Librarul l-a privit pasiv şi a ridicat din umeri.
- Îmi pare rău, nu ştiu unde a dispărut domnişoara. Poate a plecat înaintea dumneavoastră.
- Cum să plece înaintea mea?! s-a răstit domnul profesor Vasilescu. Asta-i bună!
- Mai întrebaţi. Poate a văzut-o cineva.
Vasilescu preda literatura engleză de mai bine de douăzeci de ani la Universitate. Se obişnuise să se enerveze la culme când nu primea un răspuns concret. Acum obrajii lui erau roşii de nervi, mai ales că idila lui cu Roxana, studenta lui, trebuia să rămână secretă. Nu înţelegea cum de se făcuse nevăzută în doar două minute cât timp el a frunzărit romanul unui obscur autor scoţian. Ştia sigur că nu ar fi făcut niciun pas fără ştirea lui. Îl idolatriza, în ciuda prostiei ei fără margini. Era cea mai slabă studentă a lui, dar şi cea mai frumoasă.
După ce a mai primit câteva ridicări de umeri, a ieşit furtunos din librărie. Pe stradă, nici ţipenie de om. A traversat şi a strigat-o pe Roxana îndeajuns de tare ca ea să îl audă şi destul de încet ca să nu atragă atenţia asupra lui. A bântuit mai multe alei din zonă. Nimic. La un moment dat, proptit de un pom, a văzut un bătrân destul de ciudat îmbrăcat. N-ai fi putut spune cu certitudine dacă era un cerşetor sau un gentleman.
- Căutaţi pe cineva? i s-a adresat bătrânul cu o voce de oracol înţelept.
- Da... o fată... eram împreună la librărie şi dintr-o dată parcă a intrat în pământ.
- Librăria Tanisia?
- Fix acolo.
Bătrânul a făcut doi paşi în direcţia profesorului, apoi l-a ţintuit cu privirea.
- E periculos acolo. A patra victimă...
- Victimă? Ce tot...
Vasilescu s-a răzgândit însă, considerând inutil să continue un dialog absurd cu un ţicnit.
- Nu mă credeţi, ştiu, dar vă rog mult, ascultaţi-mă un pic. Nu aveţi nimic de pierdut...
- Am alergat destul şi trebuie, ce-i drept, să-mi trag sufletul.
- În 1972, a continuat bătrânul cu un entuziasm morbid, am fost în America împreună cu un bun prieten de-al meu. Pe atunci ne învârteam în cercuri înalte - actori, regizori, poeţi, pictori. Într-o seară am făcut-o lată într-un local din New Jersey. Acolo am cunoscut-o pe încântătoarea şi fascinanta Isabelle Ray, actriţă talentată şi apreciată la vremea ei, dar dată uitării încă din anii '60. Americanii tinerei generaţii o numeau "cougar", o denumire jignitoare pentru o femeie trecută de prima tinereţe, care vânează bărbaţi mult mai tineri. Într-adevăr, Isabelle nu pierdea nicio ocazie să flirteze cu diverşi actoraşi sau scenarişti prin cluburi sau la petreceri.
În acea seară de care v-am spus, fosta stea de cinema s-a înamorat iremediabil de un chelner. Băiat splendid (recunosc că şi mie mi-a stat un pic inima în loc atunci când l-am văzut), însă împiedicat şi lipsit de orice farmec intelectual. Idila lor a început sub ochii noştri şi s-a continuat de-a lungul a trei luni tumultuoase, cu numeroase scandaluri, majoritatea legate de infidelitatea tânărului, care cheltuia banii Isabellei pe alte femei.
Au început să circule zvonuri legate de pasiunea încă atrăgătoarei actriţe pentru magia neagră. Unii erau de părere că doamna Ray lua chiar parte la ritualuri sumbre în care convoca spirite malefice. În toiul unei controverse, Isabella a cumpărat tonomatul pe care cu siguranţă l-aţi văzut în librărie. L-a instalat într-una din camerele vilei ei extravagante. Asculta mereu aceeaşi melodie: I'm Blue When You're Gone. La scurt timp după aceea, s-a petrecut tragedia.
Pe 24 mai 1972, Isabella s-a întors acasă neaşteptat şi l-a surprins pe mult mai tânărul ei iubit dansând cu o domnişoară, actriţă de duzină, fix în camera cu tonomatul. Din aparat răsunau acordurile melodiei ei preferate. Isabella s-a aruncat asupra rivalei şi a urmat o încăierare de zile mari. Celebrul cuplu s-a despărţit, dar ranchiuna fostei vedete s-a păstrat vie. Nu mă întrebaţi cum, dar mi-a fost dat să aud ceva îngrozitor... Doamna Ray a participat la unul din ritualurile ei alături de o vrăjitoare cu notorietate în anumite cercuri. Împreună au aruncat un blestem asupra tonomatului, martorul mut al neobrăzării don juan-ului de a aduce o femeie chiar în casa ei.
Astfel, dacă vreodată se apropia de maşinăria muzicală o persoană înzestrată fizic însă lipsită de inteligenţă şi profunzime (asemenea băiatului care o cucerise cândva), tonomatul avea să-l înghită ca pe o bomboană, sufletul respectivei persoane rămânând captiv în interiorul său. La rândul lui, amantul şi-a primit pedeapsa. A pierit într-un mod... prefer să nu vorbesc despre asta.
După decesul Isabellei, tonomatul a ajuns, alături de alte obiecte, la licitaţie. Un admirator înfocat al actriţei, român la origine, a achiziţionat obiectul. L-a aşezat în magazinul său. Înainte de librărie a fost aici un magazin cu instrumente muzicale, Viola îi zicea. Nepotul domnului cu pricina i-a preluat afacerea, însă aceasta s-a prăbuşit după câteva luni. Bărbatul şi-a deschis propria afacere, o librărie. A păstrat tonomatul în amintirea unchiului său care între timp s-a stins.
Atunci au început să se petreacă lucruri ciudate... Am intrat şi eu o dată în librărie şi, trecând prin faţa tonomatului, mi s-a părut că aud o voce strigând, în surdină. L-am întrebat pe librar dacă e pornit, însă mi-a spus că aparatul nu mai funcţiona demult. Apoi au avut loc dispariţiile... un copil, o femeie şi un bărbat. Toţi incredibil de frumoşi, dar, din câte am înţeles de la rudele lor disperate, nu prea dotaţi intelectual, ca să nu spun proşti ca noaptea. Am investigat în secret treburile astea şi toate indiciile mi-au confirmat că blestemul Isabellei, de care mai ştiam doar eu şi amicul meu, era în vigoare. Este şi acum... motiv pentru care tonomatul, sau "the jukebox", cum îi spuneam pe vremuri când ne preumblam în străinătate, v-a furat fiica...
- N-nu e fiica mea. Nu contează, a bălmăjit profesorul, care începea să se întrebe de ce nu pleacă în căutarea Roxanei, în loc să stea să îl asculte pe neobişnuitul bătrân.
- Îmi pare rău că aţi pierdut-o, a murmurat cerşetorul-gentleman şi s-a îndreptat către copacul de care se sprijinise mai înainte. Ce ştiu eu, sunt un biet amărât...
Profesorul Vasilescu i-a mulţumit cu un gest amărâtului şi s-a îndreptat înapoi spre staţia de autobuz, descumpănit. Bătrânul părea lucid, vorbise coerent şi avea alura unui domn respectabil. Totuşi nu putea crede acea nebunie... Ajungând în apartamentul său cu patru camere, profesorul s-a tolănit pe canapea. S-a holbat la tavan minute în şir. Oare o să mă sune Roxana? Of, trebuia să fi insistat mai mult să îmi dea numărul ei de telefon... Nu pot nici să mă duc la ea acasă... ar fi suspect. Dacă a răpit-o cineva? Sper să apară mâine la facultate...Stau ca pe ghimpi.
Însă frumoasa Roxana nu s-a mai prezentat a doua zi la cursuri, nici în zilele ce au urmat. De fapt niciodată. Poliţia a investigat dispariţia ei, dar nu s-a găsit niciun indiciu, nicio pistă demnă de luat în seamă. În mintea profesorului de engleză povestea tonomatului blestemat a luat o amploare tot mai mare, în ciuda faptului că era un ateu convins, iar fenomenele paranormale îl lăsau la fel de rece ca un iceberg.
Dacă era adevărat? Alte explicaţii nu se găsiseră oricum. Cine era el să infirme existenţa unor astfel de întâmplări care sfidează logica? De ce nu ar avea un locşor al său şi fantasticul, bizarul, enigmaticul? Le-a vorbit de atâtea ori studenţilor săi despre nuanţele inefabilului, i-a călăuzit în lumi de vis, i-a purtat pe aripile imaginaţiei năstruşnice. Unii din scriitorii lui favoriţi crezuseră cu tărie în fantome, teleportare şi magie.
Ce-ar fi să încerce un experiment? Deşi, dacă povestea bătrânului s-ar dovedi adevărată, s-ar fi pus problema unei crime, şi nu a unui experiment.
- Nu e ca şi cum l-aş omorî eu, şi-a spus profesorul cu voce tare, în timp ce privea, cu ochii minţii, la figura tâmpă a lui Nicu, cel mai deplorabil student pe care îl poate avea la curs un profesor respectabil. Intrase pe pile, era nepotul decanului. Nicu nu rata nicio şansă de a-l umili prin remarci grosolane, sughiţuri, tuse şi foşneli. Profesorul nu îşi permitea mai mult decât o mustrare fină, având în vedere că nu se avea prea bine nici cu decanul. Ieri vlăjganul (mai era şi înalt cât un felinar) îi spusese că el nu are nevoie de literatură ca să agaţe fete. Lui Vasilescu remarca i-a pătruns în oase ca un şarpe slinos pentru că Nicu făcea aluzie la cuceririle lui de bărbat trecut de vârsta ieşirilor prin parc.
Da! O să găsesc un prilej să-l aduc pe nemernic la librăria Tanisia, s-a hotărât în cele din urmă Vasilescu, pe care îl cuprinsese dintr-o dată o febră machiavelică. Seamănă cu Alain Delon, dar nu cred că i-ar simţi cineva lipsa. E prost şi necioplit pe deasupra. Măcar de n-ar fi deranjat pe nimeni cu prostia lui, dar cretinul este sub orice critică... A râs scurt, măgăreşte, apoi s-a culcat.
A doua zi a intrat pe uşa sălii de curs mai mândru ca niciodată. Uitase de tot de Roxana şi de sânii ei rotunzi care îl ispitiseră într-un asemenea hal, încât îl încurcase pe Oscar Wilde cu personajul său Dorian Grey. Şi-a aţintit ochii asupra lui Nicu Hărescu de parcă i-ar fi şoptit: Până aici ţi-a fost, pramatie! Ţi-ai găsit naşul! Şi-a ţinut prelegerea într-o linişte întreruptă doar de comentariile nesărate ale studentului, mai puţine de data asta, ce-i drept. O intui prostul ceva, şi-a spus în sinea lui Vasilescu, pe care îl încerca o oarecare grijă, pe măsură ce timpul alocat cursului de literatură engleză se scurgea. Când a predat şi ultimul cuvânt, soarele lumina chipul lipsit de inteligenţă al lui Hărescu într-un mod ironic.
- Nicu, dacă (glasul i se oprise la jumătatea gâtului)... Vino un pic până la mine. Să... te rog ceva.
Studentul a ridicat din sprâncene mirat şi s-a îndreptat fără niciun fel de grabă înspre profesor.
- Ziceţi, profu'.
L-ar fi storcit ca pe un gândac.
- Voiam să îţi propun să mă însoţeşti până la o librărie, să mă ajuţi cu nişte cărţi până acasă.
- Care-i faza? Ştiu că nu prea mă înghiţiţi.
- E, Doamne fereşte, nu-i aşa. Mă mai enervez şi eu. Nu am nimic cu tine. Ba chiar alaltăieri am vorbit cu unchiul tău şi mi-a povestit că te-ai apucat de box. Ai multă energie şi e bine că o foloseşti.
- Aham. V-a ameninţat unchi-miu că dacă vă mai luaţi de mine vă dă cu flit? Hai că vin cu dumneavoastră.
Vasilescu a râs forţat. Era livid şi mâinile îi tremurau.
Au ieşit amândoi din clădirea Universităţii şi au luat drumul librăriei, care se afla la două staţii de troleibuz. Scurta călătorie cu ratb-ul a fost extrem de neplăcută pentru profesor, care a trebuit să stea nedorit de aproape de figura inexpresivă a lui Nicu şi să-i asculte şi plescăielile pe deasupra. Tăcerea penibilă dintre ei a fost acompaniată de un cârd de adolescenţi gălăgioşi şi deosebit de preocupaţi de cele mai triviale subiecte. I-ar fi trimis pe toţi la librărie, în pântecul tonomatului malefic.
Troleibuzul i-a lăsat la câţiva paşi de Tanisia. Erau cât pe ce să intre, când telefonul lui Nicu a sunat, iar muzica izvorâtă din aparat l-a lovit pe Vasilescu în moalele capului.
- Da, bă. Nu, nu, sunt cu profu' de literatură engleză, îl ajut cu o treabă. Acum? Nu mai poţi să aştepţi şi tu o oră... Bine, hai, nu mai ţipa.
Vasilescu presimţea o răsturnare de situaţie şi chestiunea aceasta îi stătea în gât ca un arici.
- Îmi pare rău, domn' profesor, e o urgenţă. Trebuie să plec, dar rămâne pe mâine dacă mai aveţi nevoie.
- Bine, bine... rămâne pe mâine, a îngăimat Vasilescu descumpănit.
Ziua următoare, ia-l pe Nicu de unde nu-i. Absenţele lui s-au adunat timp de o săptămână, spre neliniştea profesorului, pe care decanul nu îl informase cu privire la motivul acestora. Îi spusese doar că nu e vorba de nimic grav şi că va reveni. Când şi-a făcut apariţia, după o lipsă nejustificată din decorul grupei 2 de engleză, Hărescu mergea ţanţoş. Îşi făcuse o nouă coafură, era îmbrăcat la costum şi toate fetele întorceau capul după el. Părea schimbat, mai serios, totuşi zâmbetul tâmp îl însoţea în continuare. La fel şi remarcile jignitoare şi nevoia sadică de a-l umili pe el, Emil Vasilescu, cadru didactic cu doctorat şi numeroase premii. Nimeni nu îşi permitea o asemenea neobrăzare în afară de acest mucos Alain Delon.
- Nicu, aş vrea să vorbesc cu tine dacă se poate, i-a spus după curs.
- Aveţi nevoie de sfaturi de amor?
- Nu, a râs vizibil forţat profesorul. Dacă mai ţii minte, acum o săptămână, te rugasem să mă ajuţi cu nişte cărţi...
- Aa, da! Uitasem. N-aţi rezolvat de atunci? Acum nu pot, am treabă.
- Nu... M-am gândit că dacă am vorbit cu tine prima dată, să rămână cum am stabilit. Atunci mâine?
- Mâine mă duc direct la antrenamente, la box. Îmi pare rău, găsiţi pe altcineva.
Altcineva? Nuu! Nici gând! Trebuia să fie EL! Nu se mai putea întoarce din drum acum...
- Te rog, Nicule. Ca să fiu sincer, voiam să te iau cu mine pentru că e vorba de nişte cărţi mai... deocheate, a minţit Vasilescu, riscând să devină batjocura întregii facultăţi cu această dezvăluire.
Nicu a rânjit şi a făcut ochii mari.
- În cazul ăsta, îmi fac un pic de timp.
Au ieşit din nou amândoi şi au pornit către staţia de troleibuz. Vasilescu a traversat înaintea lui Nicu, grăbit peste măsură să-şi ducă la îndeplinire experimentul. Chiar atunci l-a lovit o maşină venită parcă de nicăieri.
S-a trezit direct la spital, unde a petrecut două săptămâni, frământându-se în încercarea de a scorni un plan perfect care să nu mai dea greş. A cerut şi hârtie, pix, carioci, lipici. A mâzgălit sute de coli, pe altele le-a rupt şi le-a aruncat pe patul colegului de salon, spre disperarea asistentelor, dar şi a pacientului, un zugrav care suferise un accident grav. A lăsat deoparte orice preocupare academică, orice grijă legată de revenirea la catedră sau de zvonurile pe care le răspândise, cu siguranţă, Nicu Hărescu, referitor la cumpărarea unor cărţi erotice de către domnul profesor Vasilescu.
Toate umilinţele prin care trecuse din cauza acelui coate-goale în ultimii doi ani i se adunaseră într-un recipient al minţii care acum dădea pe din afară. Îl învinuia pe Nicu până şi pentru maşina care îi sărise în faţă, pentru toate dăţile când îi întârziase salariul şi pentru cafeaua care nu mai avea acelaşi gust de odinioară. A descoperit, apoi, că îl invidia. Era tânăr, frumos şi toate uşile îi erau deschise. De ce? De ce să nu beneficieze şi el, un profesor respectat de mari scriitori şi lectori străini, de aceleaşi privilegii? Unde îi zburase minunata tinereţe? Şi el fusese un bărbat fermecător, poate încă mai era, dar Nicu îi fura toată gloria. Netrebnicul, cum îi râsese în faţă de atâtea ori şi alţii odată cu el. Trebuia să îl ademenească într-o capcană din care idiotul să nu mai poată ieşi, să nu se mai poată fofila ca un vierme ce era...
După externare Vasilescu şi-a dat demisia, în ciuda faptului că noul decan, care auzise de el, îl rugase să se întoarcă. Nu se mai putea concentra la altceva decât la planul său diabolic. S-a refugiat în camera lui şi a notat variante, scheme, a realizat desene, a întocmit dialoguri fictive cu Nicu astfel încât să îl convingă, alteori să îl şantajeze să intre în blestemata de librărie ca să fie nimicit într-o clipită de blestematul de tonomat. Şi tot nu era de ajuns, mereu se găsea câte o scăpare. Vecinii şi cunoscuţii începeau să se întrebe ce e cu domnul profesor de nu mai iese din casă şi când deschide uşa are ochii împăienjeniţi şi un rânjet ciudat.
Într-o după-amiază, după o lună întreagă de uneltiri obsesive, fostul profesor universitar a ieşit din ascunzătoare cu gândul de a achiziţiona o carte despre comploturi şi conspiraţii. Cu siguranţă nu avea să mai eşueze, având ca sursă de inspiraţie inteligenţa altora.
- Da, da! Asta e soluţia! O să fie bine de data asta, o să-l ademenesc iremediabil în vizuină.
Vasilescu a izbucnit într-un râs isteric, de om nebun. S-a urcat în troleibuzul 99 şi a coborât după două staţii. A pătruns în librăria Tanisia, preferata sa şi locul unde avea să piară Nicu, drept pedeapsă pentru siluirea demnităţii unui om.
- Bună ziua...
- Bună ziua, i-a răspuns librarul privindu-l circumspect pe bărbatul cu părul vâlvoi şi nebărbierit în care l-a recunoscut cu greu pe marele profesor de engleză. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş vrea să... cumpăr o carte despre comploturi, conspiraţii, răzbunări, treburi din astea.
- La raioanele de istorie şi politică. Vă pot recomanda...
Vasilescu nu a mai stat să-l asculte pe librar şi a pornit glonţ către rafturile unde îl aşteptau cărţile cu tematică istorică. Râdea febril şi părea hipnotizat.
Dintr-o dată, în urechea dreaptă i-a răsunat un glas senzual: Emil... vino la mine, vino să-ţi cânt ceva...
- Cine e acolo?
Sunt eu. Te aştept. O să-ţi cânt cea mai frumoasă melodie...
Glasul venea din camera cealaltă. Misterul se cerea desluşit, aşa că domnul Emil Vasilescu a urmat vocea enigmatică. În câteva clipe a ajuns în faţa tonomatului. De data asta auzea o muzică diafană ce-i scălda simţurile. A izbutit să discearnă şi câteva versuri: - It was you... it was you all along... You poor fool - înainte ca tonomatul să deschidă o gură largă, ornată cu benzi de casete vechi, şi să-l aspire înăuntru.