Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aş crede în Dumnezeu


Costel Baboş

28.06.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Costel Baboş
Aş crede în Dumnezeu

- amintiri reinventate -
Editura Cartea românească, 2005



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Mă numesc Costel Baboş, iar pseudonimul meu literar e Dorian Duma cu care nu semnez, dealtfel, decât cărţile de vizită.

M-am născut în satul Mal din judeţul Sălaj, pe 27 iunie, 1962, predestinat să ajung în volumul Oameni de seamă ai Sălajului, ieşit la Zalău în anul 2004 (vol I). Dacă ar fi ştiut tata încă de atunci, nu mai mâncam eu atâta bătaie. Dar na, era criză de profeţi şi împotriva dialecticii materialiste marxist-leniniste.

Tata era fermier pe cont propriu, cooperativa agricolă s-a oprit exact la satul nostru, după care, colectivizarea a fost declarată încheiată. Mama a devenit soţie de fermier iar eu, prin naştere, fiu de fermier. Principalul produs de fermă, pe lângă creşterea animalelor, era ţuica de prună, circulând pe post de monedă locală. Cum tata era un consumator constant al acestui produs, rămânea mereu fără monedă de schimb şi s-a văzut silit să se mute la oraş. Spre norocul generaţiei viitoare, eu şi fraţii mei adică (fraţii mei s-au născut direct orăşeni, asta aşa, ca să am cu cine să mă laud şi eu).

Ajungând la oraş, am trecut prin toate instituţiile de educaţie şi învăţământ puse la dispoziţie de statul român. Am început cu creşa săptămânală a "Fabricii de Chibrituri", am continuat la grădiniţa cu orar prelungit "Tehnolemn", apoi Şcoala generală nr. 15, Liceul de "Arte Plastice", Liceul Industrial de chimie "Azur" şi am terminat cu Institutul de Chimie din cadrul Politehnicii "Traian Vuia". Desigur, armata a fost obligatorie, iar arestul miliţiei conjunctural. Serviciul la întreprinderea, de fapt combinat petrochimic, "Solventul", o necesitate.

Pentru admiratoarele mele: căsătorit din dragoste şi sărăcie, îmbogăţit prematur cu doi băieţi superbi. Anul acesta am avut aniversarea de 20 de ani. Asta nu înseamnă că sunt bătrân. De fapt, se poate calcula.

În 1996, dintr-o greşeala de calcul, am hotărât să emigrez în Canada, care m-a primit cu braţele deschise. Încă un consumator. Încă un viitor plătitor de taxe, gata educat şi cu o brumă de avere în urma vânzării apartamentului în care am locuit. Spun avere pentru că, în Canada, majoritatea cetăţenilor sunt datori băncilor, ori, eu veneam fără datorii, ba chiar cu nişte bani, eram la plus.

Lucrurile aveau să se schimbe destul de repede, dar pe cine interesează.

Planuri de viitor nu am, îmi plac surprizele. Ultima surpriză e apariţia acestui volum la Cartea românească, ceea ce neam de neamul meu n-a visat.


*****

Fraţilor mei Achim şi Alexandru, mamei şi tatălui meu, pe care îi voi iubi mereu
Unchiu' Mihai

1.

O hei, bughi-bughi
O hei, o hei bughi-ba
O hei, bate oala
Să înceapă muzica
!

Biletele de "spectacol" le făceam din foi de caiet dictando şi le vindeam pe sub mână, să nu afle mama, altfel scotea foc pe nări ca un balaure.
- Ce-i cu obiceiurile astea? Bilete pe bani? În casa mea? N-aveţi ce mânca? Ce îmbrăca? Unde pune capul? Că iau o joardă şi vă croiesc de vă pişaţi pe picioare!

Ne era frică de joardele şi nuielele mamei că pişcau îngrozitor.
- Lasă-i, lele, încerca să o înduioşeze unchiu' Mihai, altfel nu mai cântă. Nu vezi ce haioşi sunt?

Iar unchiu' Liviu turna gaz.
- Or să ajungă mari cântăreţi într-o zi! Maaari... şi arăta cu mâna. Mari de tot.
- Păi n-aveţi nici voi mai multă minte ca ei, degeaba aţi crescut şi v-aţi însurat.

Spectatorii erau fraţii mamei şi nevestele lor. Le plăcea cum ne scălâmbăiam, chinuind o mandolină nevinovată care nu se ştie de unde mai apăruse. Probabil că din senin, sau o fi uitat-o vreun chiriaş la plecare. Poate chiar profesoara de muzică, căreia mama i-a pus în vedere să-şi ia tălpăşiţa, dacă nu vrea să dea de dracu'. O prinsese că, în loc să-şi spele chiloţii, ca toată lumea, ea îi arunca în veceu.
- Auzi, neruşinata, să înfunde veceul cu chiloţii ei spurcaţi!

De fapt, tata şi-a dat seama, pe urmă i-a părut rău. O urmărea când intra pe poartă bătând din toace, toca-toca, unduindu-şi şoldurile în stânga şi-n dreapta, aţâţător. Purta rochii scurte, tocmai apăruse moda, mulate, se vedea tot ce avea pe dedesubt, în ciuda mamei şi a interesului camuflat al tatei care nu recunoştea niciodată pe faţă, mai ales pe faţă cu mama.
- Putoarea, zicea tata, urmărind-o cu ochii cât cepele, ia uite ce mişcări de putoare face!
- Asta înseamnă că-ţi place sau nu?
- Păi cum să-mi placă, minţea tata. Ce să-mi placă la ciumeata asta?
- Cum ce să-ţi placă, rochia până-n cur să se vadă ruşinea... şi dacă nu-ţi place atunci n-o mai sorbi atâta cu ochii, că-ţi curg zăbalele...
- Poate ai vrut să spui bale.
- Bale, zăbale, tot un drac, nu schimba vorba.

"Ciumeata" era o tânără cu ţâţe şi buci proeminente, de prin Satu Mare, abia terminase facultatea şi fusese repartizată în Timişoara. Iar tata s-a scăpat, într-o zi.
- Când a mers la veceu, avea chiloţi. Acum nu-i mai are, putoarea!
- Dar tu de unde ştii, ai pus-o să-ţi arate?
- Păi se vede după elastic, că doar am ochi...

Aşa a aflat mama ce făcea doamna profesoară. S-a dus la veceu, i-a pescuit chiloţii cu un băţ, apoi a intrat peste ea în cameră fără să mai bată la uşă şi a luat-o din scurt
- Unde ţi-s chiloţii, duduie?

Duduia era tolănită goală pe pat şi făcea ce făcea, că mama n-a ştiut să explice.
- Ce... ce chiloţi?
- Ăştia! S-a zburlit mama şi i-a aruncat în mijlocul camerei, aşa plini de c... cum erau. Te rog să-ţi găseşti altă gazdă în două săptămâni că eu nu te mai ţin! Şi ce naiba faci în curul gol şi cu picioarele în sus?
- Cred că Yoga, a răspuns profesoara muşcând, de surpriză, dintr-un castravecior.
- Ioga pe dracu, ce-i aia ioga?

Când a aflat tata, să moară de ciudă că n-a fost şi el de faţă.
- Ce să vezi la ea? Are ce are toata lumea, doar că-s mai nespălate.

Nu cred că tata a fost de acord cu afirmaţia mamei, însă nici n-a comentat. Şi ce dacă erau mai nespălate...

Doamna profesoară a mai stat două luni, nu se prea găseau uşor camere de închiriat pe vremea aceea, mai ales cu contract şi flotant în regulă. Căci fără buletin de oraş sau flotant, nu te angaja nimeni şi nici nu te ţinea în serviciu. Aşa erau legile. Un fel de amendament comunist la dreptul de liberă circulaţie...

Dar mandolina, hei, a făcut toţi banii. La un moment dat, dădeam reprezentaţii în fiecare sâmbătă seara, Achim cânta la o mătură de paie iar Alexandru bătea cu beţele în fundul unei tigăi.
- Ce să mai cântăm?

Tot repertoriul nostru era compus din trei cântece, două fiind milităreşti, ne învăţase unchiu' Mihai când a scăpat din armată.
- Pe aia cu bughi-bughi.
- Iară aia?

Mama mare tata mare,
Cât sunt de bătrâni,
Când aud de bughi-bughi
Sar ca doi nebuni
.

Eram comici, tot ce se poate, că ureche muzicală nu aveam. Trudi, o slovacă de pe lângă Moldova Nouă, viitoarea soţie a unchiului, s-a tăvălit pe jos de râs când ne-a ascultat prima oară.
- Aşa ceva n-am mai văzut!

Da, camerele cu chirie erau la mare căutare, mai ales cele mici, cele mici fiind şi ieftine. Iar noi aveam numai camere mici. Patru metri pe patru şi trei sute pe lună.

În locul profesoarei, mama a luat în gazdă doi băieţi abia iesiţi din profesională, angajaţi la Dermatina, nu prea departe de unde locuiam noi. Pe Liviu şi pe Ion. Le-a mai scăzut ceva din preţ pentru că ne duceau pe noi la gradiniţă şi, mai ales, erau de bun-simţ, mereu se ofereau să o ajute cu ceva. Veneau dimineaţa să ne trezească, ne dădeau să mâncăm ce ne lăsa mama înainte de a pleca la fabrică şi ne mai şi îmbrăcau. Într-o zi, grădiniţa a fost închisă pentru dezinsecţie, Ion şi Liviu şi-au luat şi ei liber de unde lucrau şi ne-am dus toată gaşca la film. Cinematograful din cartier, "Muncitoresc Fratelia". A fost primul film pe care l-am văzut, nici nu auzisem încă de filme, iar televizoarele apăruseră pe ici pe colo, însă erau un lux. M-au fascinat oamenii de pe ecran, mai mari decât cei din sală, uneori îmi păreau uriaşi, alteori parcă erau pitici. Iar când au apărut dinozaurii, eu şi Achim am sărit în braţele chiriaşilor. Rula "O lume dispărută", parcă, îmi mai amintesc şi acum câteva imagini "terifiante", seara aceea le-am şi visat, am visat că toţi monştri din film alergau după mine să mă mănânce, iar un dinte de-al lor era cât coşul de la fabrica de cărămidă de peste calea ferată.
- Nu mai iau eu în gazdă femei singure, asta a fost prima şi ultima oară, s-a deşteptat mama deodată.

Dar vremea a trecut şi iată că, pe când eram eu pe clasa a noua, mamei i s-a făcut milă de una din infirmierele care avusese grijă de ea la spital. Ica.
- Tare bună femeie, tare bună.
- Ica-păsărica, i-a găsit tata imediat un nume potrivit.

Nu avea bărbat, doar o fetiţă de 4 ani, nu avea nici locuinţă, gazda o scosese afară, nu se ştie de ce. A aflat mama de ce, până la urmă (cam târziu). O scosese afară pentru că se dăduse la găzdoi.
- Aoleu!

Şi cum tata avea obiceiul să prindă femeile de fund când se pilea... şi tata se pilea zilnic, aoleu şi aoleu.

Ica s-a mutat în camera în care îmi înjghebasem eu laboratorul de chimie (căci părinţii nu mai ţineau chiriaşi, de o vreme, adaosul la salarii îl asigurau cu distileria din ultima cameră - ţuica de drojdie cu parfum de sâmburi de prună), iată de ce am prins ciudă pe Ica înainte chiar de a o cunoaşte.
- Nu stă mult, m-a liniştit mama, până-şi găseşte altă gazdă, e o femeie tare bună.
- Bună tare, l-am auzit pe tata într-o discuţie cu un vecin, are 20 de ani şi o fată de 4. A început să-şi frece palmele. O să iasă ceva de aici, parcă văd.

De ieşit, n-a ieşit, că mama ne-a instruit să fim cu ochii în patru, când nu era ea acasă. Şi am fost, ce mai încoace şi-ncolo. Încercări s-au dat şi de-o parte şi de alta. Ne mai trimitea tata pe la joacă, fiind în vacanţa de vară, sau la complex după mai ştiu eu ce de cumpărat, dar ori eu, ori Achim, ori Alexandru, rămâneam cu ochii pe ei şi nu scăpam nici o mişcare.

Între timp, mandolina se prăpădise, iar unchiu' Mihai se mutase în Giarmata unde primise (prin tot felul de intervenţii şi mituiri la primărie şi partid) o casă de stat, confiscată de la un neamţ repatriat. Şi ce casă, numai tâmplăria dinăuntru costa o avere, că neamţul fusese tâmplar de meserie, o grămadă de încăperi şi tot felul de acareturi. Şi o grădină de mai mare frumuseţea. S-a trezit peste noapte invidiat de neamuri. În loc să se bucure. Neamurile astea.
- L-am plâns de sărac şi când colo are cea mai mare casă, a remarcat mama cu ciudă. Apoi a adăugat, în şoaptă, să n-o auda tata. Nu toată lumea are în casă un beţiv, fumător şi curvar. Asta-i!

Lui Ica i-a găsit ea, în cele din urmă, gazdă, numai să se vadă scăpată. Cred că unul din fraţi a luat-o în şuturi, când a trecut pe la noi, am auzit-o spunându-i mamei:
- Cum ţi-a trecut prin cap, lele, să aduci pe dracul în casă?
- Pentru că m-a ajutat la spital, ce ştii tu...
- Ba nu ştiu, că eu n-am fost internat... Dar să fiu în locul lui badea, toată ziua aş călări-o...
- Eşti un porc ca şi el, de-aia, toţi bărbaţii sunteţi nişte porci şi nişte curvari. Să vă fie ruşine!
Unchiul a râs, deşi nu-i căzuse prea bine. Dar şi mama şi-a dat seama că făcuse o greşeală.

2.

Şah am învăţat să joc când unchiu' Mihai, fratele mai mic al mamei, a liberat din armată şi s-a mutat la noi. Tot el m-a învăţat şi table. În ziua când a sosit, eram numai eu acasă. Mi-a zis că el e un unchi de-al meu iar eu am luat-o în serios. Adică mama mă prevenise cu o săptămână înainte, altfel era interzis să primesc străini în casă.
- Acum mi-e foame, a mai zis el. Ai ceva de mâncare?
- Ciorbă. Şi prin şpaiţ trebuie să fie şi ceva slănină, dar şpaiţul e încuiat.
- Da' ce, maică-ta încuie mâncarea de voi?
- Da, fiindcă are si cârnaţi acolo... şi cârnatul e bun... trece repede.
- Aha, nu-i nimic, am eu de mâncare.

Şi a scos din valiza de lemn cu care venise o conservă de fasole cu costiţă.
- Aragazul funcţionează?
- Da, vrei să-i dau drumul?
- Dacă te pricepi... ia zi, ţie nu ţi-e foame?
- Nu, am minţit eu, dar îmi lăsa gura apă după conserva lui, căci nu mai mâncasem niciodată conserve.
- Bine, a zis el, o să mănânci cu mine. Nişte furculiţe, cuţit...
- Avem!

Numai că înainte să le găsesc eu, căutând prin sertarul dulapului de bucătărie, el şi scosese două furculiţe şi un cuţit.
- Am şi eu, ai văzut? O ceapă se găseşte?

A scos-o tot el, din geamantan. Pe urma a scos şi-o pâine întreagă, rotundă şi neagră. După ce am golit conserva de fasole, mie au început să-mi chiorăie maţele de parcă nu mâncasem de-o săptămână.
- Cred că-i de la ceaiul de azi-dimineaţă, am zis şi m-am roşit tot.
- Şi ce e nou pe la voi?
- Păi, depinde, m-am codit eu, că dacă-ţi spun, mănânc bătaie. N-am voie să spun nimic, mai ales la oameni străini.
- Păi ce, eu sunt străin, n-ai înţeles că sunt unchiul tău? a făcut el pe supăratul.
- Ba da, dar...
- Atunci spune-mi ce mai faceţi aşa, în general.
- Aşa, în general, (nu prea înţelegeam cum vine problema cu generalul), tata bea în continuare şi se îmbată în fiecare zi şi ne bate pe toţi. Săptămâna trecută, în ziua de salariu, n-a venit acasă. Mama l-a aşteptat toată noaptea. A sosit abia dimineaţă, pe la patru, mort de beat, cu noroi din cap până-n tălpi, fără servietă şi fără plicul cu bani. După cum arăta, părea şi ciomăgit.
- Cum aşa, şi maică-ta n-a spus nimic?
- L-a întrebat unde-a fost până la ora aia.
- Şi el ce-a zis?
- A zis că a fost la nani... La nani? a făcut mama pe mirată, atunci nani să-ţi dea de-acum înainte de mâncare. Să te duci înapoi la nani! Numai că tata i-a şi tras un dos de palmă peste gură de i-a dat mamei sângele. Şi-a început tărăboiul. Mama să plângă, tata să urle şi s-o lovească, noi am sărit buimăciţi din pat şi ne rugam de tata să n-o bată pe mama şi tot aşa. Dar asta nu-i nimic...
- Dar ce-a mai fost?
- Nu pot să-ţi spun, că n-am voie. Sunt secrete din casă...
- Păi, acum, o să fac şi eu parte din casă, aşa că mie poţi să-mi spui...

Nu ştiam ce să fac. Adevărul e că mă cam mânca limba.
- Vrei tot, aşa, la general?
- La general, sigur, a prins el ideea din zbor.

3.

Stările de beţie ale tatei:

1. Vesel, bine dispus şi glumeţ, plin de bancuri
2. Cu chef de vorbă, slobod la gură, cu proiecte de viitor
3. Morocănos, ţâfnos, căutându-ţi nod în papură
4. Nervos, cu chef de bătaie, amintindu-şi greşeli pe care le-ai făcut cu 20 de ani înainte
5. Turbat
6. Zob

Sosirea şi mutarea unchiului Mihai la noi a fost un mare noroc pentru mine şi ceilalţi doi fraţi ai mei. Pentru mama la fel, mai ales pentru ea. Ne simţeam mai în siguranţă, unchiul Mihai fiind mai bine clădit decât tata. Cu toate că n-a făcut niciodată uz de forţa lui, cât a stat la noi, dimpotrivă, îl calma pe tata numai cu vorbe. Ştia întotdeauna să spună ceea ce tata voia să audă, talent pe care mama nu-l avea. Ba dimpotrivă, orice spunea ea, erau paie pe foc şi-l aţâţau pe tata şi mai mult. Mai ales că avea o vorba care, tatei, îi provoca turbarea. De cum ajungea acasă, n-apuca să zică nici bună ziua, că mama şi sărea de colo:
- Aurele, tu iară ai băut. Iară eşti beat!
Tata, când auzea, destupa o sticlă. Avea sticle ascunse peste tot. Nu-i trebuia mult să se îmbete, ceea ce se şi întâmpla. Pe urmă ţine-te, începea nebunia.

Ceea ce-mi plăcea la unchiu' Mihai era atenţia deosebită pe care mi-o acorda în ciuda diferenţei de vârstă dintre noi. Era cu nouă ani mai mare ca mine. Nu tipu' ăla de atenţie pe care-l primeam de la părinţi, de la tata înjurături şi cozi de lopată pe spinare, iar mama mereu:
- Ce nota ai luat azi? Sau: Ţi-ai învăţat la materii? Ţi-ai scris temele? Ai făcut ce ţi-am lăsat de lucru? Ţi-ai mâncat ciorba?


Ciorbele (şi supele) mamei


Ciorba de varză:
se taie varza mărunt şi se aruncă într-o oală cu apă şi sare. Se lasă să fiarbă până se zăpăceşte varza. În zilele de sărbătoare, se adaugă şi oase.

Ciorba de păstăi:
se sortează păstăile după lungimea aţelor pe care le lasă. Se fierbe după reţeta de mai sus. Se serveşte "până-ţi stă burta-ntr-o lature".

Supa de salată:
supa de salată se drege cu prăjeală. Adică şorici de porc prăjiţi în ulei şi făină. Se acreşte cu oţet ca să aibă, totuşi, un gust. Nu te satură dar te umflă.

Supa de roşii:
se fierbe apă cât cuprinde oala. Se sărează după gust direct în farfurie. Se adaugă o sticlă de bulion şi o mână de tăiţei (ţine şi de sete sau mai ales).

Supa de chimion:
se demică pâinea rămasă uscată în castron până se umple castronul. Deasupra se toarnă fiertura de chimion.

Cele mai săţioase erau ciorbele de cartofi şi fasole uscată, cazuri de excepţie când mai ceream şi a doua sau chiar a treia porţie.

Că, odată, unchiu' Liviu, un alt frate al mamei, i-a spus după ce s-au certat:
- Îmi spăl cizmele în ciorbele tale, lele!

Mama avea replica sa:
- Mânca-o-ai foc, dacă nu-ţi place!

Şi pentru că tot vorbeam despre mama, într-o zi, am stat să mă gândesc, să-mi aduc aminte, când a fost ultima oară când m-a strâns în braţe, la piept sau mi-a ciufulit părul, sau altceva ca să mă alinte, orice. Şi m-am trezit că nu-mi amintesc. Că aşa ceva nu s-a petrecut cu mine, cred, niciodată. Doar de ziua mea de naştere m-a pupat pe obraz, pentru că era o ocazie. Şi pentru că era o ocazie, aşa se făcea. Atâta tot. Şi de Anul Nou ar fi fost o ocazie, dar atunci nu mă mai pupa nimeni. Şi Paştele ar fi fost o altă ocazie... Lui tata i se mai întâmpla să facă glume cu noi, să ne mai tragă câte-un picior în c..., aşa, din prietenie, să nu doară prea tare, sau să ne strângă nasul între degete de ne rămâneau nările lipite una de cealaltă şi ne ieşeau ochii din cap... Şi cam asta era...

4.

Din câte mi s-a spus, până la un an jumate am fost crescut de străbunica mea (bunica mamei). După un an jumate, după ce-au mai prins ceva "cheag", părinţii m-au luat şi m-au dus la Timişoara unde locuiau în gazdă la o "hoaşcă afurisită" (vorba tatei). Baba Sofia. Baba Sofia îşi petrecuse tinereţea undeva prin America, fusese dansatoare prin baruri, animatoare, cine mai ştie, a povestit ea câte ceva părinţilor mei, dar numai când era în toane bune, adică beată turtă.

Tocmai venise pe lume şi fratele meu Achim. S-a născut plin de păr pe tot corpul, tata când l-a văzut a întrebat speriat: ăsta ce soi de animal mai e?
- N-am spus aşa.
- Dar cum?
- Te-am întrebat, ce soi de animal mi-ai adus în casă?

Mama zice că baba Sofia l-ar fi scăpat de păr pe Achim, că se ocupa de tot felul de vrăji şi descântece. I-a făcut o baie cu cenuşă de plante şi i-a boscorodit de-ale ei şi i-a căzut tot părul în căldare; abia atunci a arătat Achim ca un nou-născut.

La început, "hoaşca" n-a fost de acord să-i mai ţină pe părinţii mei cu copii. Când i-a luat în gazdă nu aveau nici unul şi, deodată, doi! Pe urmă s-a răzgândit, i-a fost milă şi se pare că se ataşase de mine; după ce ne-am mutat de la ea, ţin minte că venea în vizită, din când în când, proptindu-se într-o cârjă şi primul lucru întreba:
- Unde-i Costeluşul meu?

Îmi aducea nişte prăjiturele micuţe, rotunde şi bomboane acrişoare.

Ca să scape de gura babei dar şi pentru că nu avea cu cine să mă lase, am fost dus la creşa săptămânală. Eram luat acasă numai sâmbăta după-amiază, iar luni eram dus înapoi. La un an şi jumate eu nu ştiam cine erau părinţii mei, când au venit la ţară după mine, nici nu-i cunoşteam, îmi păreau nişte străini. Tatei îi spuneam "bade" şi mamei "lele". Aşa că, atunci când m-au dus pentru prima oară la creşă şi m-au lăsat acolo, am plâns toată ziua.
- Bade, lele! îmi strigam părinţii, iar educatoarele nu înţelegeau după cine plângeam anume.

Când m-au luat de la ţară, am auzit povestea din mai multe surse, a fost o tragedie. Străbunica nu voia să mă dea nicicum. Aşa bătrână cum era, a alergat în urma autobuzului, urlând cât a putut de tare:
- Nu-mi luaţi copilaşul, tulai Doamne! Copilul meu, copilaşul meu!

Toata suflarea de pe uliţă a ieşit pe la porţi să vadă ce se petrece. Un fleac acolo. O mică dramă de familie.
- Las' că trece, am văzut noi altele şi mai şi.
- De ce să-mi ia copilaşul, că io l-am crescut şi pe mă-sa tot io am crescut-o. Şi pe mama mă-sii, pe Floriţa, fata mea, tot io am crescut-o, iar acum mă lasă singură, tulai doamne! Şi, ce-i drept, singură a rămas străbunica mea până ce a murit. Deja aveam şi eu copii.

Deşi îi era soră, unchiul Mihai îi spunea mamei tot lele şi tatei, prin extensie, bade. Obicei din Ardeal. Mie mi se părea caraghios, dar cu timpul m-am obişnuit.

Unchiului, flăcău în toată firea, îi plăcea să fie pedant, deşi nu avea el bani să-şi cumpere haine mai de doamne-ajută. Şi le mai peria pe cele vechi, şi le mai călca. Problema era cu pantofii că trebuia curăţaţi mereu din cauza noroaielor. Doar locuiam într-un cartier la periferie. Atunci mi-a propus mie să-i fac pantofii, plătindu-mă cu doi lei de fiecare dată, suma fiind considerabilă pentru mine, în acea vreme. Suma era considerabilă şi pentru el, aşa că atunci când nu era în bani, găsea ba că nu-i luciu prea bun, ba că am lăsat o pată pe undeva şi mă plătea pe jumătate. Nu mă supăram, dimpotrivă, data viitoare încercam să iasă fără nici un cusur. Cred că i-am făcut pantofii ani de zile, până când s-a căsătorit şi nu sunt sigur dacă nu cumva şi după aceea. A fost prima mea sursă de profit "muncită" ca să spun aşa. Mai primeam şi de la tata câte 5 lei pe lună, în ziua când lua salariul. De regulă, eu îmi cumpăram cărţi de aceşti bani iar fratele meu, Achim, bomboane, biscuiţi, eugenia, napolitane, rahat etc. Dulciuri!... Mă uitam la el cum îi pocneau fălcile şi înghiţeam în sec. În schimb, savuram lectura, de care lui Achim nici nu-i păsa, nici nu-i plăcea. La puţin timp după ce m-am căsătorit, am mers acasă şi am cerut mamei cărţile mele. A sărit ca arsă, cum adică să iau cărţile. Cărţile aparţin la toţi!
- Cum aşa, la toţi? am întrebat uluit. Nu sunt ale mele? Nu le-am cumpărat din banii mei?!

La care mama a replicat:
- Da' banii ăia nu ţi i-am dat noi?
- Ba da, şi ce legătură are?
- Înseamnă că tu nu ai nimic ceva numai al tău în casa asta...
- Achim, de banii pe care i-a primit şi-a cumpărat dulciuri pe care le-a mâncat de unul singur, iar eu trebuie să împart cărţile cu toată lumea?
- Da, a replicat mama. Trebuia să-ţi cumperi şi tu dulciuri!

Îmi venea să urlu. Vreau să spun să exteriorizez ceea ce simţeam, căci pe dinăuntru fierbeam de-a binelea. Prin gând mi-a trecut o întrebare ciudată care m-a speriat şi m-a şocat deopotrivă. Stând şi privind-o pe mama cu câtă îndârjire şi duşmănie mi se opunea, am avut senzaţia că mă urăşte. Şi-aşa îmi spusese, de câteva ori, că încep să semăn la fire, din ce în ce mai mult, cu tata. Ori, cred că nu era fiinţă pe pământ pe care s-o urască mai tare. Şi eu îl uram în acea vreme, toţi cei din casa îl uram, el fiind balaurul, zmeul cu şapte capete din poveştile pe care le citeam cu atâta nesaţ. Şi atunci, prin gând mi-a trecut următoarea întrebare: dar dacă nici mama nu mă iubise niciodată? Dacă străbătusem toată acea copilărie cu o impresie falsă? Că unicul meu punct solid de sprijin fusese o iluzie?
- Şi cărţile pe care le-am cumpărat din banii câştigaţi de la unchiu' Mihai?

Am fost lăsat să-mi aleg câteva volume, pândit cu atenţie de mama. Le-am băgat într-o sacoşă şi am plecat buimăcit. Şi buimac am fost o lungă perioadă de vreme fără a găsi, totuşi, suficiente argumente pentru a răspunde afirmativ la întrebarea ce mi-o pusesem în legătură cu mama. Chiar dacă după aceea au mai survenit şi alte incidente în relaţiile noastre. Însă, vorba soţiei mele:
- Nu te mai gândi, ce-a fost a trecut. E mama ta.

La o vreme, după ce s-a căsătorit, unchiu' Mihai s-a mutat de la noi într-o garsonieră, pe care i-a repartizat-o şantierul la care lucra. A fost poate cea mai mare pierdere pe care am suferit-o cu toţii, în acea vreme. Dar fiecare cu drumul lui în viaţă, nu-i puteam pretinde să stea la noi o veşnicie...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer