Fructul interzis

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Această povestire este înainte de toate o poveste a sufletului şi cărnii. O iubire care îşi rosteşte numele, adeseori crud, care nu se împiedică de nici o morală, în afară de cea a inimii. De-a lungul acestor rânduri în care se amestecă sperma şi rugăciunea am încercat să dărâm zidurile ce despart astăzi cerul de pământ, trupul de suflet şi mistica de erotism.

Numai literatura poate avea eficienţa unei "arme mortale". Aşa că am folosit-o. Liberă, frustă şi jubilatorie. Cu ambiţia de a le da înapoi femeilor de acelaşi sânge cu mine cuvintele confiscate de taţii, fraţii şi soţii lor. Ca omagiu adus vechii civilizaţii a arabilor în care dorinţa se întrupa până şi-n arhitectură, iubirea era eliberată de păcat, iar a trăi şi a oferi plăcerea devenise o datorie a credinciosului.

Închin aceste cuvinte, la fel cum se închină un pahar, în sănătatea femeilor arabe, pentru care a-şi recâştiga cuvintele confiscate despre corp înseamnă a-şi vindeca pe jumătate bărbaţii.

Şeicul O.M. Nefzaoui
Grădina înmiresmată
 

Eu, Badra bent Salah ben Hassan el-Fergani, născută la Imciuk, în zodia Scorpionului, purtând mărimea 38 la pantofi şi mergând pe al cincizecilea an, declar după cum urmează: nu-mi pasă că negresele au pizda cea mai savuroasă şi că se supun fără crâcnire; că babilonienele sunt cele mai dorite, iar femeile din Damasc cele mai drăgăstoase; că arăboaicele şi persanele sunt cele mai fertile şi fidele; că nubienele au cele mai rotunde fese, pielea cea mai fină şi ard de dorinţă aidoma unei limbi de foc; că turcoaicele au pântecele cel mai rece, temperamentul cel mai agresiv, inima cea mai răzbunătoare şi mintea cea mai sprintenă; că egiptencele au vorba ca mierea, prietenia plină de haz însă fidelitatea capricioasă.

Declar că nu-mi pasă de oi şi de peşti, de arabi şi de ghiauri, de Orient şi de Occident, de Cartagina şi de Roma, de Henşir Tlemsani şi de grădinile din Babilon, de Galileu şi de Ibn'Battuta, de Naguib Mafhouz şi de Albert Camus, de Ierusalim şi de Sodoma, de Cairo şi de Sankt-Petersburg; de Sfântul Ioan şi de Iuda, de prepuţuri şi de anusuri, de fecioare şi de curve, de schizofrenici şi de paranoici, de Ismahan şi de Abdelwahab, de uedul Harrath şi de Oceanul Pacific, de Apollinaire şi de Mutannabi, de Nostradamus şi de Diop Pustnicul.

Căci eu, Badra, decretez că nu sunt sigură decât de un singur lucru: pizda mea este cea mai frumoasă din lume, cea mai frumos conturată, cea mai neastâmpărată, cea mai adâncă, cea mai caldă, cea mai suculentă, cea mai tumultoasă, cea mai înmiresmată, cea mai muzicală, cea mai pofticioasă de pulă atunci când pula se înalţă ca un catarg deasupra talazului.

Pot să spun toate acestea, acum că Driss a murit şi că l-am îngropat sub dafinii oazei, în Imciukul necredincios.

(...)

Am coborât la Tanger după opt ore de călătorie şi ştiam că nu săvârşesc o faptă nesăbuită. Viaţa mea se-ndrepta spre catastrofă, ca un dric beat, şi ca să o salvez nu-mi rămânea decât să mă arunc în trenul care pleacă zilnic din gara Imciukului la ora patru dimineaţa fix. Vreme de cinci ani l-am tot auzit sosind, fluierând şi plecând fără să fi avut curajul să traversez strada şi să încalec bariera scundă a gării pentru a pune capăt dispreţului şi descompunerii.

Nu am închis ochii toată noaptea, febrilă şi cu inima cât un purice. Zgomotele s-au înşirat, identice, de-a lungul orelor scurse: tusea şi scuipăturile lui Hmed, lătrăturile celor doi câini vagabonzi care păzesc curtea şi cîntarea dogită a câte unui cocoş ameţit. Înainte de chemarea la rugăciune cu prilejul fajr-ului, eram deja în picioare, învăluită cu un haïk călcat în urmă cu două zile la Arem, vecina mea croitoreasă, singura pe o rază de treizeci de kilometri care avea un fier de călcat cu jar. Mi-am recuperat legătura cu câteva boarfe pe care o ascunsesem într-un urcior pentru cuş-cuş, am mângâiat uşor botul câinilor veniţi să mă adulmece, am traversat strada şi taluzul cu paşi grăbiţi, ca apoi să sar în ultimul vagon, aproape scufundat în întuneric.

Cumnatul meu se oferise să-mi cumpere bilet iar Naïma, soră-mea, reuşise să mi-l aducă ascuns printre câteva baghrir. Controlorul, venit să arunce o privire în compartiment, mi l-a compostat cu ochii plecaţi, neîndrăznind să mă privească mai atent. Probabil că m-a confundat cu noua soţie a unchiului Sliman, care îşi acoperă faţa şi pretinde că seamănă cu orăşencele. Dacă m-ar fi recunoscut, m-ar fi obligat să cobor şi ar fi asmuţit contra mea familia lui bărbatu-meu, iar ei m-ar fi înecat în fântână. Şi dacă s-ar fi întâmplat astfel, atunci probabil că în seara zilei cu pricina ar fi povestit tărăşenia amicului său Issa, învăţătorul, în timp ce ar fi alungat muştele care bâzâiau în jurul paharului cu ceai rece şi amar.

Compartimentul a rămas aproape gol până la Zama, unde trenul a stat un sfert de ceas. Acolo a urcat un domn gras, întovărăşit de un bendir şi de două femei învăluite în melia bleu şi roşii, acoperite de tatuaje şi bijuterii. Au început să-şi şoptească tot felul de chestii, vorbind la adăpostul ajar-ului, au pufnit încetişor în râs, apoi au ridicat vocea, încurajate de absenţa vreunui bărbat străin. Mai târziu raïss-ul a scos o sticlă din buzunarul djellaba-lei sale, a tras de trei ori o duşcă imensă, fără să clipească, şi-a mângâiat pe-ndelete bendir-ul şi a interpretat o melodie sprinţară, vag deocheată, pe care o auzisem adeseori cântată de nomazii aflaţi la vremea secerişului.

Femeile au început dintr-o dată să danseze, făcându-mi deşucheat cu ochiul şi atingându-l la fiecare mişcare pe muzicant cu ciucurii centurilor vopsite în culorile curcubeului. Atitudinea mea posacă trebuie că le-a vexat, căci apoi m-au ignorat tot timpul călătoriei.
Nu m-am plictisit nici o clipă până la Medjela, unde ciudatul trio a coborât, zgomotos şi clătinându-se, gata să ia parte la vreo nuntă de-a bogătanilor.

De-acolo am mai petrecut încă două ore în autobuz până la Tanger. Oraşul şi-a făcut apariţia mai întâi prin intermediul falezelor, al faţadelor albe şi al catargelor de vase ce adăstau la chei. Nu-mi era nici foame, nici sete. Pur şi simplu îmi era frică. De mine însămi, trebuie să o spun.

Era într-o zi de marţi posomorâtă, zguduită de ajaj, un vânt din deşert ce aduce migrenă şi icter, aşa cum doar în luna septembrie se poate întâmpla. Aveam la mine treizeci de dirhami, o adevărată avere pentru mine, şi aş fi putut foarte uşor să iau un taxi din acelea cu verde şi negru ce străbat străzile cochete ale Tangerului, oraş cu împrejurimi neprimitoare, orice ar spune fratele meu mai mare, care se întorcea de-acolo în sat încărcat cu ţesături pentru tata. L-am bănuit întotdeauna pe Habib că le-nfloreşte puţin, că are darul, ca mai toţi cei din Imciuk, să înfrumuseţeze lucrurile sub inspiraţia fabulaţiei, a vinului şi-a curvelor. În Răbojul Făptuitelor ţinut de Veşnicie e neîndoielnic că bărbaţii sunt trecuţi la rubrica Fanfaronilor.

Aşa că n-am luat taxiul. Aveam la mine adresa mătuşii Selma, mâzgălită grosolan pe un colţ de hârtie cu pătrăţele smulsă din caietul nepoţelului meu Abdelhakim, cel care se rostogolise în noaptea nunţii noastre în patul conjugal pentru a invoca norocul şi ca să mă inspire să-i dăruiesc dihorului meu de bărbat un moştenitor.
Coborând din autobuz, m-am împleticit puţin, orbită de soare şi de praful din aer. Un hamal, care şedea turceşte sub un plop, cu turbanul jegos şi fularul pătat cu zeamă de tutun, se holba la mine cu o mină imbecilă. L-am întrebat de adresă, convinsă că un sărman ca el nu poate căuta pricină unei femei cu voal, încercând să o jignească.
- Strada Adevărului zici? Nu ştiu prea multe despre asta, dragă!
- Mi s-a spus că e foarte aproape de Mouley Abdeslam.
- Nu este departe de-aici. O apuci pe bulevard, o iei pe Grand Socco şi ajungi la medină.

Acolo vei găsi cu siguranţă pe cineva care să te îndrume către strada ce-o pofteşti.
Era un ţăran, un frate de rasă şi accentul lui de nativ din Bled mi-a încălzit inima. Căci şi la Tanger se vorbea graiul cătunelor pierdute. Nehotărâtă, m-am îndepărtat, făcând câţiva paşi în direcţia aproximativă indicată de hamal, când un tânăr îmbrăcat într-o salopetă albastră, cu turban asortat şi aer vanitos, mi-a tăiat drumul:
- Nu te teme. Am auzit că l-ai întrebat pe hamalul Hasouna pe unde s-o iei. Sunt din cartier şi pot să te conduc la adresa pe care o cauţi. Ştii, Tangerul este un oraş periculos şi femeile frumoase ca tine nu circulă niciodată singure.

Luată prin surprindere, dezarmată de îndrăzneala tipului, habar n-am avut ce să-i răspund. L-am fulgerat cu privirile pe deasupra voalului, jignită foc. A izbucnit în râs:
- Nu mă privi aşa, că o să cad mort pe loc. Abia ai aterizat de la ţară. Se vede de la o poştă. Vreau doar să te însoţesc. Nu pot să las o ouliyya să traverseze Tangerul fără să-i ofer protecţia mea. Nu eşti obligată să-mi răspunzi. Mulţumeşte-te să mă urmezi şi alik aman Allah, Domnul să te aibă în pază.

Neavând de ales, l-am urmat, spunându-mi că pot oricând să ţip dacă ar fi încercat cel mai mărunt gest de ultraj, alarmându-i astfel pe trecători sau că mă pot adresa unuia dintre poliţiştii de la circulaţie, încinşi în uniformele lor cu curele din piele strălucitoare. În definitiv, nici nu-mi era chiar atât de frică. Faptul că am îndrăznit să mă urc în tren ca să scap de soţul meu reducea toate celelalte pericole la o simplă joacă de copii.

Aruncam priviri fugare bărbatului din faţa mea şi îmi ziceam că arată bine. Era cam de vârstă cu mine, nu mă îndoiam, şi păşea plin de o mândrie specifică tuturor cocoşilor războinici. Nu s-a răsucit nici măcar o dată spre mine, dar simţeam că era conştient de privirea mulţumită ce-i sfredelea umerii largi, fascinată de virilitatea lui. O senzaţie ciudată mi se difuza prin vene: plăcerea de a sfida interdicţia într-un oraş în care nu cunoşteam pe nimeni şi unde nimeni nu mă cunoştea. Ba mi-am spus că libertatea era chiar mai îmbătătoare decât primăvara.

Nu mi-a venit deloc uşor să-mi fixez tot timpul ghidul de circumstanţă, căci străzile mi se păreau foarte largi, iar platanii lor impresionanţi. Pretutindeni zăream cafenele şi bărbaţi în djellaba ori în costume europene şezând la terase. Şi nu o dată am simţit cum îmi tremură picioarele sub privirile insistente care mi se strecurau pe sub voalul de culoarea untului proaspăt înfăşurat după cum cere moda citadină. Tangerul m-a impresionat prin clădirile sale, dar bărbaţii lui mi s-au părut absolut la fel cu cei pe care-i lăsasem la Imciuk, murdari de bălegar şi vânând muşte.

După douăzeci de minute de mers, bărbatul a apucat-o la stânga, apoi s-a înfundat pe-o străduţă. Mi s-a părut un drum extrem de strâmt, care nu înceta să şerpuiască în sus. Brusc, mi s-a făcut sete pe-acest drumeag întunecos pe care m-afundam în urma unei călăuze al cărei nume nici măcar nu-l ştiam.

La intrarea în medina, tânărul s-a oprit. Ajunsesem la lumină şi tăcerea era totală, vag străpunsă de ecoul îndepărtat al unor versete coranice psalmodiate de un cor de copii. Fără să se întoarcă, ghidul meu spuse:
- Am ajuns. Ce casă cauţi?

I-am întins peticul de hârtie mototolit, pe care-l strângeam în căuşul palmei. S-a uitat îndelung la adresă, înainte să exclame:
- Ei bine, taman aici este, la dreapta ta!

Ajunsesem oare la destinaţie? M-a cuprins dintr-o dată îndoiala. Uşa pe care mi-o arăta călăuza putea să ascundă foarte bine o capcană, un cuib de răufăcători care să mă prindă şi să mă drogheze, apoi să abuzeze de mine, iar la final să mă decapiteze, aruncându-mi leşul în "peşterile încrustate în ţărmul înalt al falezei" sau în golfuleţele "împuţite cu o duhoare cum nu întâlneşti nici la un dihor de pe la noi", după cum spunea fratele meu Habib.

Bărbatul mi-a ghicit imediat neliniştea:
- Mai ştii şi un nume, în afară de adresă? Cineva pe care să-l putem striga?
Plină de speranţă, am şoptit:
- Mătuşa Selma.

Auzind aceasta, călăuza a împins uşa grea de la intrare, dispărând într-o driba întunecoasă. L-am auzit strigând din toţi bojocii: "Ya oumalli ed-dar, ho! Hei, cei ai casei, e cineva pe-aici?"

Deasupra mea au pocnit canaturile unei ferestre ce se deschidea, am auzit o uşă scârţâind şi apoi nişte voci, necunoscute şi destul de stinse.
- Locuieşte o mătuşă Selma aici?

Un murmur, paşi grăbiţi şi mătuşa mea, care şi-a făcut apariţia neliniştită, încălţată cu nişte michmaq roz cu o lucrătură demnă de o bijuterie. Şi-a tras o palmă puternică peste piept:
- Ooo! Ce-i cu tine aici?

Măcar, era acasă, ăsta era lucrul cel mai important pentru mine. Ghidul meu a răsărit din spatele mătuşii, fericit şi mândru că o găsise. Mi-a venit să râd.
- Ce te-a apucat? Ai văzut cumva un mort?

I-am răspuns, zăpăcită şi pe de-a-ntregul sinceră: "Eu însămi".
Mătuşa Selma şi-a venit cu repeziciune în fire, s-a uitat intrigată la tânărul ce mă călăuzise şi i-a mulţumit pentru amabilitate. Răspunsul meu părea că-l amuzase, căci şi-a aranjat turbanul, şi-a strâns mâinile la spate şi a grăit viitoarei mele gazde: "Misiune îndeplinită, Lalla. Însă îţi dau un sfat: cu ochii pe care-i are gazela asta, să n-o laşi singură prin oraş". Şi a zâmbit. Apoi, s-a făcut nevăzut. Începuse deja să mă obsedeze.

Atunci când o deranjasem, mătuşa Selma se găsea în plină petrecere de fete. Ceva mai târziu, am aflat că după-amiaza este timpul femeilor la Tanger. Atunci se întâlnesc în ţinută de gală, mondene şi vesele, servesc platouri cu produse de patiserie şi boluri cu ceai şi cafea, degustând ţigări spanioleşti sau americane şi făcând schimb de bancuri fără perdea, de cancanuri şi confidenţe, pe jumătate sincere. Ichouiyyate-ele constituiau un ritual social dintre cele mai serioase, aproape la fel de important ca şi frouhate-le, petreceri de măritiş, de circumcizie sau de logodnă oficiale şi protocolare, la care trebuie arborate cele mai simandicoase veşminte şi evitată întotdeauna impresia de sărăcie ori de neglijenţă din partea soţului.

Mătuşa m-a instalat într-o odaie răcoroasă, a aprins o lampă cu petrol, scuzându-se că trebuie să mă părăsească: "Înţelegi, mă aşteaptă oaspeţii sus, la vecină". A aşezat o carafă cu apă şi un pahar pe masă şi mi-a spus că nu va zăbovi prea mult. Am luat mai multe înghiţituri prelungi, sorbind direct din carafă, şi am adormit aproape instantaneu, atât eram de epuizată. Imaginea bărbatului îmbrăcat în albastru m-a însoţit înainte să mă afund într-un somn cu vise colorate în gri şi galben, aidoma unui cer de toamnă la vremea furtunii.

M-am trezit pe la miezul nopţii, înfometată, cu capul odihnind pe o pernă de tip sul, învelită peste picioare cu o cuvertură de lână. Canapeaua era îngustă şi tare, iar zgomotele casei îmi erau străine. Pe podea se găsea bocceluţa în care strecurasem o pâine proaspătă şi două ouă fierte. Foamea este mai îngrozitoare decât frica. Mi-am devorat bucatele, cu ochii închişi, în această cameră alungită, în care umbra nesfârşită a mobilelor se proiecta ostilă pe pereţi şi plafon, mai înalt decât cel de la Imciuk.
Am adormit la loc evitând să mă mai gândesc la ceva. Mă aflam la Tanger. Nu contau cei douăzeci de ani ai mei care nu se puteau baza pe nimic. Lăsasem trecutul în urmă. El se-ndepărta de mine la fel cum se îndepărtează norii încărcaţi de grindină, vinovaţi şi grăbiţi. Dar Imciukul era la locul lui şi strălucea în întreaga sa splendoare. În visele mele se făcea că mereu alerg desculţă, o iau prin câmpul de orz şi de lucernă ca să-mi păcălesc tovarăşii de joacă, cu maci prinşi în plete şi râzând fericită.

Imciukul mi se pare deopotrivă stupid şi straniu. El este la fel de plat ca platitudinea însăşi şi chiar mai întortocheat decât grotele de la Djebel Chafour, care îl descoperă, înspre vest, vânturilor şi pietrişului negru şi crăpat din deşert. Aşezat la doi paşi de infern, plin de o verdeaţă care musteşte, gras şi păgân, orăşelul pare să nu se sinchisească de nisipurile ce-l pândesc şi-i asediază neîncetat grădinile. Casele lui sunt joase şi albe, cu ferestre strâmte vopsite în ocru. În centru se înalţă un minaret, nu departe de cârciuma Neînţeleşilor, singurul loc în care bărbaţii au dreptul să drăcuiască şi să verse în public.

Uedul Harrath a desenat la Imciuk o fantă ce desparte urbea în două jumătăţi de lună. Când eram mică şedeam adesea printre dafinii luxurianţi care se leagănă, amari şi părelnici, pe ambele maluri pentru a-l contempla în întreaga lui splendoare zeflemistă şi înşelătoare. Aidoma bărbaţilor din Imciuk, uedului Harrath îi place să se laude şi are mania să distrugă totul în cale. Apa sa, cu reflexe de moar, pe care nuanţele toamnei o fac mocirloasă şi spumegătoare, şerpuieşte de-a lungul orăşelului înainte să se piardă în depărtare, prin abisurile văii. "Uedul ăsta este indecent", afirma cu vehemenţă Taos, cea de-a doua soţie a unchiului Sliman. Pe vremea aceea nu ştiam ce-nseamnă decenţa, căci trăiam înconjurată de cocoşi ce-şi încălecau puicuţele şi de armăsari zdrobind mânzele sub greutatea lor. Mai târziu am priceput că această calamitate de decenţă nu se impune decât femeilor pentru a le transforma în mumii fardate, cu privirile golite. Să acuzi uedul de indecenţă amintea de o mânie care îi reproşa în chip tacit Imciukului lubricitatea de muiere zdupeşă. Şi mă refer la acea lubricitate care îi sminteşte pe ciobani, determinându-i să încalece primul lucru ce le aminteşte de un fund de femeie, un vagin de măgăriţă, chiar şi o crupă de capră.

Am adorat întotdeauna apa Harrathului. Poate pentru că m-am născut în anul cu inundaţiile ei cele mai monstruoase. Se revărsase peste albie, invadase casele şi magherniţele, îşi vârâse limba de apă până în curţile interioare şi în hambarele pline cu grâu. Episodul acesta mi l-a povestit mătuşa Selma, cincisprezece ani mai târziu, şezând pe un scaun confortabil în curtea casei sale pavoazate cu viţă-de-vie, curte pe care unchiul Sliman o acoperise cu dale din marmură ca să-şi dovedească dragostea ce-o nutrea pentru soţia lui. Generosul ei decolteu cu sânii ce i se rotunjeau sub rochiile lejere, plăcea puştoaicei care încă eram. Mătuşa Selma vorbea şi, între două hohote de râs, spărgea migdalele, verzi şi aspre dintr-o lovitură seacă dată cu un ciocan de piuliţă din alamă aurie. Îndrăgea vara pentru bogăţia fructelor sale, pe care le-nghesuia în vestibulul casei în coşuri mari din răchită aduse direct din livadă de către fermieri.

"În anul cu pricina am fost izolaţi de lume vreme de douăzeci şi una de zile, îşi amintea ea. Dar nouă puţin ne păsa! Doar ne găseam în luna de miere! Poate că aş fi făcut mai bine să aştept acasă la mama, pe uscat, până treceau furtunile lui noiembrie!, adăugă ea hohotind. Dar eram toantă, iar unchiul tău ardea de nerăbdare. Imaginează-ţi moaca pe care am făcut-o când am debarcat în caftan de mătase şi tocuri cui în locul acesta uitat de lume! Ştii că ţărăncile străbăteau kilometri întregi ca să vină să se holbeze la mine ca la un animal ciudat? Unele chiar mă trăgeau de păr, ca să se asigure că nu sunt o păpuşă. O ţară de balegi, ce ţi-am spus eu!"

Şi mi-a oferit un pumn de migdale albe, apoi a zgândărit focul din brasero cu câteva bătăi din evantai. Ceaiul clocotea, răspândindu-şi mireasma grea şi dulceagă.

"Inundaţia i-a îmbolnăvit pe bigoţii tăi de verişori cu accese de febră şi halucinaţii, îşi reluă mătuşa Selma povestirea. Tijani, saşiul, şi nătângul de Ammar au hotărât că atâta apă e binevenită: ea însămânţează pământul şi, în retragere, ne curăţă sufletele de păcate. Păcatul! Tembelii ăştia, parcă n-ar şti şi alte cuvinte! Ca şi cum noi femeile n-am fi tot de neam musulman şi ne-am petrece vremea scuipând în lanul de grâu! Handicapaţii aştia vor să treacă drept muftiul de la Mecca numai pentru că recită trei versete din Coran la căpătâiul morţilor înainte să fie coborâţi în groapă. Umple-le-ar vărsatul de vânt faţa cu bube şi puroi! Cât îi priveşte pe ceilalţi mucoşi, s-au dus să povestească pretutindeni că e Potopul care anunţă sfârşitul vremurilor. Fleacuri! Cât timp Gog şi Magog se ţin deoparte, chiorul ăsta de Antichrist nu-şi face apariţia la Ierusalim iar Iisus, Fiul Mariei, n-a revenit ca să facă ordine în balamucul nostru cosmic, putem dormi liniştiţi! Desigur că Dumnezeu s-a săturat până peste gât de cruzimile noastre, numai că nu s-a hotărât încă să ne alunge în şuturi din minunăţia de Rai! Fiindcă îţi dai şi tu seama că Raiul se găseşte aici, jos, şi că nu vom mai avea niciodată un altul la fel de frumos, nici în cel mai înalt dintre ceruri! Fie ca Dumnezeu să ne ierte păcatele şi prostiile!"

Aproape că făceam pe mine de râs, atât de dăruită pentru sarcasm şi ce gură spurcată avea Lalla Selma! Cea care se descurcase pentru a moşteni, naiba ştie cum, ştiinţa unui ilustru unchi teolog, n-avea pereche în a-i da fiecăruia o poreclă ce stârnea imediat râsul întregii lumi. Ca şi cum ar fi fost singura care putea să-l drăcuiască pe Dumnezeu dar fără a-i arăta vreodată cea mai măruntă lipsă de respect.

A adăugat, cu sprâncenele încruntate şi privirea gânditoare:
"Ştii ceva? Nu cred deloc în păcat. Iar cei care se tot împăunează cu asta, la ziua Judecăţii de Apoi nu vor avea altceva de arătat Stăpânului peste lumi decât mădularele pline de bube uscate drept unic şi hidos păcat. Se iluzionează amarnic că mârşăviile comise cu boţul lor de carne împuţită Îl vor impresiona! Însă îţi spun că toţi aceşti pui de lichele vor putrezi în iad pentru că n-au fost în stare să comită frumoasele şi nobilele păcate, demne de nesfârşita măreţie a Dumnezeului Atotputernic!"
Spumegând contra bărbaţilor din Imciuk, mătuşa Selma rostea mereu "ei". Niciodată "ele". Ca şi cum poznele femeilor n-ar fi fost decât fleacuri bune să stârnească râsul universului.

Tulburată, am îndrăznit totuşi să o întreb ce anume este un păcat frumos şi nobil. A râs cu râsul ei solar, de leoaică, alungând mica potaie maro pe care-o hrănea cu biberonul şi care nu înceta a-i linge picioarele să o rupă la sănătoasa. Apoi a murmurat, dintr-o dată gravă şi visătoare: "Să iubeşti, fata mea. Doar să iubeşti. Este unicul păcat care merită drept recompensă paradisul".

Mătuşa Selma s-a născut la Tanger. Ajunsă într-o bună zi în braţele unchiului Sliman, văzuse pentru prima dată în viaţa ei un ued care ameninţa să inunde. Blondă şi planturoasă, ridicase fără mofturi coşul ce-mi servea drept leagăn şi sărutase superbul bebeluş care eram, sub privirile îngrijorate ale tatălui meu, neobişnuit cu acest gen de efuziuni.

Ne-am aşezat amândouă sub copertina bătrânului patio, făcută din olane verzi şi solzoase, purtându-ne de parcă am fi fost singure pe lume, în afara timpului, undeva, departe de Tanger. Mătuşa continua să surâdă la amintirea sosirii ei la Imciuk, ingenuă şi total necuviincioasă, gândindu-se totodată şi la primirea rezervată ce i-o făcuse tatăl meu, vizibil contrariat.
- Din cauza uedului?, am întrebat-o.
- Ah, nu! Mai degrabă din pricina ta! Reprezentai o gură în plus, vremurile erau grele iar mama ta, după o pauză de cinci ani, părea gata să o ia de la capăt, la fel ca o iepuroaică.

I-am spus că tata nu mi-a dat niciodată de înţeles că aş fi fost o povară. "Păi avea şi de ce! În fond, erai preferata lui! Să ştii că taică-tău era o fire sensibilă, dar pe care trebuia să o ascundă sub o masă de tăceri fals posomorâte. Oh, nu e întotdeauna vesel să fii bărbat, să fie clar! N-ai dreptul să te plângi. Nici atunci când îţi îngropi tatăl, mama sau copilul. Nu trebuie să spui «te iubesc», nici că ţi-e frică sau că a îngheţat pişatul în tine. Şi mai cu seamă să nu te miri că, după toate astea, bărbaţii noştri se transformă în monştri". Cred că a fost pentru prima dată când am văzut-o pe mătuşa Selma arătând puţină înţelegere faţă de bărbaţi.

Preocupându-mă să adun bucăţelele de prăjitură cu susan pe care mi-o pusese lângă ceaşca de cafea, n-am încetat să-i scrutez pe furiş faţa, dar mi-a fost practic imposibil să descopăr pe ea vreo urmă de reticenţă sau vreun semn de contrarietate. Dimpotrivă, mătuşa Selma nu părea să-mi poarte pică pentru că aterizasem acasă la dânsa fără să o anunţ. M-a lăsat să mă trezesc din somn după voia mea, mulţumindu-se să fumeze şi să soarbă din ceai în timp ce-şi evoca amintirile din Imciuk doar pentru a mă incita să-mi deschid sufletul, în care ghicea că strânsesem multă ură şi mânie. Exasperată că vorbesc deschis despre problema mea, şi-a încrucişat zdravăn braţele la piept, a-nceput să se joace cu arătătoarele şi, în fine, a atacat:

- Bun, acum spune-mi. Ce vrei să faci aici? Sper că nu ţi-ai incendiat casa, nici nu ţi-ai otrăvit mama-soacră... Aş prefera să mărturiseşti imediat adevărul: măritişul tău nu mi-a mirosit bine de la bun început. Intuiam că o să se aleagă praful, dar nu cu acest preţ!

Mi-am lăsat capul în jos. Dacă ţineam să fiu cinstită cu mătuşa, ar fi trebuit să-i povestesc totul, cu de-a fir-a-păr. Doar că prea multe lucruri îmi făceau rău, dintre acelea pe care aş fi dorit să le şterg cu totul din amintire.