Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

O biografie


Andrei Şerban

05.07.2006
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Andrei Şerban
O biografie
Editura Polirom, 2006



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Dacă aş spune chiar totul...
(în loc de prefaţă)
 
Nu ştiu de ce vreau să scriu o carte, dar simt, la fel ca atunci când lucrez la o piesă, că trebuie, că am nevoie s-o fac.

Spre deosebire de un scriitor, care creează în singurătate, în teatru suntem obligaţi să facem apel unii la alţii. Alţii depind de mine şi eu de ei, şi această relaţie îmi dă forţă. Ca regizor, nu ştiu exact care este rolul meu, ştiu doar că pasiunea mea face parte dintr-o căutare colectivă, în termeni poetici, că şi eu contribui ca focul să fie aprins. Lucrând în teatru şi având nevoie să fiu cu alţii (şi ce beneficiu ca, alături de ei, să mă simt mai puternic!), după un timp observ totuşi şi tendinţa opusă: o nevoie de singurătate. De câte ori am un răgaz, după o premieră, mă duc la cabana mea din pădure, în nordul statului New York, spre Canada. E construită din lemn, cu ferestre mari, prin care pomii îşi încolăcesc crengile deasupra patului meu. Tot ce văd când mă trezesc sunt frunze şi cer. Când mă retrag acolo, în liniştea desăvârşită, trăiesc un sentiment adânc de recunoştinţă şi uneori am dorinţa să-l împărtăşesc şi altora. Atunci realizez că mă caracterizează această dublă nevoie: să fiu şi singur, dar şi în contact cu alţii. Ideea de a scrie mi-a venit astfel firesc, respirând aerul pur al pădurii, simţindu-mă la fel de norocos să fiu acolo şi să fi avut cu o zi înainte o premieră la care am lucrat cu pasiune. Deşi fericit, ceva rămâne totuşi agitat înăuntru. Ca şi cum aş datora ceva cuiva. Altora? Mie însumi? Intenţia de a scrie a pornit din aceste întrebări.

Parafrazându-l pe Brook, aş putea intitula această carte Amintiri imaginare sau mincinoase. De ce mincinoase?! Dacă vreau să înţeleg parcursul meu în timp, prima condiţie ar fi să fiu sincer cu mine însumi. Dar nu e atât de simplu: îmi e mult mai uşor să fiu sincer cu alţii, cu un actor, de exemplu: nu mi-e deloc greu să-i arăt lui când ceva nu e adevărat. Am dezvoltat un obicei "profesional" care mă protejează, căci vorbindu-le altora despre ei înlătur gândurile incomode despre mine. Oare aş putea să înving pentru câtva timp această "boală profesională"? Dar, chiar presupunând că aş reuşi, cât de mult voi putea conta pe precizia memoriei mele, când este de notorietate printre actori că nu pot să memorez exact nici măcar replici dintr-o piesă cunoscută de toată lumea ca Hamlet, chiar în timp ce lucrez la montarea ei? Scriind, risc, deci, să relatez lucruri care nu s-au întâmplat exact aşa cum le descriu, dar pe care imaginaţia, încercând să compenseze golurile memoriei, le va face să pară reale, căci, ca şi în teatru, ea exercită o forţă irezistibilă. Ştiu din teatru că uneori tocmai aspectele inventate dau poveştii un iz de adevăr. Cum nu intenţionez să furnizez un raport documentat pentru arhive, imaginată sau adevărată, cartea va încerca să traseze etape ale parcursului meu în teatru, în speranţa că ele pot trezi şi interesul altora. De aceea, aş putea s-o intitulez O biografie (una dintre mai multele posibile, cea de faţă fiind axată în special pe activitatea mea profesională).

Un alt titlu ar fi putut fi Un echilibrist între două lumi. Un bun prieten, Basarab Nicolescu, l-a găsit cu ani în urmă şi a încercat pentru un timp, dând dovada unei răbdări unice, să mă convingă să scriu o carte, oferindu-mi chiar un contract cu o importantă editură pariziană, unde coordona o colecţie. Nu eram încă destul de pregătit să scriu, dar mi s-a părut nostim titlul şi, gândindu-mă mai atent, chiar corespunzător situaţiei mele. Într-adevăr, mă simt ca între două lumi: am trăit cea mai mare parte din viaţa mea, după plecarea din România, între două continente, am lucrat (cel puţin în ultimii douăzeci şi cinci de ani) între teatru şi operă, am montat spectacole care m-au marcat în mainstream, dar şi în avangardă, oscilând continuu între tradiţie şi experiment, pe scene mari ale lumii sau în ruine şi subsoluri, în căutarea neobişnuitului, dedicat cercetării teatrale pentru a găsi un limbaj proaspăt, ca apoi să extind concluziile experimentului la un public larg.

Mă aflu între (cel puţin) două lumi, jonglând între o carieră de regizor şi una mai nouă, de profesor la Columbia University din New York, oraşul unde am locuit cel mai mult timp după Bucureşti, între o viaţă de familie în contrast şi deseori în conflict cu una de artist comis-voiajor, între două avioane, între isterie şi linişte, între dorinţa de a pune stop carierei internaţionale, pentru a lucra cu uşile închise, într-o atmosferă de laborator, şi tentaţia de a continua să fiu în centrul atenţiei publice. Şi, pentru că trăiesc zilnic în realitatea vizibilă, imediată a vieţii, dar şi în alta mai ascunsă, poate mai subtilă, pe care nu pot s-o numesc, sunt într-adevăr când pierdut, când regăsit între două lumi.

Alegerea titlului, oricare ar fi, nu mă salvează de panica paginii albe şi de noutatea senzaţiei de singurătate.

Toţi prietenii care mă încurajează la scris îmi spun că începutul e cel mai greu, dar că după aceea cartea se va scrie singură. Neavând experienţa profesională de scriitor, ca să-mi uşurez responsabilitatea unei îndeletniciri pentru care nu am calificare, am chemat în ajutor doi prieteni vechi, Ana Maria Narti şi Biţă (George) Banu, care au acceptat generos să-mi fie consilieri de drum, dar şi-au asumat şi un rol activ, angajându-se cu mine în conversaţii, pe care le-am avut împreună între Stockholm, Paris şi La Palmyre, pe coasta Atlanticului. Cu ajutorul lor am început să am un gust concret al scrisului, comparabil cu cel al acţiunii directe, fizice, într-o repetiţie în teatru.

După şocul iniţial al discuţiei cu ei, atât de necesar ca să depăşesc starea de pasivitate şi timiditate stângace în relaţia cu scrisul, cartea şi-a găsit natural formula ei. Odată ce curentul a fost pus în mişcare, am căpătat curaj. Uneori, mărturisirile mele stimulate de întrebările lor alternează cu un dialog în trei, pe care sper ca cititorul să-l găsească revelator pentru diverse momente ale formării mele ca regizor, începând cu anii studenţiei la Institutul de Teatru din Bucureşti.

Le sunt îndatorat bunilor mei prieteni, căci fără suportul lor plin de afecţiune şi încredere aş fi rămas hipnotizat în faţa paginii albe*.

*****

Partea întâi
Echilibrist între două lumi
(dialog în trei)


Copacul zburător

"Legenda" spune că ne aflam în 1944, nu aveam încă un an, când o bombă lansată de aliaţi a căzut în curtea şcolii din faţa blocului nostru de pe strada Arghezi (unde mai târziu aveam să fiu elev în clasele primare), înainte să se fi declanşat alarma antiaeriană. Crengi din bătrânul stejar scos din rădăcină au aterizat sub impactul exploziei tocmai pe terasa noastră de la etajul şase.

În timp ce ferestrele întregului imobil s-au făcut ţăndări, taică-meu a avut fulgerător instinctul bun de a mă lua mă lua în braţe şi, cu mama de mână, ne-a condus în adăpostul antiaerian din subsol. Anica, dădaca mea, cea care m-a îngrijit cu dragoste şi devotament până la plecarea mea în America, împreună cu simpaticul ei soţ, Niculae Călin (amândoi făgărăşeni mândri), ne-au urmat în grabă, aducând şi coşul cu provizii care era mereu la îndemână, în caz de atac. Se spune că am stat în adăpost peste douăzeci şi patru de ore. Era prima mea experienţă underground. Poate de acolo, din familiaritatea cu subsolurile, am primit subconştient inspiraţia care s-a manifestat într-o bună zi, când am montat Medeea.

Deşi nu am, evident, amintiri vizuale clare ale sfârşitului războiului, căci în '45 de abia împlineam doi ani, încerc să recompun alte secvenţe povestite de părinţii mei, ca aceea în care tata îşi conducea în noapte Opelul, cu farurile stinse, pentru a nu atrage atenţia, între Bucureşti şi ferma de la Meret, unde sora şi fratele lui se adăposteau pe moşia unor prieteni, care ne-au primit şi pe noi să stăm o vreme mai ocrotiţi de pericolele războiului. La Meret am făcut întâii paşi şi mi s-a povestit că primele mele cuvinte au fost mama, tata, avion - însoţite de o indicaţie cu degetul în semn de recunoaştere. Dacă e adevărat că era un avion american care tocmai trecea, să fi fost oare premoniţia viitoarei mele transmutări peste ocean?

Tatăl meu şi plimbarea cu birja

Unchiul Mihai, fratele tatei, era foarte apropiat de Iuliu Maniu şi, dacă nu mă înşel, fusese ministru în guvernul lui. Era un ardelean dintr-o bucată, demn şi capabil de o mare bunătate, în ciuda educaţiei austriece pe care o primise. Tatăl meu, Gheorghe (deşi el preferă "George", căci îi sună mai dulce la ureche), se trăgea dintr-o familie de români nobili din Arad (spre amuzamentul meu, se mândrea des cu blazonul Şerbanilor datând din 1603, pe care mi l-a dat, pe patul de moarte, să-l duc în cabana mea din America şi să nu uit de unde vin). În plină dominaţie austro-ungară, familia a fost nevoită să se stabilească la Szeged, unde bunicul meu a fost numit judecător la Curtea de Apel. Acolo s-a născut tata. Această strămutare în Ungaria a produs multe frustrări întregii familii, din cauza atmosferei naţionaliste meschine, care se manifestă din păcate peste tot la fel. De câte ori a refuzat judecătorul Şerban, bunicul meu, să devină ungur, nelăsându-se intimidat de presiunile la care era supus, nu ştiu. Nici de câte ori mi-a spus Papago (căci aşa îl poreclisem pe tata, şi mulţi din prietenii lui au preluat bucuros porecla): "Orice, dar cu o unguroaică să nu aud că te însori!". Nu am îndrăznit nicicând să-l contrazic. Într-un fel îl înţelegeam. Impresiile copilăriei nu se şterg uşor. Dar mie mi-au plăcut întotdeauna ungurii. Cultura şi rafinamentul, delicateţea şi bunul-gust, îmi pare bine s-o constat, îi caracterizează pe mulţi. La Paris sau New York, departe de mentalitatea îngustă a stereotipiei naţionaliste, care nu onorează pe nimeni, am cunoscut câţiva reprezentanţi remarcabili ai diasporei lor şi am întemeiat cu ei prietenii care durează.

Cel mai greu îmi era să-l ascult pe tata descriind faimoasa plimbare cu birja prin Cluj, la care îl invitase fratele lui Mihai şi care avea să-i schimbe viaţa. Era una dintre anecdotele sale favorite şi, deşi el o povestea cu multă admiraţie faţă de fratele său, mie şi azi mi se pare o întâmplare bizară şi destul de crudă. Dar nu am avut curajul să i-o spun tatălui meu.

Era anul 1916, Europa era zdruncinată de război, dar adolescentul Papago, care fusese cercetaş în primii ani, era convins că trebuie să ajungă la Paris să studieze sculptura cu Rodin. Avea în el o chemare pasionată şi un talent vizual evident. Ar fi fost normal să-şi urmeze vocaţia. Într-o zi, fratele lui l-a invitat calm la o plimbare cu birja prin Cluj, unde familia se stabilise după moartea prematură a bunicului meu. "Deşi sunt mai mare, îţi voi vorbi de la egal la egal, deschis, fără prejudecăţi! Tu vrei să mergi la Paris să studiezi les beaux-arts. Frumos, nimic de spus. Dar gândeşte-te totuşi la situaţia în care ne aflăm. Suntem în plin război, mama şi Florica (sora lor) au nevoie de ajutorul nostru. Ce vei face în timp cu acest titlu de sculptor? Nu crezi că pentru moment ar fi util să te concentrezi pe ceva practic, care îţi va aduce o situaţie stabilă şi de care familia are nevoie? Ce zici de ideea de a merge la Leipzig, să studiezi avocatura? Şi, dacă avem noroc să se termine războiul iute, vei da o raită şi pe la Paris, la Rodin, de ce nu!?" Tatăl meu i-a mulţumit fratelui cu lacrimi în ochi pentru sfat. Ceea ce el considera o intervenţie salvatoare, un gest fratern înţelept şi matur, mie mi se părea, dimpotrivă, o catastrofă, distrugerea şansei tatălui meu de a avea un viitor artistic. Urmarea: tatăl meu a studiat Dreptul la Leipzig, a practicat un timp avocatura, dar nu i-a plăcut, a devenit consilier financiar şi a lucrat la diverse ambasade ale României (la Praga, Roma, Paris, dar după ce Rodin deja murise), apoi a ajuns director al Băncii Regale şi, o vreme, consilier al lui Maniu, până când s-a trezit fără slujbă, după război. Pe lângă tot răul, comunismul i-a făcut şi un bine lui Papago, căci l-a ajutat să-şi urmeze, în sfârşit, vocaţia artistică. Fiind dat afară din toate posturile, ca mulţi alţii, tatăl meu a trebuit să-şi caute o ocupaţie şi, cum îi plăcea mult fotografia, a aflat că la o editură care tocmai se înfiinţa era nevoie de un fotoreporter. Fotografia i-a salvat viaţa şi familia. Unchiul Mihai nu a trăit destul pentru a vedea că o meserie artistică s-a putut dovedi în timp lucrativă, pentru că familia noastră a fost susţinută de salariul de fotograf al lui Papago, până ce mama a reuşit să-şi găsească un post de profesoară de limba română.

AMN: Ce fantastic e că tatăl tău a devenit totuşi un fotograf cunoscut, deşi s-a dedicat fotografiei atât de târziu! Îl urmăream prin expoziţii, unde lucrările lui ocupau saloane întregi.

Talentul şi sensibilitatea lui vizuală, dacă nu au fost lăsate să se dezvolte în sculptură, s-au afirmat totuşi, deşi târziu, prin fotografie, dovadă albumele excepţionale pe care le-a lăsat, numeroasele expoziţii internaţionale la care a obţinut premii, funcţia de preşedinte al Asociaţiei artiştilor fotografi din România, pe care a deţinut-o mulţi ani, plus o carieră de fotoreporter al Editurii Meridiane, apreciată de mulţi. Talentul vizual, dacă îl am, sigur l-am moştenit de la el.

AMN: Eu l-am cunoscut la Editura Meridiane, înainte chiar de a te cunoaşte pe tine. Ne-am împrietenit foarte repede. Era un adevărat gentleman. Făcea aproape exclusiv fotografii în alb-negru, foarte clare în jocul liniilor, umbrelor şi luminilor. Sunt onorată că unele dintre cele mai frumoase portrete ale tinereţii mele sunt făcute de el.

GB: Pentru mine, descoperirea fotografiei ca artă e legată de el, de o fotografie pe care mi-ai arătat-o tu: pe acoperişul unei case în Dobrogea se lăfăiau doi dovleci, iar coada unuia din ei depăşea jgheabul de ploaie şi părea să privească în casă ca un spion indiscret. Natura se "umaniza", devenea poetică. Atunci mi s-au revelat puterile fotografiei.

Fotografia aceea se numea chiar "Indiscretul" şi a fost apreciată de multe jurii internaţionale, obţinând câteva premii.

Mama şi complicaţiile interetnice

Numele mamei mele era Elpis, care în greceşte înseamnă "speranţă". Făcea parte dintr-o familie numeroasă de greci care, fugind de prigoana turcească, se stabiliseră la sfârşitul secolului al XIX-lea în Tulcea, unde au devenit antreprenori în comerţul cu cereale. Acolo s-a născut mama, care mai târziu şi-a făcut studiile de Filologie la Bucureşti, unde l-a cunoscut pe tata. Îmi închipui că frumuseţea ei l-a atras, dar şi firea poetică, melancolică. Era în ea un amestec de caracter tipic grecesc cu o neaşteptată blândeţe şi chiar cu o fragilitate excesivă în faţa vieţii. Melancolia care o cuprindea adesea, slăbind-o, o recunosc, din păcate, şi în mine. Între ramura greacă şi cea ardeleană, petrecându-mi vacanţele jumătate la Tulcea (ca să mă apropii de colonia şi de mentalitatea tipic fanariote), jumătate la Cluj (unde erau verii mei şi unde trebuia să învăţ să fiu ardelean), nu mai ştiam prea bine unde mă aflu şi care îmi era identitatea. Deşi cu timpul am reuşit să înţeleg puţin cum operează în mine temperamente şi influenţe atât de contradictorii, totuşi "lupta internă" dintre greci şi ardeleni continuă până azi. Faptul că părinţii mei au divorţat pe când eu aveam doar nouă ani, deşi au rămas prieteni, arată cât de dificil era acest amestec, mai cu seamă proiectat pe fondul sumbru, dur şi închistat al anilor '50.

Oglinda, păpuşile şi Toscanini

În copilărie simţeam un fel de respingere a lumii şi-mi găseam refugiul în imaginar, fără să ştiu că această preferinţă era un semn al carierei de mai târziu şi că jocul cu păpuşile a fost de fapt prima ocazie de a mă antrena în regie. Mă jucam trăgându-le de sfori (căci toate păpuşile mele căpătau sfori, dacă nu le aveau din construcţie, pentru că voiam să atârne de sus, să poată fi manevrate). Mai târziu l-am citit pe Gordon Craig, care în Über-Marionette spune că, de fapt, actorul ideal este actorul-păpuşă. Paradoxal, o păpuşă poate avea mai mult suflet decât un actor, care uneori e prea vanitos, prea plin de subiectivismul lui. O păpuşă este mai expresivă, mai generoasă şi mai obiectivă. Am reflectat, citindu-l pe Craig, asupra jocului meu cu păpuşi din copilărie. Era poate o legătură instinctivă?

Ani mai târziu, în Japonia, într-o mănăstire zen, am învăţat, încercând diverse exerciţii de meditaţie, că suntem traversaţi de o energie care coboară de sus şi de alta care vine de jos. Axa aceasta trece ca un fir de aţă invizibil prin cap, gât, coloana vertebrală - dar mai întâi trupul trebuie să aibă o ţinută dreaptă. Dacă stăm fără efort, leneşi, cu umerii căzuţi, capul aplecat, spatele încovoiat, această legătură verticală nu se produce. Fără efortul de a îndrepta axa trupului, rămânem sub influenţa energiei greoaie, care ne trage în jos. Acest exerciţiu de senzaţie interioară l-am încercat, probabil instinctiv, pe când mă jucam cu păpuşile, trăgându-le de sfoară, cu mult înainte de a fi sub îndrumarea conştientă a instructorului din mănăstirea zen. Fără să realizez, în copilul care îşi privea ca în oglindă trupul-păpuşă, intuiam jocul vibraţiilor opuse care îl străbăteau.
Şcoala pentru mine a fost o tortură. Îmi plăcea să citesc, eram foarte bun la istorie şi latină, dar la ştiinţe nu mă puteam descurca: undeva pe drum îmi pierdusem atenţia şi interesul şi nu mai înţelegeam nimic. Nu mă puteam concentra deloc pe ce nu era "umanist". Citeam pasionat romane, dar ecuaţiile mă lăsau rece. În numere simţeam o lipsă de emoţie şi de căldură umană. Intuiţia, care m-a ghidat în deciziile importante de mai târziu, încerca să se substituie creierului, dar nu reuşea să organizeze sau să clarifice probleme matematice. Normal, pentru că sentimentul nu-şi are locul în scăderi şi adunări. Azi ştiu că s-au inventat tot felul de diagnostice pentru copii, care sunt reunite sub diverşi termeni înrudiţi cu attention spam (deficit de atenţie). Cred că, dacă aceste studii ar fi existat pe vremea când creşteam eu, aş fi avut foarte multe "titluri" din astea. Mă amuză acum să mă descriu ca pe un elev incapabil, dar adevărul e că şi şcoala era de vină pentru respingerea pe care o manifestam. Educaţia concepută ca o acumulare de informaţii şi cunoştinţe transmise mecanic e o greşeală care nu ţine doar de sistemul comunist, dar funcţiona din plin în acei ani, aşa cum continuă să funcţioneze şi azi în multe şcoli, chiar şi în America. Prea des, în loc să fie încurajaţi să descopere viaţa şi pe ei înşişi, elevii sunt transformaţi în automate care învaţă. La şcoala "Clemenţa" îl aveam ca profesor în primii ani pe temutul Bahrim, care ne era totuşi foarte dedicat, iar noi eram ataşaţi de el cum eşti legat de un tiran. Se spunea că de la Bahrim ieşi tobă de carte, dar noi învăţam de frică. Într-o bună zi am venit la şcoală ras în cap, decizie radicală care m-a salvat de trasul zilnic de perciuni, o specialitate a învăţătorului, moştenită din străbunii glorioşi. Rasul în cap nu i-a fost pe plac nici lui Bahrim şi nici lui Papago, îngrozit de cât de neatrăgător arătam.

Drept consolare, în loc să-mi fac lecţiile, preferam să stau singur în faţa oglinzii ore în şir şi să "dirijez": deşi temporar ras în cap, aveam tupeul să mă cred Toscanini. Ori Silvestri, ori Gogu Georgescu, pe care îl cunoscusem, pentru că era prieten cu părinţii mei. Datorită lui, am primit un abonament la concertele de la Ateneu, unde mergeam fascinat în fiecare duminică, după biserică. Incantaţiile slujbei rostite cu atâta har de preotul Cazacu la Biserica Batişte, combinate cu structurile sonore complexe ale simfoniilor lui Beethoven, au lăsat o amprentă puternică în mine şi mi-au dezvoltat sensibilitatea pentru muzică. Toate aceste impresii m-au ajutat mai târziu în teatru, nu doar în cariera de operă. Acasă, tata asculta zilnic discuri cu Toscanini şi Furtwängler. Când eram singur, îmi puneam aceste discuri la volum maxim şi, în faţa oglinzii, deveneam Toscanini. Îl preferam lui Furtwängler, deşi nu îi văzusem pe nici unul, dar ascultându-i, mi-l închipuiam pe Toscanini pasionat şi cu mişcări îndrăcite, în timp ce pe Furtwängler îl vizualizam mai introvertit şi reţinut. Am optat pentru pasiune şi extravaganţă şi, în oglindă, eu dirijam şi mai bine şi mai îndrăcit ca Toscanini.

O atracţie "irezistibilă"

Cred că m-am îndreptat spre teatru nu doar ca să evadez din realitatea cenuşie a vieţii, dar şi pentru că aveam un vis. Eram, ca orice copil, în căutarea extraordinarului, a miraculosului. Am avut de mic o nelinişte, o agitaţie de care nu am scăpat nici până azi. Dar şi o intuiţie că de partea cealaltă a cortinei se află ceva cu totul altfel decât tot ceea ce ştiam că există în jurul meu. Nu înţelegeam subiectul piesei, dar ceva mă fascina. Deşi îmi era imposibil atunci să definesc acest ceva, odată cortina ridicată, eram ca şi căzut în transă, iar la sfârşitul spectacolului, încă sub hipnoză, nu voiam să mă dezlipesc de scaunul din sală fără promisiunea că voi reveni.
"Andrei e bolnav după scenă, e irezistibil atras!!!", o auzeam pe mama comentând. Nici cuvântul irezistibil nu l-am înţeles, dar sigur, mi-am spus, trebuie să însemne şi el "ceva"!

Într-o zi, era 1956, am aflat despre revoluţia din Ungaria şi cum era înăbuşită în sânge. Mi-am reunit gaşca celor trei muşchetari, prietenii de clasă (Radu, Vlad şi Tudor - eu eram D'Artagnan) şi ne-am hotărât pe loc să facem o manifestaţie de protest. Ne-am imaginat o scenă de pantomimă, ca în piesa pe care Hamlet o pregătea pentru rege, şi am urcat la mine acasă pentru a găsi recuzita necesară şi câteva cearceafuri, cu intenţia să ieşim apoi pe bulevard la Scala şi să facem teatru de stradă. Credinţa noastră fermă că vom reuşi astfel să oprim tancurile ruseşti să distrugă Budapesta a fost la fel de ferm spulberată de bunica mea grecoaică Eftalia, care, cu făcăleţul în mână, s-a pus de-a curmezişul în holul de intrare, barându-ne drumul. Sechestraţi la domiciliu (ce noroc că nu de miliţieni, ci de vajnica bunică), ne-am consolat să ascultăm la radio pe undele ultrascurte ştirile bruiate ale tragediei maghiare în curs de desfăşurare.

Bunica Eftalia

Bunica Eftalia era îngerul meu păzitor. Cum şcoala "Clemenţa" era chiar vizavi de blocul nostru, ea ieşea pe balcon ori de câte ori suna clopoţelul, ca să mă urmărească "re-creându-mă" şi, în caz de "atac la persoană" din partea altor băieţi mai corpolenţi (eu eram poreclit Macaroana, fiind lung, stângaci şi slab ca un ţâr), vigilenta bunică îşi scotea papucul şi, de la etajul şase, striga pe un ton demn de strămoaşa ei Hecuba: "Lăsaţi copilu', nu vă atingeţi de el, că arunc cu papucu' în voi!". Pe părinţi îi respectam şi îi iubeam, dar bunica era favorita mea. Pe ea am avut-o la inimă. Venea des la Bucureşti de la Galaţi, unde locuia lângă patru dintre copiii ei, să-şi viziteze fetele "ajunse" în Capitală (pe mama, socotită intelectuala familiei, pe Cleo, considerată cam excentrică, dar şi pe frumoasa Olimpia, sora cea mai mică şi singura rămasă azi în viaţă). Erau momente de sărbătoare, pe care le aşteptam cu nerăbdare. Mama putea să fie tandră şi afectuoasă, dar şi uşor influenţabilă şi nesigură pe ea, în ciuda îndrăznelii şi încăpăţânării greceşti. Tata era mult mai autoritar, mai stăpân pe el (era capabil de accese de duritate chiar exagerate uneori, de înţeles pentru cineva educat în spirit prusac de sfârşit de secol). În plus, frustrarea vieţii lui, de a nu-şi fi urmat vocaţia, combinată cu tensiunile suferite de toţi cei cu originea "nesănătoasă", suspectaţi şi vizitaţi des de Securitate (de câte ori suna soneria, vedeam că faţa lui se tensiona), îl făceau să-şi piardă uneori controlul şi să mă pedepsească după stilul vechi!

Am o experienţă bogată în acest domeniu: statul în genunchi pe coji de nucă era dintre cele mai populare metode de pedeapsă şi mi-a prins bine, căci prin repetiţie mi-a întărit nu doar genunchii şi şira spinării (poziţia în genunchi şi respirând adânc am descoperit-o mai târziu ca fiind una dintre cele mai indicate pentru sănătate în yoga), dar mi-a dezvoltat şi rezistenţa în faţa adversităţilor, atât de utilă în viaţă. Deşi zicala cu bătaia ruptă din rai nu am aplicat-o niciodată băieţilor mei, azi nu regret cojile de nucă. Dacă regret ceva, e doar faptul că Papago nu a refuzat acea plimbare cu birja. Dacă aş fi fost acolo, l-aş fi împiedicat sau cel puţin l-aş fi sfătuit să-şi urmeze chemarea inimii, după calapodul bunicii, căci toate sfaturile pe care mi le-a dat mie bunica Eftalia s-au dovedit juste. De câte ori o citez, îi recunosc înţelepciunea practică, ce m-a ajutat de-a lungul anilor să trec peste obstacole. Datorită ei mă simţeam acasă în apartamentul nostru de trei camere, cu balcoane de jur-împrejur. Priveam Bucureştiul, dar şi mai departe, spre nesfârşit: un sentiment de încredere se năştea în mine, agitaţia mea febrilă era domolită doar prin simpla ei prezenţă, ca şi cum totul, din acel moment, avea să fie aşa cum trebuie. O afirmaţie, o susţinere, o acceptare. Cu bunica Eftalia lângă mine totul era posibil. Am bănuit-o des că nu ştie bine româneşte, căci nu am auzit-o să spună "nu". Pe mine mă accepta fără să pună condiţii. Mă accepta aşa cum eram şi mă încuraja în orice. Nu ştiu dacă putem defini ce e dragostea, dar o bunică te poate face s-o simţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer