Pentru ăia mici

Arcul cu săgeţi s-a demodat de mult timp, odată cu scutecele de pe băieţeii graşi cu aripioare. Acum dragostea e mult mai simplă: pe fiecare bloc aşteaptă un om în chiloţi albi (unii stau în boxeri, iar alţii, mai ruşinoşi, îşi iau şi un tricou). Privesc depresiv spre trecători. Au sufletele strivite.

Sătui de ceva anume, nimeni nu ştie sigur de ce şi nimeni nu vrea să afle, aşteaptă pe blocuri ca pe sub picioarele lor să treacă cineva cu potenţial. Şi se aruncă. Cad şi mai fac şi câte o tumbă.

În cădere, între ei şi capul ţintelor e doar zgomot, de parcă ultima lor dorinţă e să pişte aerul atât de tare încât să ţipe. Sunetul e de cele mai multe ori cam la fel de înalt cât blocul de pe care s-au aruncat. Şi se mai spune că tot din înălţimea blocului poţi spune şi cât o să dureze totul: de aceea cei de la blocuri turn se îndrăgostesc ca orbii şi cei de la case se despart după două săptămâni.

Cad în capul ţintei şi, de la impact, se contopesc cu victima. Carnea lor se transformă-n curent electric şi se trag prin firele de cupru de sub vene. Ajung în stomac şi pun în priză tot mecanismul. Povestea cu fluturii e o porcărie, sunt doar scurtcircuite.

Şi de aici începe povestea cu întâlnirile şi trandafirii primiţi în dar şi filmele şi picnicurile şi tâmpenia aia cu "te iubesc", până se termină tot. Firele nu mai duc nimic prin ele. Oamenii se întorc încet-încet la starea lor originală şi nimic nu mai ticăie prin ei. După ce toată mişcarea s-a oprit, se suie pe blocuri şi se aruncă, Cupidon ştie unde.