Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cu sufletul în palmă: o lecţie (sau traducerea unei traduceri)


Bogdan Ghiu

19.11.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În articolul de săptămîna trecută, intitulat "Baudelaire «dezvăluit» - un manual de bune practici culturale (cu poze)", m-am grăbit să îmi fac dreptate reclamînd o omisiune, şi am greşit la rîndul meu prin altă omisiune - drept pentru care mă grăbesc şi acum, mînat de aceeaşi idee de dreptate, adică de etică "sectorială" a bunelor practici editoriale, să repar greşeala comisă (indiferent, deci, de cine).
 
În articolul citat reproşam, aşadar, într-un mod mai mult sau mai indistinct între traducătorul Liliana Ţopa/Alexandrescu şi redactorul responsabil, că între ediţia din 1968 (Critică literară şi muzicală. Jurnale intime, Editura pentru Literatură Universală) a cunoscutului "jurnal intim" baudelairian intitulat "Mon coeur mis à nu", titlu redat atunci prin "Inima mea aşa cum este", şi reeditarea de acum, din 2017, la editura Humanitas, a aceleiaşi traduceri, dar sub titlul "Inima mea dezvăluită", se interpusese propria mea traducere, din 2002, la editura EST-Samuel Tastet, tocmai cu acest titlu. Acuzam lipsa de informare, în condiţiile în care traducerea intermediară, a mea, nu era menţionată, soluţia ei traductivă fiind însă preluată fără a fi menţionată "sursa".
 
Între timp mi-am dat însă seama că o altă omisiune, din partea mea de data aceasta, a creat impresia acestei omisiuni (chiar dacă cele două nu sînt în oglidă, ci în lanţ). Şi aceasta deoarece, în prima ediţie, din 1968, în "Nota asupra ediţiei" pe care uitasem să o consult, stătea scris:
  • "O dificultate mai specială au constituit-o pentru traducător cele două titluri ale Jurnalelor: Fusées, echivalat, după multe alte ipoteze intermediare, prin Rachete, corespondent dacă nu «poetic» cel puţin exact [...]; Mon coeur mis à nu [...] redat prin Inima mea aşa cum este, de data aceasta traducerea cea mai fidelă, poate: Inima mea dezvăluită sau dată în vileag apărîndu-ne de o sonoritate prea îndulcită faţă de intenţia de sinceritate răzbunătoare a originalului".

Îndreptînd, prin acest citat, nedreapta omisiune pe care am comis-o, dar care nu o şterge cu totul pe cealaltă, semnalată în primul articol, ci i se adaugă într-un ciudat, deja, vîrtej al memoriei baudelairiene, nu pot să nu-mi exprim, totuşi, nedumerirea faţă de această revenire în timp, după mai multe decenii, la o soluţie traductivă iniţial abandonată, cu atît mai mult cu cît acum, în "Nota asupra ediţiei" de la Humanitas, traducătoarea spune: 
  • "Bineînţeles că extragerea părţii finale din acel volum [din 1968], care aduna laolaltă mai multe registre textuale, şi proiectarea ei ca operă individuală într-o nouă versiune editorială, impunîndu-şi propria specificitate ca gen - jurnalul intim -, a necesitat şi o restructurare a întregului aparat critic; am evitat, printre altele, pe cît posibil notele referitoare (fantomatic) la vechiul volum, astăzi probabil epuizat şi oricum dificil de găsit. Pe de altă parte, în procesul de revizuire a traducerii mele de atunci, am schimbat titlul celui de-al doilea jurnal (Inima mea aşa cum este) în Inima mea dezvăluită, care mi s-a părut acum mai provocator şi mai aproape de titlul My Heart Laid Bare, sugerat lui Baudelaire de o reflecţie a lui Edgar [Allan] Poe pentru o posibilă operă de reacţie morală şi socială fără inhibiţii".
 
Reparînd omiterea acestui pasaj, reparaţie care însă nu repară cealaltă omitere, doar aparent în oglindă, a propriei mele traduceri, nu pot să nu observ, totuşi, că publicarea - după model, trebuie spus, franţuzesc - a aşa-numitelor "jurnale intime" (titlu care nu-i aparţine lui Baudelaire, ci care i-a fost aplicat, postum, de către anumiţi editori) separat, ca text (corpus) în sine, fusese deja soluţia mea, de fapt ideea lui Samuel Tastet.
 
Lărgind cadrul şi încercînd să privesc în contraplonjeu, trebuie spus că această mică poveste şi această revenire ciudată - în care se poate vedea cum fix aceeaşi versiune (Inima mea dezvăluită pentru Mon coeur mis à nu) este socotită cînd "de o sonoritate prea îndulcită faţă de intenţia de sinceritate răzbunătoare a originalului", cînd "mai provocato[a]r[e] şi mai aproape de titlul My Heart Laid Bare [...] pentru o posibilă operă de reacţie morală şi socială fără inhibiţii" - are darul de a exemplifica perfect ce înseamnă a traduce, şi cum un traducător poate fi adus să se contrazică net. Dovadă, dacă mai era nevoie, a intuiţiei că traducerea - producerea unei còpii care devine un original - desfide principiul noncontradicţiei, ţinînd, cum bine avansează Barbara Cassin în Éloge de la traduction (Fayard, 2016), de o deconstrucţie sofistică (adică productivă, în act) a pretinsei logici platono-aristotelice a logosului.
 
Cu atît mai mult cu cît însuşi titlul "original" - Mon coeur mis à nu - este, de fapt, tot o traducere, deja o traducere: a autorului prim, Baudelaire, după Poe.      
 
La 150 de ani de la moarte, prin a sa scriitură-traducere, resursă încă nedesluşită şi neexploatată, Baudelaire încă ne aşteaptă, potenţial încă nefolosit. După întemeierea (deja ruptă, dislocată, terminată: sofistică) a modernităţii lirice şi, mai larg, literare şi culturale, Baudelaire & ai lui ne poate ajuta să găsim un viitor cu adevărat durabil.
 
Iar pentru că traducerile desfid, prin pluralitatea lor heraclitic-conflictuală, mono-mania unicatului (ideologia metafizic-comercială a originalităţii şi a originarităţii), ţin să adaug că recent, în cadrul colocviului internaţional Baudelaire 150 organizat de Muzeul Naţional al Literaturii Române, doamna Luiza Palanciuc-Şora mi-a spus că, de fapt, celebrul titlu-traducere baudelairian ar trebui tradus prin "cu sufletul în palmă". Abisal, maelström-ul (poesc) al traducerii constituie cultura însăşi.
 
Iar în omisiunea mea care m-a făcut, lapsus exemplar (dar care doar printr-o recunoaştere şi o asumare precum cea pe care o încerc aici, în niciun caz printr-o nouă, continuă omitere şi refulare, poate deveni, tocmai, exemplar), să uit, adică să refulez şi, apoi, să reclam o omitere a mea nu văd decît, ca o lecţie esenţială, răzbunarea culturii-traducere pe micul păcat şi pe mărunta manie a vanităţii auctoriale tocmai a unui traducător, care, deşi ştie foarte bine că totul este traducere, deci că "totul trebuie tradus" - altfel spus (tradus), că sîntem (în) traducere -, încă mai ţine să fie amintit ca un fantasmat "primul".
 
A bon entendeur, salut!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer