Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Minunatele peripeţii ale tânărului optimist şi ale gândăceilor drăgăstoşi


Alexandru Gorghe

15.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă simt foarte singur.
Aş şterge asta şi aş scrie mai bine că sunt foarte singur, dar totul e doar în capurile noastre, nu? Şi am avut timp să mă gândesc la asta destul de mult, fiind singur. Şi nu ştiu exact ce părere să am despre mine.
Pe lângă asta, simt că mă analizez prea mult. O să mă opresc în...
Gata.
M-am născut într-o groapă cu noroi.
Nu ştiu unde m-am născut, pur şi simplu îmi repet tot timpul că m-am născut într-o groapă cu noroi.
Simt că sunt un clişeu şi că spun ce s-a mai spus de atâtea ori.
Sunt singur.
Locuiesc singur, nu am multe haine. E un detaliu foarte important fiindcă atunci când eram mic credeam că prietenii vin din multe haine. Şi dacă nu veneau singuri, îmbrăcam hainele cu prietenii mei imaginari. Dar nu am o imaginaţie prea bună. Sau nu am imaginaţie. Fiindcă m-am născut într-o groapă cu noroi.
Minimul necesar e de-ajuns, pantaloni, un tricou şi o şosetă pe care o schimb, mereu pe piciorul căruia-i e cel mai frig.
Nu am nevoie de mâncare sau de prea multă apă fiindcă sunt un organism simplu, consum puţin. Îmi petrec majoritatea timpului într-un scaun strâmb din mijlocul camerei. Stau pe el şi mă uit la perete. Nu-mi mişc capul, nu respir prea adânc.
Sunt plictisitor? Nu sunt sigur dacă răspunsul contează, nu e de parcă o să mă motiveze să schimb ceva în viitorul apropriat. O să rămân aici, m-am obişnuit cu asta.
Nu am mai făcut curat de ceva timp. Văd cum se mai rostogolesc cu crampe cocoloşuri de praf. Ăla de pe jos sunt eu, la figurat. Ăla sunt eu şi la propriu. E părul meu şi pielea mea moartă. Şi fii atent, seamănă cu mine mai mult ca niciodată. Gri, murdar, de parcă ar fi fost aruncat în noroi după ce s-a născut. Dar ceva ciudat: cum se rostogolesc aşa pe podea, are mai multă viaţă decât mine.
Insectele se plimbă printre grămezile de praf. Nici nu mă bagă-n seamă, cred că sunt o bucată de mobilă, asta în cel mai bun caz. Unele nici nu se obosesc să mă ocolească, trec şi-n drumul lor mă calcă pe picior. Când mă ating simt ceva, un fel de ritm. Poate un puls?
Se ridică-n două picioare şi se uită spre mine ciudat. Îşi şterg ochelarii şi trag o a doua privire, să fie sigure. Continuă în drumul lor cu un oarecare plus de precauţie. Totul se simte exact la fel, cu sau fără gândaci uitându-se la mine.
Statele unite ale cheratinei şi-a dat seama că nu sunt numai o bucată de lemn. Ar trebui să mă simt special?
Eu şi cei care s-au născut în noroi..
Încă nu sunt sigure de ce pot face cu mine. Se mişcă şi se pregătesc pentru un atac surpriză. Din ce ştiu până acum nu mă consideră un pericol, doar cred că am potenţialul unei bucăţi mari de carne putrezită, pe sub coaste, poate printre plămâni. Nu ştiu nici ele, sunt însă animale precise şi vor să tragă concluziile după autopsie.
Încă nu vreau să mă mişc de pe scaun. Nu sunt curios. Sunt convins că oricum se va termina, o să fie dureros. Mă uit la bărbaţii din institutul de cercetare al uniunii de cheratină, tipii ăia care se ocupă acum cu studiul corpului meu. Îi văd în celălalt colţ al camerei cum îşi îmbrăţişează familiile. Cum îşi pun mâinile pe capul larvelor lor, cum îşi îmbrăţişează nevestele şi cum zâmbesc plini de speranţă. Se uită toţi la mine. Văd în mine un viitor, speranţe pentru noua generaţie de gândaci.
Ziua următoare a început toată foiala pe podeaua din faţa scaunului strâmb. Aproape că nu mai trebuie să curăţ praful. S-a dus cu bucăţile alea moarte/vii ale mele. Sunt singur, mă uit cum se pregătesc, cum se roagă înainte de a începe procedura. Mă întreb în ce fel mă văd ele.
O bucată mare, uriaşă de carne care nu face nimic. O hidoşenie a universului, crescută din noroi. Cum i-a scăpat aşa ceva evoluţiei? Ce fel de mutaţie a dus la creatura care stă acum în faţa lor? Scârbos, nu semăn deloc cu ele, nici ele cu mine! Nu gândesc, nu văd, nu simt. Sau măcar aşa pare. Şi chiar dacă aş simţi, cine ar şti? Sunt, în alte cuvinte un cadou perfect. Un zeu le-a dat o masă pe gratis. Şi încă ce masă!
Se pun în acţiune, zece trupe de infanterişti se aproprie alergând înspre picioarele mele. Îşi bagă nişte răngi sub unghiile de la picioare şi trag cu dinţii şi antenele de metal până... Mă desprind. Infanteriştii eliberează drumul şi toată armata lor intră înăuntrul monstrului. La început mă gâdilă.

Mă ustură atât de tare şi aş putea să ţip încât să le sparg timpanele de muscă, să-i fac să încremenească şi să fugă înapoi în colonia lor micuţă făcută din scuipat, polen şi gunoaie.
Nu o fac fiindcă, pentru prima oară, simt cum ceva circulă prin corpul meu. Ceva insuportabil de mare pentru vene, dar ceva.
Ciudat, mă simt în continuare singur.
Au ajuns la primii muşchi. Au băgat în mine divizia de termite şi desprind bucăţile de carne de oase, le scot în făşii prin găurile unghiilor. Mă doare. Sper să găsească cât mai repede nervii şi să scape de ei.
Au găsit gura. Au acum un loc mai sigur pe unde să-şi scoată extracţiile. Inima e deja găurită şi sunt sigur că nu mai are mult până să se oprească. Nu mai am mult sânge, totuşi creierul meu se încăpăţânează să continue să funcţioneze. Sper să se termine cât mai repede.
Am viermi prin toate oasele. Lucrările de extracţie continuă şi noaptea, acum că am licurici mai prin orice parte a corpului.
Furnicile mi-au mâncat jumate din pielea de pe cap. Muşchii feţei nu mai fac faţă şi s-au relaxat într-o formă ciudată. Poate... zâmbesc.
Am muşte care se lipesc de bucăţi din creier şi se zbat să iasă. Nu le-a prevenit nimeni cât de lipicioasă mi-e materia cenuşie. Au mâncat atât de mult din creier că nu mai sunt tocmai conştient. Cred că, pentru prima data în ultimii... mulţi ani, mă simt bine.
Nu mă mai simt singur.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer