Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (IV)


Dan Recheşan

26.03.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon, băiatul unei precupeţe din Obor, e adoptat de Rada, o chivuţă, după ce mama îi este omorâtă în bătaie. Filimon e un copil ciudat, corpul lui nu are nici un miros şi privirea sa e verzuie, neliniştitoare. Îngrijorată şi crezînd că Filimon e blestemat, Rada îl lasă în grija Părintelui Paisie. Acesta are îndoieli că necuratul e atît de puţin abil încît să se arate în indicii evidente. Îl învaţă pe Filimon repertoriul bisericesc, pe care acesta îl prinde repede, asociind cuvintele cu felurite mirosuri. Cînd copilul face 5 ani, Părintele îl învaţă să citească, scrie şi socotească. Într-o zi, Filimon pregăteşte în altar o fiertură cu diverse lucruri mirositoare şi o amestecă cu un crucifix, denumind, cu mare bucurie şi naivitate, amestecul acesta "Iisus". Paisie consideră asta o blasfemie şi decide să îl îndepărteze de lucrurile sfinte. Aşa că îl dă unui hangiu, care îl ia să-i fie rîndaş în gospodărie.

4.

În primele zile petrecute în hanul "Gura Lupului" pe Filimon îl copleşi tristeţea. Îi lipsea tihna aşezămîntului bisericesc de la Sfînta Vineri, grija şi vorbele calde ale monahului. Simbrie nu primea şi dormea pe o mînă de paie hrănindu-se cu ce aruncau slujnicele după ce strîngeau blidele de pe mese şi cu ce prisosea prin cuhnie. Hangiul îl puseră să rînească grajdul, să care apă, să alerge cu tot felul de însărcinări pentru nevoile muşteriilor şi să măture cu tîrnul în ogradă. Ori de cîte ori i se părea că nu se mişcă destul de repede îl plesnea cu o vărguţă de alun pe care o purta mereu la chimir. Celălalt rîndaş era unul Nică a lui Şchiopu, un băietan din mahalaua Bercenilor cu braţele groase cît coapsa unui om obişnuit, dar cam încet la minte, fiindcă se băgase slugă la han pentru o simbrie de nimic, jumătate de piastru pe lună şi nu se dădea în lături de la cele mai trudnice munci. Pe Filimon îl privi cu arţag, ca pe o lighioană ciudată ivită de niciunde şi nu de puţine ori îl altoia şi-l cotonogea fără motiv.

Adevărata stăpînă a hanului era însă nevasta lui Chiriac, kira Filomena, o uscătură de femeie rea şi afurisită de nu putea nimeni să-i intre în voie. De frica ei slujnicele umblau numai în vîrful picioarelor şi tot ce intra în cuhnie era atent privegheat de nu putea bucătarul să şparlească nici dram de carne sau de untdelemn. În grija ei erau toate cheile casei, din pod pînă-n pivniţă, ba chiar şi cea de la cămara cu vinuri şi rachiu, fiindcă jupîn Chiriac cam trăgea la măsea şi-şi uita de treburile gospodăreşti. Deşi de-abia împlinise patruzeci de ani, Filomena se scofîlcise înainte de vreme, iar chipul ei pămîntiu părea al unei muieri care-şi trăise traiul. N-avea copii şi singura ei grijă era să strîngă destulă avere şi să se tragă la bătrîneţe într-o mănăstire de maici. În schimbul unei danii bogate nădăjduia să dobîndească respectul enoriaşilor şi mila lui Dumnezeu. O înspăimînta gîndul c-avea să moară săracă şi neştiută de nimeni şi de aceea aduna para cu para, visînd la clipa cînd va trece pragul raiului precum o mironosiţă. Cu slugile se purta cu o asprime neomenească şi le pedepsea pentru cea mai mică greşeală. Cînd dăduse cu ochii de noul argat îşi încreţise buzele subţiri într-o strîmbătură de dezgust şi-i spuse hangiului:
"De ce mi l-ai adus, bre, bărbate, pe nevolnicul ăsta, nu vezi că slab ca un ţîr, de nu poţi să-l pui să care nicio legăturică de surcele?"

Jupîn Chiriac ridicase din umeri, mormăind:
"Lasă, psihi mu, că o creşte el şi-o fi vrednic de muncă... oricum, simbrie nu-i plătim, la ce bun să ne zgîrcim!"

Încet-încet, Filimon se învăţă cu slujba de rîndaş, deschizînd cu luare aminte ochii asupra noii lumi care se înfiripa din mirosuri, în jurul lui: duhoarea de bălegar proaspăt, odoarea caldă a sudorii de cal, mirosul de nutreţ, izul dulceag al şeilor şi harnaşamentelor. Dinspre cuhnii năvăleau miresmele plăcute de carne friptă, mujdei, piper şi nucşoară, iar din pivniţe suiau aburii ameţitori de tescovină, mastică şi tulburel. Toate se amestecau cu izul de mucegai şi de lemn putred al bîrnelor vechi din care era durată clădirea şi acareturile hanului. Simţurile sale ajunseră într-atît de ascuţite încît nasul său izbutea să numească diferitele esenţe, ştiind care este de ulm şi care de stejar, ba chiar şi să vadă deosebirea între lemnul putred şi cel acoperit cu muşchi, dintre buştenii pentru ridicat acareturile şi surcele pentru foc.

În han se perindau sumedenie de muşterii, care mai de care mai chivernisiţi: cărvunari duhnind a seu de oaie, veniţi tocmai din munţii Pindului să-şi vîndă turmele, cămătari jidovi, unsuroşi şi perciunaţi, cu straiele îmbibate de un damf acru, bulgari posaci şi buboşaţi ce răspîndeau izuri aspre de pămînt, armeni mirosind a catifea şi a cafea prăjită, turci îmbăţoşaţi în căutare de aliş-verişuri răspîndind arome de mirodenii dar şi poporeni veniţi cu marfă felurită în Obor. Toţi aveau parte de hrană gustoasă, de băutură îndestulată şi de-un pat curat, căci kira Filomena ţinea mult la obrazul ei de hangiţă chivernisită şi vai-şi-amar de slujnica ce lăsa aşternuturile neprimenite sau vreun fir de colb pe podele. În vînzoleala aceasta, băiatul se simţea ca peştele în apă. Deşi era învăluit în muţenie şi rar schimba o vorbă cu cineva, mirosurile îi vorbeau toate, pe limba lor şi, cu toate acestea nemaivăzutul său har rămase neştiut. Într-un rînd făcu rost de un condei şi, aducîndu-şi aminte de învăţătura căpătată de la ieromonahul Paisie, începu să scrie pe o scîndurică pe care o ascundea sub mindirul de paie în care dormea. Ce scria acolo părea o taină fără dezlegarea pentru mintea omului, căci înţelesul miresmelor era tălmăcit într-o înşiruire de slove, de numere şi de semne numai de el ştiute. De bună seamă că de ar fi prins de veste, scîrba de hangiţă l-ar fi alungat de-acolo ca pe o lighioană blestemată şi urîtă de oameni. Nică, celălalt argat, îl urmări şi, văzînd cu ce se îndeletniceşte, îi scotoci culcuşul, găsi tăbliţa cu însemnări şi o sparse.
"De ce, prostule?" se miră băiatul văzîndu-şi munca risipită.

Nică îl plesni cu toată puterea braţului peste obraz dar, de data asta, Filimon nu bătu în retragere. Puse mîna pe un tîrn şi se apără împotriva ploii de lovituri. Văzînd că i se împotriveşte cu atîta dîrzenie, băiatul mai mare îl înşfăcă de beregată şi mai mult ca sigur că l-ar fi sugrumat dacă nu sărea un vizitiu între ei cu un bici, ca să-i despartă.

Cînd veni iarna, toate încăperile, din pod pînă-n pivniţă, începură să miroase a fum amărui şi înecăcios, iar covoarele, aşternuturile şi ţoalele să duhnească toate a pucioasă. Vinul bolborosea molcom în butoaie, iar în cămări se adunau mere, pere şi gutui, arome dulci pe care el le orînduia pe toate, după miros, aşa cum gospodina aranjează pe rafturi dulceţurile.

În ceasurile de răgaz, stătea culcat în colţul său din grajd şi-şi depăna amintirile. Asemenea torcătoarei care, învîrtind fusul strînge fir după fir un ghem mare el adunase în minte toate miresmele pe care adulmecase în scurta lui viaţă, de la duhoarea de maţe stricate, legume putrede şi peşte uscat pe care o inhalase îndată după se ivise pe lume, pînă la parfumul aspru al sudorii cailor cu care-şi împărţea adăpostul.

Într-o seară, pe cînd se pregătea să se culce, uşa grajdului se dădu de perete şi din beznă se ivi călare o namilă de bărbat, cu mustaţa pe oală, lat în spete şi pîntecos. Purta cioareci din aba ca spuma laptelui, o dulamă arnăuţească, cusută cu găitane negre, pe cap o cuşmă din miel de astrahan cu canaf roşu, iar la chimir luceau plăsele unui hanger şi paturile ornate cu argint a două pistoale:
- Unde te-ai ascuns jupîne, bubui vocea lui groasă de bas, stai în strujac lîngă balabustă şi-ţi numeri paralele?

Sări din aşternut şi alergă să ţină dîrlogii calului pînă cînd nămetania descălecă. Hangiul se ivi şi el cu o torţă fumegîndă în mînă şi începu să facă temenele pînă la podele, de parcă i-ar fi sosit în ospeţie însuşi marele vizir de la Stambul. Era aga Niţă, maimarele haidamacilor şi al arnăuţilor care-l păzeau pe vodă. Pentru oară în viaţa sa, Filimon simţi mirosul fricii, sub forma unui şuvoi de izuri acre, amestecate, precum ud de pisică, frunză de măcriş şi scîrnă de liliac mustind din ţoalele şi pielea lui jupîn Chiriac. În schimb, haidamacul de agă duhnea a borhot, a praf de puşcă şi a iuft nou.
- Poftiţi, poftiţi kir Iannis, spuse acesta, un muşteriu precum domnia-ta e bucurie curată la casa omului!
- Ia nu mă mai chirăi atîta, rîse aga Niţă, mai bine porunceşte slugilor s-aducă degrabă o balercă de fetească neagră şi trei claponi fripţi în ţiglă că n-am mîncat nimic de la prînzişor!

Oaspetele urcă în odaia mare de sus şi se aşeză singur la o masă. Deîndată începură a forfoti în jurul său slugile aducîndu-i apă de spălat, ştergare şi o carafă cu rachiu de Chios ca să-şi aţîţe pofta de mîncare. Veniră apoi claponii în ţiglă, tăvăliţi în mujdei de usturoi şi aşezaţi pe un pat de mămăligă aurie. Cum toate slugile se culcaseră, Filimon, care se ţinea după hangiu ca un căţel de pripas, se vrednici să-i toarne agăi de băut. Şi bea zdravăn, maimarele arnăuţilor domneşti, balercă după balercă de vin negru şi gros ca sîngele taurului.
- Pe brotacul ăsta de unde l-ai adunat? întrebă acesta aţintindu-l pe Filimon cu ochii lui tulburi ca drojdia vinului şi albuşul împînzit de vinişoare sîngerii.
- Leit brotac, înălţimea ta... iaca, l-am luat de milă, că-i orfan şi n-are pe nimeni, s-ajute şi el, după puteri pe la grajduri, prin odăi!

De atunci îi rămase lui Filimon porecla acesta şi de atunci nimeni nu-l striga altfel. Într-adevăr una mai potrivită nici că se putea, căci privea mereu lumea cu ochii lui holbaţi şi verzi, iar chipul lui palid şi pielea mereu jilavă îl făceau să semene cu o orătanie care trăieşte între apă şi uscat.
- Da' de hrănit nu-l prea hrăneşti, căci văd că-i slab ca un ţîr!

Zicînd acestea aga băgă mîna la chimir şi plăti hangiului, după rînduială, apoi, dintr-o toană de om sătul îi azvîrli băiatului un firfiric de argint. Coana Filomena păli de ciudă văzîndu-i mărinimia şi întinse mîna să-i înşface banul, dar Filimon o tuli spre grajduri şi adormi cu moneda strînsă în pumn. Dimineaţa scobi o gaură în podeaua grajdului, înveli firfiricul într-o cîrpă şi-l ascunse bine.

Zilele treceau una după alta, fără să se deosebească prea mult între ele, iar Filimon ajunse de nouă ani şi părea că îi era sortit să trăiască la hanul "Gura Lupului" pînă la sfîrşitul zilelor sale. Turcii tocmai îl maziliseră pe vodă Alexandru Ispilanti, din pricină că prea uneltea cu muscalii împotriva sultanului. Pentru unul ca el asemenea ştire nu însemna nimic fiindcă ieşea foarte rar din curtea hanului, dar cei care vedeau limpede mersul vremii şuşoteau că puterea sultanului slăbea, iar ţarul şi împăratul nemţilor jinduiau să-i ia locul.

Într-o seară, după ce isprăvise de măturat cerdacul, nările sale prinse o dîră de miros deosebit şi nemaiîntîlnit ca o mireasmă dulce de micşunele încălzite de soarele verii. Îi luă urma şi găsi în dreptul uşii unei odăi pentru oaspeţi un petec din borangic, împodobit cu horbotă. Îl duse la nas şi-o senzaţie de fericire deplină îi umplu trupul. Ascunse năframa parfumată în sîn, şi, după ce-şi isprăvi treburile se băgă în culcuş, desfătîndu-se pe îndelete cu captura sa. Tăntălăul de Nică, ce-şi făcea de lucru prin grajd, vînturînd de colo pînă colo un felinar chior îl văzu şi vru să i-o smulgă dar Filimon îşi apără cu îndîrjire comoara, căci, de data asta puse mîna pe o furcă şi-şi ţinu la distanţă adversarul. A doua zi, dis-de-dimineaţă, kira Filomena luă la descusut toate slugile, fiindcă, pasămite, una dintre ele furase unui muşteriu ceva de preţ. Năframa era a unei paţachine tinere şi frumoase pe numele ei de curvă Florina, care-şi aducea muşterii în han. Scotociră hangiul şi nevastă-sa tot hanul dar nu dădură de urma batistei. Atunci, nărodul de argat făcu un pas în faţă şi zise:
"Brotacu a furat-o, l-am văzut io aseară cu ea în brîncă!"

Jupîn Chiriac scotoci în mindirul de paie pe care dormea Filimon şi găsi batista. Mînios nevoie mare, porunci ca făptaşul să fie legat de scară şi-l biciui fără milă pînă cînd osteni. Mai mult decît pedeapsa trupească, pe Filimon îl duru faptul că îi fusese răpită minunata mireasmă care-l încîntase toată noaptea. Cît despre curvă, ea luă batista şi o mirosi cuprinsă de scîrbă:
- Nu mi-o mai trebuie, pute a trup de rîndaş! zise şi-o azvîrli într-o copaie cu lături.

O altă întîmplare nefericită îi hotărî calea. În han trudea o fetişcană curăţică, pe numele ei Rodica, adusă de hangiţă de la Muscel să fie slujnică pentru obrazele alese. Ori de cîte ori trecea pe lîngă ea, nările lui Filimon se înfiorau de plăcere, căci părul ei mirosea a grîu copt, iar sudoarea pielii ei delicate şi străvezii ca mătasea a miere de salcîm. Rodica băgase de seamă că Brotacul se fîstîcea ori de cîte ori dădea cu ochii de ea şi-şi rîdea de el, aşa cum îşi rîd codanele de băieţii care le dau tîrcoale. Într-o duminică după-amiază pe cînd ea se spăla într-un hîrdău, Filimon, biruit mai mult de mireasma trupului decît de nurii ei, dădu buzna în odaie. Fata ţipă de spaimă şi o luă la fugă pe gang, iar hangiţa veni val-vîrtej să vadă ce se întîmplă.
- Iote la el, spurcăciunea pămîntului, la ce comoară de fată jinduieşte, nici mai mult nici mai puţin! zbieră ea.

Sosi şi hangiul atras de strigătele lor şi începu să-l croiască cu vergeaua peste obraz. Filimon nu se împotrivi, răbdă loviturile nedumerit căci, în adîncul sufletului său naiv, simţea că-i pedepsit pentru un rău pe care nu-l săvîrşise.

A doua zi, Chiriac îi luă deoparte şi-i zise:
- Uite care-i treaba... Ia-ţi bulendrele şi du-te unde vezi cu ochii. La mine să nu te mai întorci niciodată, că-ţi fac pielea ciur! Ai înţeles?

Astfel se isprăvi slujba de rîndaş a lui Filimon. Împlinise zece ani şi-n tîrg se zvonea că sultanul îl va mazili pe vodă Hangerli fiindcă ar fi ascuns o parte din haraci. De bună seamă că aşa era, fiindcă împilările şi gloabele crescuseră, iar teşchereaua ciocoilor şi jecmănitorilor se umplea. Nici vodă nu era mai prejos în lăcomia sa de arginţi şi-n jecmăneala poporenilor mai ales că plătise patru sute de mii de piastri peşcheş ca să suie pe tron şi trebuia să-şi scoată pîrleala. Opulenţa şi fastul de la Curtea Nouă ridicată de acesta în dealul Spirii îi uimea pînă şi pe călătorii străini ce treceau prin ţară. Iată ce scria Thomas Thorton, consul al companiei Levant în jurnalul său de călătorie despre curtea domnească:
"Palatul este împărţit după modelul oriental în mabeemul aflat la parter, unde se adăpostesc cancelariile şi se ţine sfatul mare domnesc şi haremul cu încăperile de locuit, rezervate domnitorului, soţiei şi beizadelelor, la etaj. Ferestrele şi uşile acestor încăperi sunt din făcute lemn de cedru şi de palisandru şi acoperite cu foiţă groasă de aur. La tot pasul piciorul se cufundă în carpete de buhara şi ispahan, cum numai sultanul are în palatele sale. Toate încăperile palatului sunt ornate cu divane şi perne mari din mătase şi din brocarturi scumpe ţesute din fir de aur. Din aceleaşi materiale scumpe sunt croite hainele slujitorilor şi slujbaşilor mărunţi, în număr de trei sute treizeci şi trei care au în grijă să satisfacă toate nevoile domnitorului şi a numeroasei sale familii. Toţi aceştia locuiesc în palat şi au asigurată pe lîngă veşminte, hrană îmbelşugată, o leafă de cincizeci de piaştri pe lună, în timp ce un lucrător obişnuit primeşte cel mult cinci piaştri. Dacă acestor sume le adăugăm cantitatea enormă de hrană servită la mesele festive, sumele pe care domnul şi curtea le cheltuieşte pentru hainele de ceremonie, cai, caleşti, soldele mercenarilor care-l apără precum şi feluritele distracţii, risipa este grăitoare: circa zece mii de monede de aur pe lună."

Filimon plecă aşa cum venise din hanul "Gura Lupului", desculţ şi îmbrăcat în acelaşi cămeşoi cu care-l înzestrase monahul Paisie. Îl ardea curiozitatea, ca o sete greu de potolit, să vadă lumea nouă din jur, cu toate cele ce îi fuseseră pînă atunci interzise, iar în pumn strîngea, plin de speranţă, firfiricul zvîrlit cu generozitate de aga Niţă.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XVI) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XV) (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIV) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XII) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer