Nu cred că vedeam eu lucrurile atât de sintetic atunci când m-am hotărât să devin "freelancer" (cum s-ar zice pe englezeşte), sau, cu un termen de împrumut, liber profesionist. 2019 a fost pentru mine primul an de profesionalism din ăsta liber consimţit. N-a fost rău, din mai multe motive.
În primul rând pentru că am înţeles mai bine zicala "timpul înseamnă bani" - am avut mai mult timp (liber) şi, pe cale de consecinţă, mai puţini bani. Secondo: nivelul de stres a scăzut până la minima de avarie - există şi un nivel minim necesar de stres, în caz că nu ştiaţi sau eraţi "in denial". În al treilea rând am reuşit să regăsesc lucrurile care-mi plăceau în viaţă şi pentru care nu aveam niciodată destul timp: literatura, muzica, teatrul, filmul, îngheţata.
Şi probabil că despre astea ar merita să vorbesc, chiar dacă, tot pe motiv de semicentenar şi de stres redus, nu mi-am propus să bifez sistematic nici o categorie dintre cele de mai sus. La teatru am ajuns în măsura în care am găsit bilete la spectacolele care-mi făceau cu ochiul, sau la cele unde m-au invitat prietenii. Ştiu că e frumos să-i încurajezi pe muzicieni şi să-i asculţi live, dar sunt puţine concertele la care ar fi meritat - ţineţi cont, vă rog, de vârsta mea înaintată - să-mi înving uşoara agorafobie şi să merg. Excepţia a fost Festivalul Enescu, eveniment pentru care mi-am călcat în picioare toate inhibiţiile... mi-am luat abonament şi am mers apoi (aproape) seară de seară la Sala Palatului ca să mă impregnez de sunetul pe care doar o mare orchestră îl poate produce - şi pe care, din păcate, nici o înregistrare nu-l poate reproduce. Când vine vorba despre film... demult nu mai alerg pe la premiere şi festivaluri. Ajung, totuşi, într-un mod profund haotic, să văd majoritatea filmelor pe care îmi doresc să le văd, în decursul anului în care apar pe piaţă, sau... după nişte ani. De citit am citit cu mult mai mult decât o făceam înainte (nici nu e greu când pleci de la o bază infimă) şi iată că aproape scriu - cel puţin asta vor să sugereze rândurile de faţă.
Acum, după o introducere un pic prea lungă, să nu vă mai ţin cu sufletul la gură şi să vă spun cu ce-am rămas din anul cultural 2019. Cu Teatrul e simplu: cel care mă scoate oricând din casă, fie ploaie ori ninsoare, şi mă ademeneşte către sala de teatru e Radu Afrim. Pe el l-am descoperit ruşinos de târziu, abia la FNT-ul 2018, când cu Wolfgang. Şi apoi am alergat prin toată ţara ca să-i recuperez spectacolele. Mă interesează ce are de spus, fie că foloseşte texte proprii, clasice sau ale unor dramaturgi contemporani. Îmi place întotdeauna mixul de vizual - auditiv - coregrafic pe care-l foloseşte, modul în care îşi amestecă poţiunea vrăjitorească folosind actori din toate generaţiile, muzică din toate genurile, trimiteri la filme vechi sau evenimente de actualitate filmată. Evident că iubesc mai mult unele dintre spectacolele sale, am preferinţe idiosincratice şi, prin comparaţie, unele montări îmi par mai slabe, dar interesul e mereu acolo, viu şi nevătămat.
Pentru că Trilogia Antică a fost pentru mine o adevărată deşteptare - şi pentru că i-am citit, cu pasiunea pe care mi-au stârnit-o puţine cărţi, într-o singură noapte, Autobiografia - mi-am făcut o misiune de onoare din urmărirea montărilor lui Andrei Şerban. I-am văzut în 2019 cele două încercări shakespeariene: Richard 3 (după detronarea lui Dragnea) şi Zadarnicele chinuri ale dragostei. Am apreciat rolul făcut de Marius Manole în Richard şi încercarea de interpretare în registru actual al tramei din Chinuri. Sunt spectacole bune, dar nici unul nu m-a impresionat măcar cât Lear-ul montat de acelaşi regizor la Bulandra, cu ani în urmă.
Din păcate răbdarea mea în materie de "Shakespeare, contemporanul nostru", s-a sfârşit brusc la Coriolanus-ul regretatului Alexandru Darie - a cărui Poveste de iarnă m-a fermecat pe vremuri - e singurul spectacol de la care am ieşit la pauză, după ce am avut revelaţia bruscă a faptului că asist la un musical hollywoodian pe teme din Coriolan.
Experienţe contradictorii am avut şi cu Teodor Mazilu, un autor pe care-l iubesc şi pe care nu-l credeam atât de greu de "citit" la anno domini 2019. Dacă Frumos e în septembrie la Veneţia a fost o montare cu o viziune regizorală decentă şi bine jucată - ca să nu mai spun că atmosfera dintr-o noapte călduroasă de vară pe terasa TNB amintea de Veneţia reală - spectacolul Aceşti nebuni făţarnici (produs de Teatrul Arte dell'Anima), văzut tot în aer liber (la Grădina Molière) a fost, de departe, cel mai prost din ultimii 10 ani, motiv pentru care a trebuit să-mi cer scuze faţă de toţi cei pe care i-am cărat după mine. O să mă întrebaţi de ce n-am plecat. Nu sunt sigur, dar... ştiţi cu siguranţă spectacolele alea care te fascinează prin grotesc, stupizenie, etc., cele la care îţi spui că nu, mai prost nu se poate... şi totuşi se poate... Va mai trece timp până să-mi recapăt curajul pentru o nouă montare maziliană.
Mi se pare că 2019 n-a fost un an prea bun pentru film - între altele e anul în care am pierdut-o pe Agnès Varda, şi odată cu ea o anumită poezie discretă a ecranului -, aşa că în anul proaspăt încheiat m-am delectat doar cu filme care se subsumează dictonului "cea mai frumoasă surpriză e... nici o surpriză". Ahlat Agaci / The Wild Pear Tree / Părul sălbatic al lui Ceylan, oricât i-am reproşa un oarecare manierism - dar, în fond, unde tragem linia de demarcaţie între manieră şi stil? - rămâne totuşi filmul întipărit cel mai pregnant în memoria mea cinefilă dintre toate cele văzute în 2019. În completare, The Irishman şi Once Upon a Time in ... Hollywood arată cum poţi să îmbătrâneşti decent şi să-ţi cizelezi stilul aşa cum Brâncuşi, în ultimii ani de viaţă, îşi tot şlefuia sculpturile... poate un pic prea mult.
În materie de literatură română orice an în care apare o nouă carte a lui Mircea Cărtărescu e un an excepţional. A fost în 2019 rândul Melancoliei, cu cele trei poveşti minunate ale ei. Şi, dacă tot mi s-a făcut dor de lumea onirică cărtăresciană, mi-am zis că acum, relaxat, e momentul să citesc integral trilogia Orbitor, ceea ce s-a dovedit a fi un mare răsfăţ de final de an. Cărţi bune au dat în 2019 şi câţiva dintre autorii care au avut şansa să participe la Cenaclul "Litere" coordonat de Mircea Cărtărescu - T.O. Bobe (Cartea Neisprăvirii), Ioana Nicolae (Cartea Reghinei), Cezar Paul-Bădescu (Frica de umbra mea) şi Ana-Maria Sandu (Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă). Proiectele mele de citire/recitire din literatura lumii au fost hectice: ultimului roman al lui Vodolazkin (Brisbane) i-a urmat recitirea Infernului lui Dante, Thomas Mann şi Gogol şi-au disputat locul cu cel mai recent tradus volum de Richard Ford ş.a.m.d. Iar când îmi amintesc că speranţa medie de viaţă a bărbaţilor români e 68,5 ani realizez că în cei 18 ani la care mai pot să sper n-are rost să-mi schimb obiceiurile de lectură, ci doar să devin mult mai selectiv.
Totuşi, când vine vorba despre îngheţată, fidelitatea mea faţă de "Cremeria Emilia" rămâne de neclintit, acum, în 2020 şi în anii ce vor urma, "for as long as we both shall live". Un cornet cu de toate vă doresc şi domniilor voastre în anul de-abia început.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)