi să ȋmi clătesc privirile cu moştenirea. N-a fost aşa. Ambalajul de hȃrtie a dezvăluit privirii mele o cutiuţă de lemn. Am deschis-o cu nerăbdare. Ȋn clipa următoare, am scos un urlet care a zdruncinat ȋnsăşi temelia casei. Ȋnăuntru zăcea bombat, maro, lucios, ornat cu trei fire groase de păr, negul babei.

0 comentarii

Publicitate

Sus