Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Rugul miresmelor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rugul miresmelor (XXXI)


Dan Recheşan

01.10.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Rezumatul capitolelor precedente: Filimon e un orfan ciudat. Corpul lui nu are miros şi nici boala, nici jegul nu se prind de el. Trece de la un tutore la altul şi învaţă de la fiecare. De la începutul vieţii îşi descoperă o pasiune pentru mirosuri şi îşi rafinează mereu capacitatea de a le deosebi. Se angajează la spiţeria Jupînului Heilung şi îl uimeşte cu capacitatea de a crea leacuri doar cu ajutorul mirosului şi intuiţiei. Cucerit de mireasma ei, Filimon se îndrăgosteşte de Adnana Kevrosian, fata unui văduv. Spiţeria prosperă, iar Filimon e făcut partener, dar inima sa e rănită de căsătoria Adnanei cu un vînător de zestre pe nume Ianis Saramandru. Izbucneşte ciuma şi Adnana moare. Heilung moare şi el de ciumă. Deşi spiţeria şi o sumă semnificativă de bani îi rămîn ca moştenire, Filimon iese din oraş şi trăieşte singur mai bine de un an, căutînd să se împace cu trupul şi cu mirosul său. Revine apoi în oraş şi intră în slujba vel-pitarului Negreanu. O ceată de haiduci, condusă de Anghel Gealantaru, îl omoară pe Negreanu, iar Filimon fuge în pădure ca să nu fie acuzat de moartea acestuia. E capturat de haiduci, dar evadează după un atac eşuat al acestora. Redeschide spiţeria, devenind vindecătorul săracilor din cartier. Are o aventură de o noapte cu Eufrosina, ibovnica lui Gealantaru, care pleacă apoi să îl găsească pe acesta şi să reorganizeze ceata de haiduci. Ianis Saramandru se dă bine pe lângă Vodă Şuţu şi Alexandru Ipsilanti şi ia de la amîndoi bani pentru a trăda secretele celuilalt. Filimon îl caută, dar fără succes. Se reîntâlneşte cu Gealantaru şi îi dă nişte bani. Se apucă să fabrice parfumuri şi prosperă. Îl vindecă de o rană purulentă pe Iordache Olimpiotul, un prieten al lui Vladimir Iosupov, fost pacient al Jupînului Heilung. Filimon îl cunoaşte pe Simone Balsamo, un agent dublu preocupat şi de felurite elixiruri ciudate. Eufrosina, profitînd de atracţia lui Filimon pentru ea, îl convinge să prepare o otravă cu care să îl doboare pe vodă Alexandru Şuţu. Eufrosina duce otrava lui Ianis Saramandru şi palicarului Iordache Olimpiotul. Tudor Vladimirescu primeşte de la boieri misiunea să ridice poporul contra regimului fanariot. Între timp Vodă e asasinat cu otrava lui Filimon. Eufrosima refuză să fugă cu acesta, dorind să refacă ceata haiducească.

31.
 
Îndată după Bobotează, tot Bucureştiul, ba vestea ajunse şi-n cancelariile apusene, vuia aflînd că slugerul Tudor din Vladimiri adunase sumedenie de lume, moşneni, clăcaşi, păcurari, negustori şi tîrgoveţi la Padeş, pe plaiul Cloşanilor şi puse să se citească o "proclămaţie" spre vestirea tuturor pămîntenilor:

"Fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi! Nici o pravilă nu opreşte pe om a întâmpina răul cu rău! Şarpele când îţi iasă înainte, dai cu ciomagul să-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori ni se primejduieşte din muşcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!

Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voeşte ca noi, ca nişte credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiţi.

Nu vă leneviţi, ci siliţi dă veniţi în grabă cu toţii; care veţi avea arme, cu arme, iar care nu veţi avea arme, cu furci de fier şi lănci; să vă faceţi de grabă şi să veniţi unde veţi auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara.

Şi ce vă vor povăţui mai marii Adunării aceia să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi. Că ne ajunge, fraţilor, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat. Şi iar să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod ca să să atingă măcar de un grǎunţi, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele şi averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiţi - numai al acelora să să ia pentru folosul de obşte!"


Pisarul lui Tudor, Petrache Poenaru, scrise iute două duzini de cópii ale acestui document şi le trimise prin olăcari în toate colţurile Olteniei şi Munteniei, să afle norodul şi să se bucure de înălţătorul îndemn.

Filimon citi şi el proclamaţia şi simţi că i se umflă inima de bucurie, căci vorbele acelea îi mergeau şi lui la suflet. Se repezi să se sfătuiască cu noul său prieten, messir Simone Balsamo dar, spre mirarea lui găsi casa goală, fără mobile sau covoare de parcă n-ar fi locuit nimeni acolo de ani buni. Dispăruse pînă şi cada de aramă şi coliviile în care italianul ţinea broaştele, salamandrele şi năpîrcile. Singura urmă că trecuse pe acolo era un carneţel legat în piele de broască pe care, pesemne, îl rătăcise în graba plecării. Foile erau pline de un scris mărunt şi înclinat dar cele scrise acolo erau atît de încîlcite încît renunţă să le găsească tîlcul. Se întoarse în spiţerie şi-o găsi pe Eufrosina aşteptîndu-l nerăbdătoare:
- Am dat de urma lui Anghel. Mi-a trimis vorbă unul, Ioniţă Tunsu, printr-o iscoadă că şi-a adunat ceata şi se îndreaptă spre Tîrgu-Jiu ca să intre în oştirea Vladimirescului. Hai, înşăuează repede caii, că plecăm într-acolo!

O privi cu amărăciune cum îşi adună ţoalele şi se pregăteşte de drum.
- Nu, nu vin cu tine. Dacă ai lipsă de bani îţi dau cît doreşti dar eu rămîn. Aici e locul meu, în spiţerie, nu între puşti şi săbii!

Îmbrăcată bărbăteşte cu nădragi strîmţi, încinsă cu un brîu lat din piele şi cu pletele strînse sub o cuşmă din miel de astrahan părea mai frumoasă decît oricînd. Rîse şi-i mîngîie obrazul cu palma:
- Mă-ntorc, spiţerule, n-ai grijă că nu scapi tu aşa uşor de mine!

O petrecu cu privirea cum încalecă şi, ţinîndu-se mîndră în şa se depărtează la trap. Unda miresmei de naramză se subţie şi se diluă pînă cînd dispăru cu totul lăsîndu-l cu ochii înlăcrimaţi. Se întoarse în comptoar şi se apucă să rînduie şipurile şi borcanele cu leacuri de pe rafturi, ca să-şi alunge gîndurile negre, după cum îl învăţase-n copilărie părintele Paisie de la Sfînta Vineri: "Dă de lucru minţii şi mîinilor tale, căci acolo unde mintea şi trupul lenevesc lesne pătrunde Satana!"

A doua zi se trezi cu fierbinţeală mare şi dureri în tot trupul. Îşi mirosi pielea, nedumerit, crezînd că are friguri dar nu simţi damful bolii. Nedumerit, se repezi în odaia din spate a spiţeriei unde, într-un balon mare din sticlă distilase un extract de izmă creaţă. Îl destupă şi inspiră lung emanaţia lichidului verde şi clar, dar nu simţi nimic. Făcu acelaşi lucru cu un clondir cu oţet tare, însă fără niciun rezultat. Atunci îngheţă de spaimă, căci, dacă nasul său îşi pierduse miraculoasa putere, viaţa pentru el nu mai avea niciun rost. Urcă la catul de sus şi se apucă să frunzărească volumele lui Paracelsus, Galienus, Celsus şi Ambroise Paré. Într-una din cărţile celui din urmă găsi o ilustraţie amănunţită a căilor de intrare a aerului, prin nas şi gură, spre bojoci şi pricepu cum sunt alcătuite minusculele şi misterioasele canale, orificii şi cartilagii. Luă atunci un lighean mare în care puse frunze de levenţică, ulei de cuişoare şi o oca din extractul de izmă şi turnă spirt deasupra. Încălzi uşor amestecul şi se aşeză cu capul deasupra ligheanului. Stătu aşa, inhalînd aburii încărcaţi cu esenţele tari din fiertură, pînă cînd simţi că sîngele îi zvîcneşte-n obraz şi ameţeşte. Restul zilei îl petrecu dormind, iar spre seară reluă operaţia. Greu de imaginat bucuria care-l cuprinse după o noapte frămîntată cînd, destupînd o sticlă cu oţet aromatic simţi nările tresăltînd izbite de acreala aceea puternică. Mirosul îi reveni de-a binelea în dimineaţa următoare cînd, deschizînd larg ferestrele, simţi mireasma răcoroasă a omătului încărcat cu izuri de fum, cetină, paie mucede şi şoric pîrlit.

***
De la Padiş, Vladimirescu se îndreptă spre Craiova, iar mica lui ceată crescu aşa cum creşte bulgărele de zăpadă rostogolindu-se pe panta muntelui şi ajunge o avalanşă uriaşă care spulberă tot în cale. După ce trecu cu oastea de panduri şi arnăuţi călare prin Strehaia, Gura Motrului şi Baia de Aramă răfuindu-se cu ispravnicii de plăşi îşi făcu tabără întărită în toată legea, cu şanţuri, metereze şi redute din pămînt, la Ţînţăreni. Oastea "Adunării norodului" ajunse să numere 6.000 de pedestraşi, 2.000 de călăreţi arnăuţi dintre lefegii lui Şuţu care trecură de partea răzvrătiţilor şi o sută de tuflegii sîrbi şi bulgari care mînuiau cele cinci tunuri de cîmp. Întări şi trimise oşteni, muniţii şi zaherele la mănăstirile din nordul Olteniei: Tismana, Polovraci, Bistriţa şi Cozia. De acolo trimise o epistolă către Divan şi către marele vornic Nicolae Văcărescu sfădindu-i aşa:
"Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că patrie se cheamă poporul, iar nu tagma jăfuitorilor? Şi cer ca să-mi arăţi dumneata ce împotrivire arăt eu împotriva poporului? Că eu alta nu sunt, decât numai un om luat de către tot norodul ţării cel amărât şi dosădit din pricina jăfuitorilor ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăţilor!".

Cînd Ipsilanti, aflat dincolo de Prut, îl trimise pe Iordache Olimpiotul să-l îmbie cu un tratat de alianţă îi zise acestuia: "Căpitane, vesteşte-l pe arhonda că eu urmez vrerea norodului acesta urgisit şi nu m-am ridicat să fac înţelegeri şi prieteşuguri cu folos numai mie!"

Bucureştiul era în fierbere, norodul se strînse puhoi pe uliţe, în mahalaua Mitropoliei, în Batiştei, la sfîntul Antim şi la Curtea Arsă, aruncînd priviri mînioase spre lefegii străini şi mai ales spre locurile în care stăteau păziţi de ieniceri împlătoşaţi, marele mübaşir, divan-ceauşul, capuchehaia şi alţi păgîni, ba cîteva capete mai înfierbîntate puseră mîna pe pietre şi sparseră geamlîcurile scumpe ale caselor turceşti.

Sultanul trimise un hatişerif prin care-l numea domn al Valahiei pe Scarlat Calimachi şi-atunci tejghetarii din Obor, salahorii, casapii, slujitorii din dughene, lucrătorii breslelor şi sărăcimea mahalalelor se adunară şi începură să zbiere: "Nu mai vrem caţaoni pe scaunul domnesc, vrem domn pămîntean!"

Cu tot sprijinul paşilor de Silistra, Ruse şi Giurgiu, noul domn nu îndrăzni să treacă Dunărea şi să-şi ia în primirea domnia. Era vulpe bătrînă, Calimachi şi mirosise că prea mare-i primejdie să ajungi voievod al Ţării Româneşti, chiar dacă te sprijină toată armia sultanului, în acel leat frămîntat.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer