Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Singura carte...


Oxana Kopas

14.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Profesorul întârzie astă seară, dar nu mă mai supăr, de-abia am timp să mai stau singur faţă în faţă cu gândurile mele şi să le întorc, ca într-un malaxor, pe toate părţile. În ultima vreme durerile s-au înteţit, nu mai ştiu sigur ce mă doboară, cele fizice sau cele sufleteşti, cert este însă că n-am mai putut să scriu. Din umăr şi până în vârful degetelor mi se chircesc toţi muşchii, se strâng în plasa lor spasmodic nervii şi duc încrâncenat această suferinţă atroce către ultimele falange, pe care am senzaţia uneori că mi le zdrobeşte cineva cu grijă să nu rămână nimic la locul lui, neînsângerat. A trecut vremea analgezicelor şi am învăţat să-mi fac injecţiile cu morfină singur, chiar dacă fiecare dintre ele mă face să tremur de o neputinţă la marginea ororii. Îmi tremură mâna şi nici măcar scotch-ul nu mă poate abstrage de la spectacolul grotesc al automutilării pe care n-o mai înţeleg şi, pe care, în curând, n-am s-o mai accept. Repet în fiecare clipă de luciditate că nu mai e mult, că depind cu viaţa şi cu moartea de cartea asta care zace descărnată în faţa mea de câteva zile şi pe care nu ştiu dacă voi mai reuşi s-o termin... profesorul va avea aici ultimul cuvânt, pentru că lui vreau să i-o încredinţez. Cartea asta... După câteva săptămâni de aranjat şi corectat, părea gata de tipar, mai aveam de hotărât doar titlul, pentru că oscilam între două sau trei variante şi niciuna nu mi se părea în stare să cuprindă, într-o singură expresie, liminară, întreg conţinutul ei. Din îndoiala asta de moment a început să crească o îndoială şi mai mare, şi încă una, şi încă una, până când am ajuns să pun sub semnul întrebării tot ce scrisesem până atunci. Cine ar fi citit o asemenea carte? Cine şi-ar fi încărcat sufletul cu sufletul meu pe care abia mai puteam să-l adun, câteodată, din propriile zdrenţe, atât cât să scriu despre povestea asta de iubire imposibilă? Mă gândeam: "cartea asta nu are acţiune, e mai mult o ţesătură ciudată de confesiuni care, de cele mai multe ori bulversează, pentru că nu ştii niciodată cui aparţine vocea narativă de fapt şi de ce nu există un fir logic al întâmplărilor...". Unul dintre editori îmi spusese tranşant: "Dragul meu, e o provocare pentru orice om normal cartea ta, eu pur şi simplu nu pot citi din ea decât trei-patru pagini, e grea, mă încarcă, mă sleieşte de puteri, îmi lasă un gust atât de amar pentru că e numai suferinţă, nu are nimic frumos în ea, până şi Max Blecher e mai digerabil din punctul acesta de vedere. Asta-i iubirea?... nu, dragul meu, cartea asta n-are nimic uman, şi, cu toate astea, vreau s-o public...". D., prietenul meu bun, care publicase până acum vreo zece cărţi, toate un succes enorm, mă încurajase, pe de altă parte, văzându-mă în dubiu: "Ti-am citit cartea! Mi-a plăcut mult. E extraordinar de convingător ce-ai scris, e ca o mărturisire fragmentaristă... E adevărată. E tuşantă. Sună foarte bine. Are ceva foarte literar. Te rog s-o publici!...". M-am perpelit săptămâni întregi, iar durerile veneau să-mi amplifice starea asta nevrotică până la paroxism, făcându-mă şi mai lucid, şi mai tăios în propria mea carne... Mă agăţam instinctiv de lecturile din Eliade şi Cioran, îmi rămăseseră înfipte în mine romanele lui Camil, în plus, scriam, ca şi ei, din nevoia de a mă salva de la autodistrugere. Soteriologie. Sau nevoia de mântuire, prin jertfă asumată. Aşa că vărsasem în paginile ei tot ceea ce nu avusesem puterea să port în mine pentru atâta timp: fericirea de a iubi şi de a fi iubit, turnată în smoala încinsă a disperării de a fi fost părăsit din motive care nu aveau nicio legătură cu pasiunea colosală care ne măcina sufletele. Respinsesem orice apropiere de ea şi în loc să-mi găsesc liniştea, mă cufundam din ce în ce mai mult în mine, în neputinţa de a o uita, de a mă întoarce la toate ale mele, la viaţa de dinainte, la fericirea şi liniştea anilor aceştia atât de frumoşi. Nu concepeam o iubire tăinuită, ilegală, deşi aş fi putut accepta compromisuri fugare, aşa cum o făcusem, de fapt, de câteva nenorocite ori, nefericite prin urmele pe care le-a brăzdat definitiv în noi... în schimb, provocasem o suferinţă de neînchipuit, pe care o simţeam amândoi în acelaşi timp, noapte sau zi, sau săptămâni întregi, de care nu ne puteam nicicum îndepărta şi căreia nu-i puteam vedea sfârşitul, nici după atâţia ani... Nu eram nici despărţiţi, nici împreună, ne legau amintiri profunde, dureroase, ca nişte cătuşe care lasă în carne răni adânci, la fiecare încercare de a te elibera. Arsesem amândoi cu totul, iar pe urmele fostelor fiinţe rămăsese doar durerea mereu trează a dorului nebun... Şi cu toate astea, nu puteam abdica de la principiile mele, nu mă puteam coborî din turnul meu de fildeş, închisoarea mea...

Profesorul înţelesese totul şi ajunsesem să ne confesăm într-o seară banală, în aburii unor sticle de vin, când, sătui de propriile noastre poveşti alegorice ajunsesem la concluzia că suntem în aceeaşi situaţie. Fusese prima oară când l-am văzut cu lacrimi în ochi şi, în câteva minute, ne aşezasem sufletele pe masa de disecţie, printre paharele de vin şi cărţile de filozofie existenţialistă, oferindu-i celuilalt prilejul de a nu se mai simţi singur şi izolat în suferinţa lui. De atunci, venea în fiecare joi şi, din beţia cruntă în care ne aruncam ca într-un colac de salvare, se năşteau din noi filozofii, se restaura ordinea mondială, se rescria întreaga istorie a umanităţii ca într-un vast tratat de mitologie subiectivă a durerii... Nu mi-a mai fost ruşine de atunci - ştiind că un alt bărbat suferea ca şi mine, disecând totul cu precizia unui ceasornicar, că visa ca un copil să-şi regăsească Paradisul, îmi dădea - culmea! - nu satisfacţia solidarităţii, ci sentimentul reconfortant că nu sunt nebun... Mai aveam puţin de lucrat la carte, simţeam însă că timpul mi se scurge printre degete, că nu mai sunt stăpân pe mintea mea în care jucau fantomatice ape, că nu puteam nici să mă desprind, nici să mă regăsesc, mi se părea aş mai fi putut scrie mult şi bine despre transformarea asta colosală, dureros de colosală, prin care treceam, că nu puteam s-o public în orice condiţii, că nu voiam s-o citească nimeni de fapt, pentru că m-aş fi simţit ca un trădător al propriei mele conştiinţe, ca şi când m-aş fi dezbrăcat în piaţa publică, ca şi când aş fi ajuns în faţa lui Dumnezeu în pielea goală, cu sufletul în mâini, în loc de zdrenţe... oricum, continuam să scriu întruna în gând, cuvintele veneau toate, cuminţi, înşiruite frumos, ca la paradă, nu era nevoie de nicio corectură, nici de ortografie, doar câteva puncte de suspensie, pe ici pe acolo, în rest, povestea se întrupa toată, carnală, vie, cu gust şi miros, cu imagini şi frânturi de melodii... paradoxal, aşa, ca-n viaţă, aşa cum clipele frumoase durează atât de puţin şi te trezeşti că nu mai e nimic la locul lui, s-a şters până şi ultima virgulă şi n-ai ce face, nimic nu se mai (re)întoarce în forma lui primară, perfectă, completă până la ultimul cuvânt.

A venit profesorul, sau cel puţin aşa mi se pare, flutură de curent pânza albastră a draperiilor şi îmi duc mâinile căuş la urechi, să nu simt frigul... Tot ceea ce simt e o durere cumplită de cap şi venele care îmi pulsează la tâmple, cum stau chircit pe covor mi se pare că am îngheţat de tot, cu mâini, cu picioare, cu tot corpul, cu mintea care mai emite câteva slabe semnale, cu ochii pe care îi simt îngreunaţi şi plini de nisip, cu sufletul pe care aş putea să-l pun stavilă, de greutate, la ultimul potop, fatal, al lumii... O înghiţitură din scotch-ul trezit de pe masă mă face să-mi fie indiferente durerea şi frigul şi nu mai vreau decât să pun capul pe jos, să adorm cât mai repede, să nu rămână din mine decât inima mea şi ea... aş vrea să vină, să-i simt parfumul până în ultima alveolă, să-l inspir ca şi când m-aş salva de la moarte, să se aşeze încet, aşa cum o ştiu după atâta timp, tăcută, să-mi prindă capul în mâini şi să îl sprijine pe pieptul ei, să-i ascult, în sfârşit, pe viu, inima, să-i captez bătăile prin toţi porii, ca şi când ar fi a mea... îmi plăcea mult rochia albastră şi foşnetul ei, acum o poartă pentru mine, vibrează pe corpul ei din cap până în picioare, e atât de fină mătasea asta transparentă încât mi-e teamă să n-o destram cu mâinile care s-au agăţat de ea cu ultimele forţe, ca de o ultimă răsuflare ce pune capăt iluziei că ai fi trăit. Nu ştiu dacă e ea aievea sau dacă s-a desprins din carte, sau dacă a venit profesorul, ştiu doar că mi-e bine în braţele acestea albe, din care simt, ca din adâncuri, emoţia ei, iubirea ei întreagă, nedisimulată, sentimentul acesta mă linişteşte, fruntea mea înfierbântată şi-a potolit freamătul sub obrazul ei neted, ochii mei şi-au limpezit amarul în cuibarul cald al buzelor ei cu gust de cafea amară, şi-aş vrea să-mi adun forţele şi să-i spun: "Mi-e bine în sfârşit, te rog să nu pleci astă seară, rămâi aici, am un colţ de covor pe care te poţi aşeza şi un ceai fierbinte, atâta doar îţi cer, ţine-mă în braţe atât cât mai sunt viu...".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer