Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (VIII)


Dan Recheşan

23.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa e verzuie, neliniştitoare şi îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul, de la o chivuţă la un preot, apoi la un hangiu şi apoi argat la o tăbăcărie. În fiecare loc, Filimon învaţă: să scrie, să citească, să pregătească pieile pentru prelucrare şi să facă calcule contabile. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Cînd năvălesc turcii, e luat prizonier, iar paşa Pazvante Chiorul îl păstrează, căci are nevoie de cineva care să ştie slovele. La plecarea paşei din Bucureşti, se desparte de acesta pentru că nu se crede capabil de a învăţa să omoare.

8.

Bucureştenii se buluciră, cu mic cu mare, să vadă "nemţii cu coadă" care treceau ţanţoşi şi tăcuţi, călare pe caii lor trupeşi şi bine ţesălaţi pe podul Mogoşoaiei. Se găsiră cîţiva nepricopsiţi care să le iasă în cale cu temeneli şi ploconeli, fără niciun folos, însă, căci ofiţerii nu aruncară gloatei bani şi zaharicale după obiceiul din Fanar. Filimon se amestecă în mulţime, curios să vadă şi el alaiul străinilor dar fu dezamăgit. În locul unor făpturi fabuloase şi invincibile prin faţa lui se perindară un şir de oşteni ca oricare alţii, doar că de sub perucile ţepene din păr de cal le atîrna cîte o coadă, asemenea cosiţelor ce şi le împletesc fetişcanele.

Împreună cu regimentele de ulani şi dragoni styrieni ai colonelului von Eppen, în Bucureşti intrară doi preoţi, unul luteran, celălalt papistaş precum şi un spiţer. De obîrşie din palatinatul Renaniei, David Heilung era un bărbat încă în puterea vîrstei care trecuse prin multe încercări. Plecase de acasă la şaisprezece ani şi hoinărise o vreme prin lume, nehotărîndu-se ce meserie să facă. După doi ani de practică în slujba unui medic din Ausburg se înrolase în armata imperială austriacă. Luase parte ca feldscher (subchirurg) la multe campanii împotriva turcilor, marşurile şi traiul de ostaş purtîndu-l din Ungaria pînă-n Serbia şi pînă-n Bucovina. Pansase mii de răniţi, stătuse la capul muribunzilor şi dăduse o mînă de ajutor groparilor care adunau leşurile de pe cîmpurile de luptă. Nu se dăduse înapoi de la nicio însărcinare a superiorilor săi, în cîteva rînduri fu nevoit să lase deoparte lanţeta şi feşele şi puse mîna pe armă ca să-şi apere viaţa, dar sufletul i se împietri în mlaştina sîngeroasă a suferinţelor omeneşti ce-l înconjura. Cînd împlini patruzeci de ani, scîrbit de cîte nenorociri văzuse pînă atunci, lepădă ţoala ostăşească şi se apucă să prepare leacuri şi poţiuni pentru boli lumeşti. Observase el, de-a lungul timpului, că rănile dobîndite pe cîmpul de bătălie al Afroditei erau mai numeroase decît cele dobîndite în războaie. Cu banii adunaţi din soldă şi luaţi de la zarafi îşi deschise o apotecă în Timişoara. O vreme negoţul cu pastile merse de minune, iar casa sa din centrul oraşului prospera. O epidemie neaşteptată de ciumă, adusă, se pare, de un regiment care luptase cu turcii în Bosnia, îl lovise în ceea ce avea mai de preţ. Nevasta şi cele două fiice fură secerate, una după alta, de cumplita molimă. După ce le aşeză pe toate trei în mormînt, cu cîte o cruce frumoasă din marmură albă la căpătîi, Heilung îşi jură sieşi că, de-acum înainte, cîte zile va mai avea, va lupta neîncetat cu molimile şi nenorocirile. Închise spiţeria, vîndu tot ce avea şi, fiindcă nimeni şi nimic nu-l mai ţinea în prosperul oraş de pe malurile Begăi, porni din nou pe urmele armatei imperiale.

Bucureştiul, aşa cum se înfăţişa după devastarea sa de către pazvangii, îl umplu de oroare şi scrise în jurnalul său:
"Am vizitat multe biserici frumoase, cu zidurile fortificate, care adăpostesc în curţile lor interioare prăvălii cu mărfuri şi ateliere ale artizanilor. De asemenea, casele demnitarilor sunt solid construite dar locatarii lor nu se bucură de prea mult confort. În mahalale nu se află uliţe pavate, iar numărul fîntînilor şi cişmelelor este mic, încît locuitorii nu au destulă apă de băut, gătitul alimentelor şi pentru spălat. Am văzut cum femeile cară apă din rîu şi o folosesc fără să o fiarbă, astfel că nu este de mirare că se îmbolnăvesc de vărsat negru, pîntecariţă sau holeră. Se află două spitale în Bucureşti, unul lîngă turnul Colţii, iar celălalt în curtea mănăstirii Pantelimon, însă nu au destule paturi, iar chirurgii de aici folosesc nişte metode de tratare a bolnavilor îngrozitor de primitive. În drumul meu nu am întîlnit nicio apotecă şi n-am cunoscut niciun spiţer care să prepare medicamente şi poţiuni contra bolilor care bîntuie regiunea!"

Despre locuitorii oraşului scrie atins de curiozitate şi multă simpatie:
"Rar mi-a fost dat să cunosc oameni mai simpli şi mai veseli decît aceia care trăiesc în mahalale şi pe uliţele meşteşugarilor. Chiar dacă le lipseşte un trai îndestulat, ei petrec mult timp în cîrciumi şi în serbări cîmpeneşti. La suflet se arată generoşi căci împart bucuroşi cu cei mai nevoiaşi decît ei ceea ce le prisoseşte şi nu se dau în lături să sară în ajutorul obştii atunci cînd nenorocirile lovesc oraşul. În meşteşugurile pe care le practică se dovedesc îndemînatici şi iscusiţi chiar dacă le lipseşte sîrguinţa şi obişnuinţa lucrului bine făcut şi dus la capăt. Negoţul are destulă întindere, în oraş aflîndu-se sumedenie de dughene şi prăvălii cu tot felul de mărfuri chiar dacă majoritatea afacerilor se află în mîinile străinilor, iar produsele aduse din Levant şi Apus au preţuri foarte ridicate. Din păcate, printre oamenii de rînd puţini au ştiinţă de carte, chiar în rîndul slujbaşilor şi a celor avuţi sunt mulţi care de-abia ştiu să citească şi să scrie, din pricina faptului că nu s-au ridicat destule şcoli şi nu se află dascăli să-i înveţe. Este păcat că un popor tînăr şi cu sufletul curat ca acesta, înzestrat cu multe însuşiri alese, nu are parte de conducătorii pe care-i merită, iar stăpînirea nu se îngrijeşte deloc de cultivarea acestor însuşiri."

Trei luni mai tîrziu cumpără o casă de pe uliţa Lipscanilor, peste drum de clădirea impunătoare şi pătrăţoasă a hanului Gabroveni. La parter îşi instală oficina, cu un comptoar din marmură, iar alături camera de lucru cu o terezie mare din alamă cu două platane, opera meşterilor Kern & sohn, cu trei dulapuri uriaşe din lemn de stejar conţinînd nenumărate sertare şi sertăraşe, cu retorte şi alambicuri din sticlă şi toate cele trebuincioase preparării de leacuri, iar la etaj îşi rîndui locuinţa. Procedă temeinic ca orice neamţ care se respectă: montă la stradă o vitrină mare cu geam din cristal, tencui zidurile mucegăite, zugrăvi faţada într-un albastru deschis ca cerul senin, iar deasupra intrării agăţă o firmă cu şarpele lui Asclepios şi o inscripţie aurită cu slove gotice de o şchioapă: Heilung Apotheke.

Muşterii însă nu prea se îngrămădeau în dugheana lui, rareori intra cîte-o damă să cumpere pastile de tuse sau iruri pentru obraz. Heilung nu se îngrijora, el ştia că orice început într-o ţară nouă are nevoie de timp ca să izbutească. Îşi petrecea toată dimineaţa în odăiţa din spatele farmaciei pisînd frunzele şi rădăcinile plantelor de leac, diverse minerale şi pămînturi misterioase, amestecînd pomezi şi preparînd pastile. Numai cînd clopoţelul de argint agăţat deasupra uşii clincănea vesel, ieşea de după tejghea să-şi întîmpine clienţii. La prînz se oprea din lucru şi mergea să mănînce la vreun birt din apropiere, apoi se punea iar pe treabă şi de multe ori îl găsea seara în faţa balanţei sau a retortei lucrînd de zor ca unul tînăr. Numai duminica se hodinea, făcîndu-şi obicei să meargă la slujba de dimineaţă ce se ţinea în bisericuţa ridicată de misionari pe uliţa Luterană. Prieteni nu prea avea, calfe şi ucenici în spiţerie nu găsise să angajeze, iar după ce regimentele de reiteri se întoarseră în Ardeal nu găsea cu cine să stea de vorbă. Singurul său tovarăş era un ciobănesc alsacian care-i păzea casa, un dulău fioros în stare să sfîşie orice tîlhar care avea curajul să intre pe furiş. De cheltuit nu cheltuia prea mult căci, deocamdată, negoţul nu-i mergea sfoară şi cumpănea bine înainte de a da banii pe vreun leac exotic sau pe vreo materie prea scumpă. Singura distracţie era să deschidă o carte şi să citească stihuri sau povestiri despre ţărîmurile îndepărtate, de dincolo de mări şi ţări. Cu lumea din care venise nu prea mai păstra legătura decît prin epistole, dar şi acestea îl umpleau de îngrijorare căci din patrie veneau veşti neliniştitoare cum că Bonaparte, împăratul franţujilor plănuia să năruie imperiile şi să cuprindă toată Europa în mîinile sale. O astfel de viaţă monotonă pe altul l-ar fi scîrbit dar Heilung era un bărbat tenace care întotdeauna izbutea ceea ce-şi propunea.

După austrieci în oraş sosiră ruşii. Bucureştenii, curioşi nevoie mare să vadă muscalii aşa cum se buluciseră să vadă şi nemţii cu coadă, ieşiră, cu mic, cu mare, pe uliţe. Generalul prinţ Prozorovski, în pofida vîrstei sale înaintate, călărea ţanţoş în fruntea sotniilor căzăceşti şi a pîlcului de husari din garda imperială. Spiţerul ieşi în faţa spiţeriei, mai mult îngrijorat de stricăciunile pe care le-ar fi putut pricinui cazacii decît din curiozitate. Pe Prozorovski îl ştia din vedere, îl întîlnise într-o campanie în Bucovina, era un pehlivan bătrîn, beţiv şi afemeiat, cu mintea mereu învăluită în aburii alcoolului, aplecat mai mult spre chiolhanuri decît spre arta războiului.

Ruşii îşi făcură tabăra în mahalaua Crîngaşilor şi-n scurtă vreme tîrgoveţii se încredinţară de pofta lor greu de potolit pentru rachiu şi femei. Şi-atît de mare le fu pofta că pînă şi grecoteii dedaţi trîndăvelii şi năravurilor moştenite din Bizanţ se scîrbiră văzînd pe acei vajnici ostaşi din armia ţarului dedîndu-se fără istov băuturii şi dezmăţului. Cînd veni vestea că două ordale de ieniceri însoţită de cinci balimezuri de cîmp mărşăluiau pe şleaul mare al Olteniţei trîmbiţaşii sunară adunarea, iar polcovnicii, stegarii şi cătanele de rînd se buluciră aşa cum se afla fiecare, ameţit de aburii rachiului, desculţ şi-n cămaşă, să-şi ia armele şi să pornească împotriva osmanlîilor. Pînă la urmă nu se încăierară cu turcii, fiindcă prinţul Prozorovski se înţelese cu Küçük paşa să lase, amîndoi, armele deoparte şi să se aşeze la masa tratativelor. Pasămite, sultanul era gata să scutească vărsarea de sînge, dacă muscalii se întorceau în Moldova, unde domnea vodă Ipsilanti, unul pus de ei pe tron.

Vara sosi devreme în acel an dar, îndată după sfîntul Ilie, care se petrecu fără fulgere şi fără vijelie mare, vremea se strică şi se porni să cearnă o ploaie măruntă şi rece ca-n luna lui brumar. Babele şi prezicătorii începură iarăşi să prevestească nenorociri şi foamete. Asta vedea limpede oricine, nu trebuia să ghiceşti în stele ca să afli, căci intraseră lăcustele-n lanurile coapte şi le culcară la pămînt pe toate. Ajunse preţul baniţei de grîu pentru pîine de trei ori mai mare ca-n vremurile de pace, iar tîrgurile se umplură de milogi, ologi, femei sărace şi copii costelivi dar şi de moşneni sărăciţi cărora lăcustele sau oştenii le părăduiseră agoniseala unui an întreg, care cerşeau, toţi, o bucată de pită. Ţara se afla tot fără domn legiuit, căci nemţii, ruşii şi turcii se tot ciondăneau şi nu căzură încă la învoială pe cine să urce pe tron, iar rîca şi zavera dintre ei se lungea.

Filimon îşi încropise un bordei pe locul tăbăcăriei făcute scrum, trăind de azi pe mîine, cu cîte un coltuc de pîine uscată şi o zeamă searbădă de buruieni. Nu se plîngea de traiul acesta sărăcăcios, căci era învăţat din fragedă pruncie cu foamea şi lipsurile, ceea ce îi lipsea era imboldul să meargă mai departe. Căscase şi el gura ca la o minune, împreună cu ceilalţi tîrgoveţi la alaiul muscalilor şi a nemţilor cu coadă dar, după ce oştenii şi fercheşii lor ofiţeri se duseră în treaba lor, se întoarse la viaţa lui însingurată şi amară. Bani şi scule ca să-şi facă meşteşugul nu avea, iar zilele treceau una după alta, ca norii pe cer, fără să-i aducă decît întristări. Cînd simţea că îi plesneşte inima-n piept de singurătate, pipăia firfiricul de argint primit de la aga Niţă şi visa la vremurile în care va izbuti să strîngă din nou destule parale ca să trăiască ca un om liber.

Într-o zi se apucă să cureţe nişte piei argăsite de viţel, care scăpaseră din pîrjol şi începu să le boiască cu puţin cinabru, cărbune pisat şi pămînt ars. Cînd isprăvi treaba îşi privi mulţumit lucrarea, pieile erau moi, netede şi aveau o culoare frumoasă, de-un roşu intens, ca şi cele din care cizmarii şi papugii croiau încălţări de preţ. Le făcu sul şi, luîndu-le în spinare, se porni în tîrg cu gîndul să le vîndă cuiva. Colindă toată dimineaţa, de la biserica Batiştei pînă-n piaţa Amzei dar nu găsi niciun muşteriu. Un cîrpaci îi dădu patruzeci de parale pe marfă dar nu se învoi să le vîndă pe nimic căci, ştia prea bine, pieile valorau de zece ori mai mult. Către prînz, se opri însetat şi înfometat lîngă o cişmea de lîngă hanul Gabroveni ca să-şi potolească setea. După ce bău apa sălcie dar rece, trase adînc aer în piept şi îşi săltă din nou povara-n spinare. Deodată, de dincolo de colţul uliţei o aţă de miros îi gîdilă nările. Era o odoare ascuţită şi insistentă care se strecura printre şfara frigăruilor şi putorile grele de glod, de animale asudate şi de bălegar încins ale uliţei. Făcu cîţiva paşi spre capătul uliţei iar mirosul prinse parcă putere, ca un rîu care-şi umflă albia după ploaie. Constatarea îl uimi şi-l făcu fericit, deopotrivă, căci era o mireasmă nouă, cum nu mai adulmecase niciodată, încărcată de mister şi plină de promisiuni, aducînd oleacă cu parfumul dulceag de irişi înfloriţi, cu miroaznele amare ale cimbrişorului şi ale urzicilor uscate dar şi cu izul aspru de pămînt ars al fărburilor şi al boielilor folosite în tăbăcărie. Plin de speranţă se îndreptă cu paşi repezi spre locul din care izvora necunoscuta şi ameţitoarea mireasmă.

Jupîn Heilung auzi clinchetul zglobiu al clopoţelului din argint de la intrare. Puse deoparte mojarul în care pisa laolaltă bulgări de piatră vînătă, seminţe de mac şi rădăcină de omag şi-şi descinse şorţul de piele pe care-l purta la lucru. Trecu în oficina, la comptoarul larg, din lemn de mahon şi placat cu marmură, întrebîndu-se ce soi de muşteriu călca în spiţeria sa. În prag stătea un băietan nu prea înalt şi slăbănog, de vreo patrusprezece ani sau chiar mai vîrstnic, cu obrazul tras şi însemnat de urmele dalacului şi ale vărsatului de vînt. Purta o cămeşoaie din cînepă nealbită, cioareci de aba peticiţi dar curaţi şi opinci noi în picioare. Pe umăr i se bălăngănea un sul greu, legat cu curmeie din coajă de tei şi părea lihnit de foame.
- Ce dorit, tu, junge? îl întrebă, destul de nemulţumit fiindcă fusese întrerupt din lucru de un sărăntoc.

Filimon îl pironi cu privirea sa verde şi tulbure, ca apele adînci şi, sfîrcîind din nas, adulmecă aerul încărcat de mirosuri. Niciodată nu simţise atîtea arome la un loc asaltîndu-i simţurile. Îşi mişcă braţele ca şi cum ar fi vrut să străbată rîul de odori curgînd în jurul lui, apoi rosti cu un glas stins, ca unul care se dezvăţase să vorbească cu semenii săi.
- Ce ai acolo?

Spiţerul se întoarse spre raftul încărcat cu flacoane, şipuri din sticlă şi borcănaşe din porţelan şi majolică urmărind braţul pe care-l întindea băiatul.
- Acolo? Drogen und kuren, medicamente şi leacuri, aller art... poţiuni, pomezi, siropuri, pastile!

Băiatul se apropie de comptoar şi atinse cu arătătorul un recipient plin cu rizomi de iris, care se vindeau cu treizeci de groşi, dramul.
- Şi-aici, ce se află?

Neamţului îi sări ţandăra şi trase borcanul cu preţiosul lui conţinut spre el:
- Vrut să cumperi ceva?
- N-am bani! spuse Filimon zîmbind.

Săltă legăturica din spinare şi o puse cu grijă pe tejghea:
- Poate cumperi, dumneata, jupîne, marfa mea!

Desfăcu sforile şi netezi cu palma pieile moi, suple, lucind ca o mătase rubinie. Spiţerul ridică din sprîncenele lui stufoase şi încărunţite, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
- De unde ai astea, die haut? Nu cumva şterpelit de undeva?

Băiatul se încruntă:
- Nu le-am furat, le-am lucrat cu mîna mea!

Heilung îşi trecu degetele arse de acizi şi de alcalii peste pieile mătăsoase, apoi se scărpină gînditor sub perucă.
- Unglaublich! Asta este, ein Handwerker Verarbeitung, una lucrătură de artizan, cum numai în marochinării cordovane se produce!
- Trebuia s-ajung calfă de tăbăcar dar au venit turcii şi ne-au ars tăbăcăria!
- Cît face? Sie zahlen bar, le cumpăr cu bani peşin!

Băiatul inspiră adînc, scăldîndu-se încă o dată fantasticul şi greul melanj de izuri, arome şi odorante felurite care îmbîcseau aerul spiţeriei şi spuse zîmbind mulţumit:
- Pentru dumneata, jupîne, face cinci groşi!
- Îţi dau cincisprezece... dacă mai ai die sehr gutt güter, marfă ca asta, cumpăr eu, tot! spuse Heilung, zîmbind şi el. Trase un sertar greu al comptoarului şi îi numără pe tejghea suma, monedă cu monedă, notînd apoi în catastif cu scrisul său rond şi uşor aplecat: drei Stück Cordoba schöne leder: bezalht fünfzehn Piaster.

După ce băiatul ieşi, duse pieile la etaj, într-o odăiţă ferită de lumină, cu draperii groase de catifea la fereastră, în care se aflau trei dulapuri înalte, cu vitrinele din cristal de stîncă. Acolo, de ani buni strîngea tot felul de lucruri, căci herr Heilung era pe lîngă spiţer şi alchimist, un colecţionar împătimit, adunînd de pe unde umblase o sumedenie de curiozităţi şi obiecte exotice: pietre semipreţioase, papirusuri şi cărţi rare, ţesături din brocart cu fir de aur, şei berbere, coarne de rinocer, statuete cioplite în fildeş de elefant sau în colţi de morsă, piei de gazelă, zebră şi şarpe, ereţi, egrete şi bîtlani împăiaţi, cameleoni conservaţi în spirt, coifuri şi colerete din oţel, spade de paradă, hangere şi săbii cu mînerul damaschinat. În cele din urmă, pieile de "Cordoba" argăsite şi vopsite îşi găsiră o întrebuinţare potrivită, fiind folosite la tapiţarea unui jilţ mare, cu braţe sculptate şi la legarea coperţilor celor două volume ale lui Paracelsus: "Ars Alchimica" şi "Opus Paramirum" pe care le avea la mare preţ în rafturile bibliotecii.

Filimon ieşi în ulicioară ameţit, nu numai de mirosurile grele ale spiţeriei, dar şi la gîndul că nădejdile sale erau pe cale să renască, cele cincisprezece monede de argint fiind pentru el o mică avere. A doua zi părăsi bordeiul cu gîndul să-şi caute un alt adăpost. Înainte de a pleca, mai privi o dată malul mocirlos al Dîmboviţei, rămăşiţele hîrdaielor uriaşe arse de pîrjol şi gropile în care se puneau pieile crude. Trase adînc aer în piept, de parcă ar fi vrut să păstreze în minte, pentru vecie, duhoarea de hoit, gogoaşă de ristic şi var, apoi îşi luă straiţa cu puţinele lucruri pe care le avea în spinare. Tocmai împlinise şaisprezece ani cînd veniră veşti din lumea largă, de află şi poporul Bucureştilor că Napoleon Bonaparte a înfrînt oştile kaiserului şi ale ţarului la Austerlitz. De frică să nu se sloboadă urgia "căpcăunului corsican" în ţinuturile dunărene ruşii îl suiră pe tron, cu toată împotrivirea turcilor, pe vodă Costache Ipsilanti care fusese de două ori la rînd domn şi dincolo de Milcov.

Heilung se duse şi el să vadă alaiul domnesc şi scrise în jurnalul său:
"Fastul şi pompa acestei înscăunări a domnului aminteşte de ceremoniile de la curtea Bizanţului. Alaiul este deschis de o trupă mare de cavalerişti, vînătorii înarmaţi cu arcuri şi lăncii, deliii (călărimea neregulată) şi olăcarii (emisarii) domneşti şi de membrii breslelor purtînd steaguri cu însemnele lor. Vin apoi podarii (geniştii) cu securi pe umăr şi oamenii agiei (poliţia) în giubele lungi, după moda turcească. Urmează apoi o orda (regiment) de ieniceri în platoşe de oţel şi lungi flinte, cu un bimbaşa (colonel) purtînd steagul cu trei tuiuri, semn că domnitorul se află sub înalta protecţie a sultanului. Aceşti soldaţi mărşăluiesc în ritmul şi pe melodiile cîntate de mehterhanea (orchestra militară turcă) compusă din suflători şi toboşari care fac un zgomot atît de asurzitor, încît te apucă durerea de cap. În spatele ienicerilor se înşiră dorobanţii (infanteria autohtonă) în caftane negre şi seimenii (cavaleria de ţară) în frumoase veşminte din mătase roşie. În cele din urmă, apare garda personală a domnului, compusă din tuhfecii (mercenari) albanezi, macedoneni, cerchezi şi greci, toţi în uniforme de ceremonie tivite cu blănuri scumpe şi ciohodarii (lacheii) cu baş-ciohodarul lor purtînd încălţările domnului brodate cu blazonul domnesc. Toate armele şi veşmintele soldaţilor sunt bogat împodobite cu ceaprazuri de argint şi de aur. A doua parte a alaiului este formată din boierii divaniţi (înalţii funcţionari din sfatul domnesc) în frunte cu marele vornic (primul ministru): marii pîrcălabii (primarii) ai oraşelor, marele spătar (comandantul armatei), marele comis (marele grăjdar), marele vistiernic (trezorierul şef) şi marele armaş (temnicerul şef) cu vătafii (scutierii) săi şi logofeţii (secretarii) domneşti. Într-a treia parte a alaiului, se află demnitarii turci care-l întovărăşesc pe domnitor care, pînă în momentul investirii călăreşte prin ei. Ea este compusă din divanefendisii (ceauşii şi intendenţii împărăteşti), uzbaşi, (oficialul turc care primea eventualele jalbe) alay ceauşul, (funcţionarul însărcinat cu protocolul) orta-cusacul, care purta în frâu un splendid armăsar alb pursînge arab dăruit de sultan şi aga spahiilor (cavaleria uşoară turcească) care ducea sabia şi buzduganul voievodal şi de marele mübaşir (vătaf) al divanului care ducea cuca şi sceptrul. În spatele lor se încolonau icioglanii (pajii), grămăticul, ispravnicul de curte (administratorul palatului), cămăraşul domnesc (cel care asigura confortul domnului şi a familiei sale) şi marele medelnicer (paharnic) care gusta din mîncarea şi băutura domnitorului. În total am calculat că toţi oamenii curţii erau în număr de peste trei sute de persoane. Cînd alaiul ajunse la Curtea Veche, pe scările palatului, domnul este întîmpinat de mitropolitul Ungro-Vlahiei, egumenii şi preoţii Bucureştilor toţi în luxoase veşminte clericale, purtînd evangheliile şi cruci din aur masiv. După închinarea lor şi rostirea de rugăciuni poporului strîns la ceremonie i-au fost azvîrlite dulciuri şi bani de argint, iar componenţii alaiului au fost poftiţi la o masă întinsă unde li s-au servit feluri de mîncare exotice şi vinuri din cele mai scumpe Asemenea risipă de bani n-am văzut prea des, mai ales într-o ţară aflată în stare economică precară. După două zile am văzut un spectacol public revoltător de barbar care mi-a dat explicaţia felului în care se colectează taxele în această ţară. Zbirii vistiernicului torturau un datornic de rînd sub privirile indiferente ale mulţimii pentru că nu-şi plătise la timp birurile către stăpînire. A fost bătut cu sălbăticie, apoi dezbrăcat şi aşezat cu tălpile pe tăciuni aprinşi. Ca o culme a cruzimii în foc erau aruncaţi ardei iuţi, a căror fum iritant îl făcea pe nefericit să scuipe sînge."

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XIX) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVIII) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVII) (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXVI) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Rugul miresmelor (XXV)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestea Marathon
Sageata Poveştile Petrícicăi
Sageata Războiul de ţesut poveşti
Sageata De la Petrila la Petrini. Viaţa lui Ion D. Sîrbu
Sageata De-a baba-oarba
Sageata Pacoland
Sageata Cartea viselor
Sageata Forme şi culori din comunism
Sageata Rugine, samovare, liturghii


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer