Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jurnal de maimuţe

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cioara, scorbutul şi puntea cu găuri fără de şurub


Alexandru Gorghe

06.05.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Veste bună, băieţi! Peştele nu mai trage! Scoateţi tunurile din priză, în seara asta bem că-i pace!

Se pun la poveşti şi la glume. Câte unu' mai iese-n faţă şi scoate pe gură ce i-a mai născut capul de la prea mult suc de portocale.
- În grădiniţele care n-au beci - doar etajul unu şi etajul doi - există două tipuri de copii: copiii de la etajul unu şi copiii de la etajul doi.
(pe fundal se aud râsete de marinari)
Şşşşşt, şşşşt. Asta nu era pentru voi, bă. Nu-i glumă seacă, mai acuş dintr-alea.
E pentru educatoare. Ştiţi cât de greu e când ai 60 de mormoloci, să-i diferenţiezi pe toţi şi să le mai ştii şi numele? Şi mai bine ai grijă, că fiecare e-o bombă de muci cu ceas. Dacă nu i-ai zis pe nume şi nu l-ai alintat cum ştie numai mătuşa de pe partea tatălui, imediat a şi început să plângă, că, logic, s-a prins că nu eşti mă-sa şi vrea acasă. Şi nu vrei să faci greşeala asta, mai ales la început când picii-s lipiţi cu Picătura de bunica sau de tată - săracu - sau,.. cine a mai căzut să fie responsabil de vierme. Vă spun eu, nu râdeţi ca blegii. Am avut nevastă educatoare. Venea acasă cu mâna plină până la cot de muşcături. Măcar bine că n-aveau dinţi.

Ia gândiţi-vă, dacă totuşi sunteţi o educatoare care nu reuşeşte, şi chiar nu reuşeşte, să-i bage în cap? Păi în cazul ăsta, merg şi alte moduri prin care-i separi. De exemplu, poţi să-i vezi după ăia care au şi ăia care n-au strungă, după ăia care se tund castron şi ăia care vin de-acasă cu castronu', după cât poartă la scutec...

Da' acuma chiar nu glumesc, nu-mi bat joc. Ştiu cum e. Şi mai ştiu şi că nu-i ok. Îi fac eu viermi da' fix târâtor sunt şi eu. Ştiţi, când eram eu mic, nu aveam bani de grădiniţă, da' tot plângeam după tata când îşi lua pălăria şi pleca cu anii pe mare. Stăteam şi mă uitam cu mama după barca lui şi ne smiorcăiam ca doi... Ca doi, ce-om fi fost noi când ne smiorcăiam acolo. Venea, ne aducea doi peşti mototoliţi şi-un teanc de poezii ude şi slinoase, de trebuia să le citim cu cârlige pe nas.
Băi! Ce mă mai feresc atât, o zic c-o zic. Mi-e dor de tata!

Evident, marinarii râd.

Stă singur pe punte, nu spune nimic, se uită în sus. Nu-l întrebaţi dacă are ceva, că nu vă zice.
- E ok, puteţi să veniţi. Doar să nu faceţi prea mult zgomot.

Se uită spre pescăruşii care dorm pe pânze.
- Când eşti mic toată lumea îţi spune că ciorile-s urâte, nu? Toată lumea aruncă cu pietricele în ele. De acolo de jos, de pe pământ, da, par urâte. Adică, nu par în niciun fel, sunt doar pete mici şi negre care pleacă de aici, acolo. Am început să nu le mai suport nici eu. Sau, mai bine zic că nu le dădeam atenţie. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Băi, ciorile astea sunt aşa... loiale! Da, loial e un cuvânt chiar bun! Toate chestiile alea cu pene roşii şi cu cântece, stau cât le e cald şi după s-au cărat fără să-ţi spună nimic. Şi mai lasă şi cocoloaşe de pământ cu salivă în copaci, nelocuite. Nu ştiu cum vi se pare dar, cel puţin mie, nu-mi sună a prea multă generozitate. Şi după se întorc, ce să le zic, când totul e verde din nou, după ce ai tras vreo trei îngheţuri şi ţi-a crăpat caloriferul! Vreau să ştiu eu, aşa, pentru mine, unde erau papagalii când trăgea mama de mine că am pneumonie, hă?! Vă spun eu, cântau cu mexicanii! Pe când ăştilalţi negri, croncăneau pe lângă geam. Apreciez puţine lucruri, dar loialitatea asta a ciorilor, chiar mi se pare lucru mare!
Şi parcă nu m-au lăsat nici când am plecat de acasă. Când m-am urcat şi eu pe punte le-am simţit, ce-i drept, lipsa. Da după ştiţi ce? Mi-am dat seama că şi-au luat vacanţă şi au venit cu mine. Păi, cât de mult să semene pescăruşii cu ciorile până să le zici că-s una şi aceeaşi? Stau cu tine când mănânci, să nu-ţi fie de urât, strâng resturile de mâncare putrezită să nu mai freci tu toată ziua pe scândurile punţii, vorbesc cu tine când vine seara şi te plictiseşti... Bine, nu sunt negre ca ciorile da' la ce le trebuie? Şi oricum, stau toată ziua la soare, lasă-le că se bronzează ele într-o bună zi!

Iese un membru al echipajului de sub punte, dar nu pe partea sălii de mese, unde sunt adunaţi şi beau ceilalţi marinari. Nu ştiu dacă are rost să menţionez, dar are ochelari de aviator.
- Ce-mi faci aici? Iar te prefaci că scrii poezii?
- Vezi vreo hârtie sau vrei să-ţi fixez mai bine ochelarii?
Mai bine că am zis de ochelarii de aviator.
- Crezi că nu ştiu eu ce faci? Ca să scrii îţi trebuie cap, bă! Ştii că are căpitanul ceva pentru melancolici şi te prefaci, să scapi de măturat când îţi vine cheful. Tu nu faci decât să te uiţi la porumbei şi să tragi de timp!
- Băi chiorule, îs ciori!
- Îs albi, bă! Se cacă peste tot şi noi tre' să spălăm mai multă punte. Da' fii atent, am găsit soluţie! Unde-i restul echipajului?
- Îşi lipesc dinţii cu suc de portocale, să le intre vitamina C în papuci.

Aviatorul trage un fluierat, de sub punte iese o jumătate de cal. Face cercuri pe punte şi sperie toţi pescăruşii.
- Băi, ce-i asta??

Conversaţia continuă în timp ce jumătatea de cal patrulează pe barcă, să scape de orice fabrică de găinaţ.
- Eşti tâmpit? Unde-i cealaltă jumătate de cal?
- De om vrei să zici?
- De cal, mă!
- La origini era centaur, dar nu cred că mai contează acum. Mă enervau găinaţii! Tu te uitai la cer şi eu îmi rupeam singur spatele cu mătura. L-am tăiat pe ăsta şi i-am lipit ce era de cal cu şuruburi...

Restul nu se mai aude, s-a dus barca fără şuruburi cu tot cu poet, cu tot cu aviator şi cu jumătatea de cal. Singurii care puteau ajunge la barca de salvare aveau burţile pline de suc de portocale.

Sfârşit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer