Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (IX)


Dan Recheşan

30.04.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Privirea sa e verzuie, neliniştitoare şi îi face pe unii să îl creadă posedat. Trece de la un tutore la altul, de la o chivuţă la un preot, apoi la un hangiu şi apoi argat la o tăbăcărie. În fiecare loc, Filimon învaţă: să scrie, să citească, să pregătească pieile pentru prelucrare şi să facă calcule contabile. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Cînd năvălesc turcii, e luat prizonier, dar e tratat bine de paşă căci acesta are nevoie de un cunoscător al slovelor. La plecarea paşei din Bucureşti, se desparte de acesta pentru că nu se crede capabil de a învăţa să omoare. Ţara e sărăcită de lăcuste şi de războaie. Mirosurile din spiţeria unui neamţ, Jupîn Heilung, îl atrag. Îi vinde acestuia cîteva piei argăsite cu un preţ bun.

9.

Filimon colindă pînă seara toate uliţele dintre mănăstirea Radu vodă, mahalaua Caimatei şi locul în care drumul Braşovului se uneşte cu uliţa mare a Sărindarului. Întîi îşi cumpără nişte veşminte noi: o pereche de nădragi trainici din aba, un dolman din stofşoară vînătă de lînă şi o cămaşă din pînză de in. Pentru prima oară în viaţa sa încercă o pereche de ciubote din piele de viţel. Ciocăni cu degetele talpa din toval, ca unul care se pricepea şi se tîrgui cu cizmarul pînă cînd acesta, sătul de cîrcotelile lui, lăsă jumătate de piastru din preţ. Mîncă în curtea podită cu lespezi de granit a hanului Gabrovenilor, iar apoi plecă în căutarea unui culcuş, odăile de aici erau ţinute pentru obraze alese şi prea scumpe pentru punga lui. Primenit, sătul şi cu punga plină păşea vesel şi plin de încredere, un sentiment care nu-l mai încercase demult. O luă spre biserica Batiştei şi intră în trei case întrebînd proprietarii dacă nu au o odăiţă de închiriat dar nu avu noroc. Cînd intră în mahalaua Lipscanilor nasul său prinse dîra unei odori delicate, aducînd cu cea a florilor de muşcată bătute de soarele verii dar mult mai senzual şi mai plin de substanţă croindu-şi calea printre damfurile grele ale uliţelor. Se întoarse pe urma mirosului şi ajunse în colţul uliţei Cojocarilor cu cea a Marchitanilor. Acolo, în geamlîcul unei case cu etaj şi storuri veneţiene, zugrăvite în verde ca smaraldul, întrezări silueta unei fete sau femei tinere. Se apropie tiptil şi adulmecă cu nesaţ mirosul tot mai bogat, aproape lichid, în care se amestecau izul suav al sudorii trupului ei neprihănit, aroma grea de mosc a pletelor bogate prinse într-o cosiţă groasă şi strălucirea veselă, albăstrie a ramurilor de levenţică presărate printre veşminte. Îşi aminti de toate miresmele femeieşti pe care le cunoscuse pînă atunci: cea de grîu copt şi de miere a slujnicuţei de la hanul "Gura Lupului", izurile sărate ale muierilor din tăbăcărie, aroma amăruie şi-ncinsă a precupeţelor şi florăreselor din Obor, parfumul dulce, perfid şi răscolitor al curvei din tractirul cu bîrne roşii şi o găsi incomparabilă. După ce fata intră în iatac şi închise fereastra, rămase pe caldarîm, cu gura căscată şi nările larg deschise aspirînd ultima fărîmiţă de mireasmă. Din pragul unei case cu boltă se auzi glasul unei muieri vîrstnice îmbrăcată în sumne groase, negre:
- Ce cauţi aici, mă, cîrlane?

Filimon strîmbă din nas, dinspre veşmintele ei venea un damf de oţet şi de leşie şi murmură:
- Caut un loc unde să-mi odihnesc oasele peste noapte!
- Mda, se încruntă femeia punîndu-şi palmele în şold, aşa ziceţi toţi... şi pînă te dumireşti bine, ai rămas fără pungă sau fără beregată... hai, cară-te pînă nu chem caraulele agiei să te lege!
- Nu-s tîlhar, am bani să-ţi plătesc un pat! spuse băiatul scuturîndu-ţi punga.

Sunetul arginţilor zornăitori o îmblînzi ca prin farmec pe hoaşcă. Îi deschise poarta şi-l pofti să intre. În curticică dădu de trei hîrdaie mari pline cu rufe puse la muiat, iar pe trei rînduri de sfori întinse între prăjini atîrnau altele, la uscat.
- Cu asta îmi duc traiul, spuse spălătoreasa, de cînd mi-a murit bărbatul. Casa nu-i mare, dar îţi pot găsi un loc unde să dormi.

Îl conduse pe o scăriţă şubredă din scînduri pînă sub acoperiş şi deschise uşiţa unei odăiţe strîmte cu fereastra de o palmă. Înăuntru mirosea a mucegai, a scîrnă de şoareci şi a lemn ros de carii. Alte mobile, în afara unui mindir din cîlţi şi a unui cufăr mare din lemn vopsit în verde, de felul celor care se leagă în coviltirul căruţelor braşovene, nu se aflau în încăpere.
- O iau, zise Filimon, trecîndu-şi palma peste capacul plin de colb a lăzii.
- Face doi groşi pe lună... în preţul ăsta îţi spăl ţoalele şi-ţi dau de prînz!
- O iau, repetă el, mulţumit că pentru prima oară avea un loc numai al lui, în care să nu-şi vîre nimeni nasul. Mai mult, gîndul că se afla la cîţiva paşi de sursa unui miros atît de minunat şi de plin în nuanţe nebănuite îl umplea de fericire. Adormi uşor şi visă ceva ce nu visase niciodată. Se făcea că era prunc şi o femeie cu faţa palidă şi ochii verzi ca ai lui îl legăna în braţe. Îi simţi în vis căldura trupului şi mirosul de lapte matern, iar după ce se deşteptă un gol se deschise în sufletul său naiv, o lipsă dureroasă pe care trebuia s-o umple cît mai repede. Deschise ferestruica odăiţei şi trase adînc aer în piept. Pe uliţe se auzeau vocile tîrgoveţilor, precupeţelor şi a hamalilor care cărau saci, coşuri şi cobiliţe pline cu roadele pămîntului. Mirosea a ţărînă reavănă şi a poame pîrguite dar prin vîrtejul acela vegetal, crud, înţepător se insinua din nou, ca un pîrîiaş parfumat, odoarea fetei din geamlîc. Privi într-acolo şi o văzu prin perdea cum îşi trecea un piaptăn din fildeş prin cosiţele de culoarea aramei. Se îmbrăcă şi coborî trecînd prin izul de alcalii şi sudoare dospită a rufelor puse în albii la muiat şi ieşi în stradă. O văzu deschizînd fereastra, iar mirosul se îmbogăţi cu nuanţa dulceag-piperată a garofiţelor turceşti.

Oftă fericit, căci ar fi stat acolo toată ziua hrănindu-se cu acel parfum angelic dar îi ghiorăiau maţele şi trebui să se îndrepte spre taraba unui plăcintar. Îşi potoli foamea înfulecînd cu poftă o bucată mare de plăcintă cu carne, bău şi o cană cu lapte covăsit şi o luă spre obor. Se învîrti printre mormanele de mere, pere şi prune coapte, printre piramidele clădite din căpăţîni de varză, printre butoaiele cu murături şi printre zidurile albe de caş şi de sedile cu brînzeturi fermentate, adunînd tot ce putea adulmeca. Se purta asemenea unui copoi, atît că el nu căuta mirosul sălbăticiunii ci îşi sporea zestrea de odori şi arome pe care visa să le aştearnă la picioarele fetei.

Cînd se sătură de mirosit mărfurile acelea ieşi din oraş prin bariera Vergului şi se îndreptă spre un tăpşan cu iarbă veştedă. Toamna venise devreme, pivniţele şi cîrciumile erau pline de butoaie cu must şi tulburel, în aer plutea un abur putred-dulceag, cîmpia răsufla ca o dihanie cu trupul mîngîiat de bătaia soarelui de octombrie, iar în văzduh şi prin livezile pline de roade se învîrteau stoluri de stăncuţe gureşe, bete de la dospeala fructelor. Se tolăni în iarbă, cu braţele sub cap şi îşi plimbă privirea printre norii pufoşi. Unul semăna cu un bătrîn cu barba uriaşă, cocîrjat pe un tron aburos, sidefiu. Îşi aminti că-l întrebase odată pe parohul Paisie: "Părinte, spune-mi: cum miroase raiul?", iar acesta îi răspunse: "Raiul, fiule, nu are miros, căci acolo toate patimile omeneşti sunt stinse!" Zîmbi căci răspunsul acestuia i se părea acum limitat şi naiv. Se ridică sprinten din iarbă şi strînse repede tot ce se afla plăcut pe întinsul cîmpiei pînă departe unde mustea verdele mlaştinilor şi adăugă fără zgîrcenie toate rezervele puse la păstrare pe rafturile minţii. Dintr-o dată, convingîndu-se cît de slabe şi serbede sunt toate, strigă:"Nimic nu miroase ca tine, poate doar pomii şi florile din grădina Raiului!"

Se întoarse în oraş pe înserat. Întunericul ascundea urîţenia uliţelor, murdăria şi rănile din tencuiala caselor iar o linişte moale înăbuşea paşii săi pe caldarîm. Pe uliţa Lipscanilor la ferestrele casei cu storuri verzi pîlpîia un sfeşnic cu trei braţe. Se opri şi-şi spuse în şoaptă:
"Trebuie să aflu, cine este şi care-i starea ei!"

Îmbărbătat de acest gînd îşi ridică nasul spre geamlîcul luminat. În mireasma emanată de trupul fetei se împleteau acum balansul amăruie a naramzelor coapte, asprimea dulce a scorţişoarei şi fluturarea delicată dar fermă a florilor de leandru. Nu se putea împotrivi acestor efuzii, îl trăgeau ca un laţ nevăzut şi, biruit de puterea lor se îndreptă cu paşi hotărîţi spre poarta casei. Un găligan care stătea sprijinit de usciorul porţii îi tăie calea. Era îmbrăcat în cioareci cu găitane, un ilic arnăuţesc, ce-i lăsa braţele noduroase la vedere şi învîrtea un toroipan ghintuit în mînă. Duhnea sălbatic a bărbăţie şi a ură, asemenea pazvangiilor şi a cătanelor ruseşti care cutreieraseră oraşul.
- Ce mă-ta vrei, pocitanie? bubui el cu un glas dogit de prea mult rachiu prost.
- Poţi să-mi spui cine locuieşte în catul de sus? întrebă cu sfială Filimon întinzîndu-i o jumătate de guruş. Haidamacul luă paraua, o vîrî în chimir şi îi suflă odată cu miasmele stomacului:
- Sus stă kir Kevrosian cu fiică-sa... el îi văduv şi ţine o tarabă cu mirodenii!
- Pe fată cum o cheamă?

Pezevenghiul îi făcu cu ochiul şi întinse laba lui cît o lopată:
- Mai dă juma de guruş şi-ţi zic!

Filimon îi dădu încă o monedă şi află ceea ce vroia. Plecă ameţit de îmbătătorul parfum iar numele fetei îi răsună ca o muzică îngerească în urechi: Adnana, Adnana Kevrosian. Se culcă, dar nu putu să adoarmă şi se suci pe mindirul tare pînă la ziuă. Dacă ar fi fost poet i-ar fi cîntat gingăşia şi alesele purtări în stihuri, dacă ar fi fost pictor i-ar fi zugrăvit frumuseţea într-o cadră, dacă s-ar fi priceput să mînuiască dalta i-ar durat o statuie nepieritoare din cea mai scumpă marmură dar, fiindcă toate aceste meşteşuguri îi erau străine, n-avea altceva de făcut decît să înfăţişeze lumii ceea ce simţea şi-i inunda toţi porii: minunatul ei parfum angelic, de neasemuit. Se sculă şi dădu cu ochii de căpăţîna de mort a lunii care arginta storurile închise ale casei. "Mireasma ei stă ascunsă ca într-un şip al spiţerului neamţ. Trebuie să fac cumva şi s-o scot de acolo, altă cale n-am!" îi trecu prin cap şi, oarecum liniştit de această constatare, se trînti înapoi în aşternut.

Se sculă dis-de-dimineaţă, se spălă pînă la brîu cu apă rece, îşi luă o cămaşă proaspăt spălată şi ieşi înainte de a se porni pe uliţe forfota zarzavagiilor, a sacagiilor şi-a salepgiilor. Păşea plin de încredere pe caldarîmul spălat, iar paşii îl duceau, ca de la sine înţeles spre spiţeria neamţului.

Meşterul Heilung stătea la masa de lucru şi amesteca într-un bol de ceramică o pomadă. Cîntări zece drame de seu de vită, adăugă o jumătate de dram de tinctură de camfor şi picură în mixtură trei stropi de argint viu. Din scrierile spiţerilor medievali aflase că această formulă ar fi leacul absolut împotriva sfrenţiei. Mîna nu-i tremura deloc în timp ce mînuia terezia cu două platane, greutăţile şi pipeta, dar îndoiala îi muncea gîndurile:
"Sunt întrunite cele trei elemente curative: animalul, vegetalul şi mineralul se găsesc în proporţiile ideale clasice... dar dacă Paracelsus şi Avicenna s-au înşelat?"

Nu apucă să-şi ducă cugetarea mai departe fiindcă se auzi clinchetul argintat al clopoţeilor de la uşă. Puse pomada într-un borcănaş şi strigă spre vizitatorul nevăzut: "Ungehend, sosesc acum," cînd se trezi cu Filimon dinainte.
-Tu eşti die junge meister cu pielea de Cordoba. Ai mai adus ceva?
- Nu, mormăi băiatul, am venit să mă iei ucenic!

Heilung izbucni în rîs:
- Ce crezi tu, dummkopf, cap sec, că aphoteken art este pentru orice lausbub? Dacă n-ai Fertigkeiten pentru meşteşugul ăsta, te-ai gîndit ce fac cu tine?

Filimon îşi plimbă privirea peste balanţă, mojarele şi retortele înşirate pe masă. Ochii săi verzi, apoşi, luciră de nerăbdare:
- Pune-mă la încercare!

La rîndu-i Heilung îşi roti privirea peste ustensilele meseriei sale şi ridică din umeri. Luă cinci-şase şipuri la nimereală le puse pe tăblia de marmură, apoi îi împinse dinainte borcănaşul cu pomada ce-o preparase.
- Prepară-mi reţeta asta! spuse el încrucişîndu-şi braţele.

Ceea ce urmă ar fi uimit orice spiţer de pe lumea asta, din Paris pînă-n misteriosul şi exoticul Canton. Filimon mirosi preţ de cîteva clipe pomada, apoi destupă şipurile cu licori şi cutiile cu substanţe şi îşi vîrî nasul, pe rînd în fiecare. Puse deoparte pe cele care le considera nepotrivite, le luă pe cele folositoare şi se apucă, fără să folosească balanţa, pipeta sau cilindrii gradaţi, să le amestece în proporţii numai de el ştiute, încălcînd toate regulile şi procedeele cunoscute vreodată într-o farmacie. Nările îi fremătau în timp ce frămînta bulgării sleiţi de seu, amestecîndu-i repede cu camforul şi cu argintul viu, iar cînd socoti că e gata, împinse bolul în faţa spiţerului:
- E bine? Că de mirosit miroase taman ca a dumitale, jupîne!

Neamţul vîrî o spatulă în ir, luă din el un cocoloş cît un vîrf de unghie, îl frecă între degete întizîndu-l pe podul palmei şi îl cîntări din ochi, apoi îşi smulse peruca din păr de cal de pe creştet şi o trînti de podea strigînd:
- Mein gott, asta este ein große Torheit, o mare nebunie! Să mă ia der teuffel dacă am mai văzut aşa ceva!

Băiatul îşi frecă vîrful nasului şi fonfăi:
- N-am făcut bine?

Heilung îl privi nedumerit şi oftă lung din adîncul bojocilor:
- Dacă ai făcut bine? Numai Dumnezeu care le vede pe toate poate ştii... habar n-am cum şi ce ai făcut dar pomada ta este gleicher, la fel ca mea!

O rază stingheră trecu prin geamul gros, făcu să dănţuiască firicele de praf şi aprinse în şipurile de pe masă o lucire roşiatică. Filimon îşi trecu degetul prin fasciculul auriu şi zîmbi:
- Jupîne, asta înseamnă că mă iei ucenic?

Spiţerul îşi culese peruca de pe podea, şi-o îndesă înapoi pe ţeastă şi-şi încrucişă braţele încruntîndu-se:
- De mîine dimineaţă poţi începe... la şapte fix intri pe uşa din dos. Pînă la opt, sie säubern, faci curăţenia: dai cu mătura, ştergi praful şi cureţi instrumentarium. La opt fix deschizi uşa din faţă a prăvăliei şi întîmpini clientela... după aceea tai lemne pentru foc, cari apă, mă ajuţi, die ganze Arbeit in der apotheke. Cînd bate ora doisprezece fix, iei dem Mittagessen, mănînci de prînz aici tot ce mănînc şi eu. După amiază, duci pachetele cu drogen pentru clienţii care au plătit şi cumperi ce trebuie pentru ziua următoare. Arbeitslohn, simbria ta este zvei piastren pe lună şi ai două zile libere, în afară de duminicile toate.

Pe lîngă truda neomenească din tăbăcărie, fiecare zi de ucenicie în apothekă i se părea o sărbătoare. Filimon se dovedi un învăţăcel înzestrat şi îndemînatic, care nu se dădea în lături de la nicio muncă. Spărgea lemne, căra apă, aprindea focul, dădea cu mătura şi curăţa plin de osîrdie instrumentele din spiţerie ducînd la capăt toate însărcinările şi toate comisioanele pe care i le dădea stăpînul său. În scurt timp, Heilung îl învăţă să mînuiască terezia de cîntărit, mojarul, retorta şi alambicul în care bolboroseau tot felul de licori puternic mirositoare. Un singur lucru nu reuşise să-l înveţe meşterul spiţer: să nu-şi mai folosească nasul cînd se apuca să prepare vreo pomadă sau vreun hap. Filimon făcea tot cum îl tăia pe el capul, nu după prescripţiile meşteşugului, amestecînd alandala substanţele, obţinînd, însă, de fiecare dată proporţiile potrivite ale reţetei. Într-o zi, pe cînd se muncea să prepare o pomadă pentru oblojit rănile şi ulceraţiile pielii înţelese o parte din harul neomenesc al ucenicului său. Cîntărise ingredientele toate dar cînd se apucă să le mixeze în alambic obţinu un ir pămîntiu şi searbăd. Aruncă totul şi se apucă din nou de formulă adăugînd la urmă un dram de storax care să învioreze compoziţia dar tot nu fu mulţumit de rezultat, unsoarea mirosea urît şi întinsă pe pielea mîinii îl ustura de parcă ar fi cules urzici, ori ar fi vîrît-o într-un muşuroi de furnici. Filimon îi urmări cu atenţie eforturile, iar spiţerul cînd osteni şi vru să se lase păgubaş îi spuse cu o siguranţă, pe care de obicei n-o avea, în glas:
- Stăpîne, n-ai făcut bine!

Heilung îl măsură încruntat:
- Dacă eşti aşa ein großer Meister, spune-mi, rogu-te şi mie unde-am greşit!
- Ai pus seu cît trebuie dar din praful acela alb, de colo e prea mult! răspunse Filimon arătînd spre recipientul cu calomel.
- Kalos melas, clorhidrum de hidrargyr, transmutaţia cinabrului dinspre negru spre imaculat şi pur! îl lămuri spiţerul.
- Da, calosmelas, încuviinţă ucenicul, dar e prea mult, iar din acela, arătă spre şipul care conţinea un balsam gri-gălbui...
- Storax, styrax resiane, este extras din scoarţa arborelui Liqiudambar orientalis care creşte-n numai în pădurile luxuriante din Indiile de vest, de unde-i adusă cu multă cheltuială şi costă o sută de piaştri un pfund, aşa că...
- E prea puţin, mai trebuie cam jumătate de dram!

Meşterul îşi scoase peruca şi se scărpină nervos în creştet:
- Ia treci şi prepară tu reţeta, aşa cum zici că e bine!

Filimon făcu aşa cum îl tăia pe el capul, condus nu doar de intuiţie, aşa cum credea spiţerul cît de infailibilul său simţ şi-n mai puţin de jumătate de oră îi puse dinainte un bol plin cu pomadă tare, bine închegată şi frumos mirositoare.
- Am făcut bine? întrebă el, iar Heilung simţi încă o dată că temelia ştiinţei sale este pe cale să se năruie.

Altădată prepara un săpun din ulei scump de Marsilia, căci în vremurile acelea spiţerii vindeau şi astfel de marfă pentru folosinţa obrazurile alese şi nu-i dădea nicicum de capăt oricît se străduia. Filimon adăugă la iuţeală în alambicul în care bolborosea fiertura de aqua glycerolum zece picături de ulei de trandafir şi un vîrf de cuţit de ambră, iar mireasma săpunului trecu dincolo de uşa spiţeriei făcîndu-i pe trecători să înalţe capul şi să zîmbească ca fermecaţi. Săpunul se vîndu atît de bine, îl botezase "der Aphrodite kuss" (sărutul Venerei) încît clienţii veneau parcă traşi de nas cu un fir nevăzut în apothecă, astfel că meşterul Heilung îl împacheta în calupuri mari de cîte jumătate de oca fiecare şi avea grijă să-şi reînoiască mereu proviziile.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer