Sexul şi moartea. Romanul unei iubiri imposibile

Citiţi un fragment din această carte.



La 4 martie 2004 romanul Fructul interzis (L'amande, în varianta franceză), scris de o maghrebină necunoscută, apărea la Paris, sub egida prestigioasei case de editură Plon. În numai o lună, potrivit publicaţiei Livres Hebdo, cartea se afla pe locul patru al celor mai bine vândute titluri în Franţa. În două luni de la apariţie, un tiraj de 44 000 de exemplare fusese deja epuizat. 13 edituri din străinătate cumpăraseră drepturile de traducere pentru o sumă totală estimată la 500.000 de euro. La Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt-am-Main din anul 2005 interesul editorilor germani pentru această carte era unul major. (Lucru deloc surprinzător într-un stat în care se spune că există o populaţie de 2 milioane de turci, kurzi şi iranieni.) La rândul ei, presa franceză vuia. Într-o ţară unde trăiesc mai multe milioane de musulmani, era ceva de la sine înţeles. Comentariile variau de la un entuziasm neţărmurit la scepticism şi furie fundamentalistă. Iarăşi, nimic nou sub soare. Totul ţinea de specia celui mai previzibil registru simptomatic. Ca să vă convingeţi că aşa stau lucrurile, iată doar câteva din aceste reacţii în marginea romanului publicat de Plon.

"Cartea aceasta reprezintă un şoc. Şi totuşi, ea nu seamănă câtuşi de puţin cu toate acele documente scrise în pripă, publicate imediat, încă şi mai rapid uitate, a căror unică justificare este cea de a ne stârni emoţiile. Dimpotrivă, Fructul interzis înseamnă naşterea unei adevărate scriitoare, fiind un roman autobiografic întrutotul surprinzător, care ar trebui să influenţeze în chip durabil literatura zilelor noastre". Aşa îşi începe Marianne Payot cronica din Express livre (nr. 3/22.03.2004). Entuziasmul ei este o excelentă recomandare în favoarea romanului Fructul interzis, scris de Nedjma, pseudonim sub care se ascunde, spre a se apăra de posibila răzbunare a radicalilor islamişti, scriitoarea din Maroc. Marianne Payot îşi justifică aprecierea după cum urmează: "Romanul Fructul interzis îşi trage forţa din felul în care e scris. El este o alchimie a contrariilor, deopotrivă crudă şi poetică, lubrică şi senzuală, modernă şi tradiţională. Tăria vrăjii sale provine deopotrivă şi din personalitatea autoarei. Niciodată o femeie, mai ales maghrebină, n-a povestit cu mai multă sinceritate despre erotismul corpului şi al sufletului, ridicând voalul de pe tabuurile sexuale ale unei societăţi terorizate de un «islam desfigurat»". La rândul său, Alexie Lorca, în Lire (iulie-august/2004), nu ezită să comenteze: "Un roman erotic scris de o femeie arabă! În faţa unei asemenea prezentări, minţile neîncrezătoare au bănuit mai întâi o strategie de marketing. Cu toate acestea, puţini cei care să nu fi fost deîndată seduşi de această carte surprinzătoare, care conjugă erotismul, mânia, senzualitatea, deşănţarea şi poezia cu o indiscutabilă fineţe! Despre autoarea romanului ştim că trăieşte într-o ţară din Maghreb şi că este acum în vârstă de patruzeci de ani. Să mai adăugăm că are talent... şi curaj. Pseudonimul Nedjma, sub care se ascunde, să fie oare o pavăză eficientă împotriva furiilor integriste? Greu de crezut". La rându-mi, aş completa spunând că prenumele Nedjma este împrumutat de la o celebră arăboaică, legendară divă a poeziei algeriene, genul de femeie fatală şi de amazoană inaccesibilă, care a fascinat pe numeroşi tineri sătui de dezastrele unei lumi incoerente.

Dincolo de fruntariile Europei, în Maroc, portalul de literatură Marrakhesh citează opinia unei studente de 25 de ani originare din Rabat, actualmente rezidentă franceză, care declară: "Cartea nu m-a şocat deloc, căci ea exprimă o evoluţie logică. În fond, literatura n-a făcut altceva decât să redea ceea ce există deja în realitate". Potrivit acesteia, romanul Nedjmei "înlătură ipocrizia legată de chestiunea sexului. Toată lumea o ştie, dar nimeni nu o spune. Despre asta nu vorbim decât între noi, în trib. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că toate generaţiile au procedat la fel. În schimb, pentru prima oară în istorie, această autoare marocană nu a cruţat pe nimeni. Puţin i-a păsat. Mi se pare legitim, deoarece cu cât ceva trece mai mult drept tabu, cu-atât va exploda mai puternic". În schimb, pe site-ul JeuneAfrique.com scepticismul e mai apăsat, iar negativismul recepţiei este unul insidios: "Literatura erotică reprezintă un gen dificil. În schimb, ea beneficiază de un avantaj de netăgăduit: primul autor venit, chiar şi lipsit de cel mai elementar talent, poate spera să vândă cartea în mii de exemplare. Nici romanul Fructul interzis scris de Nedjma nu s-a sustras acestei reguli". Într-adevăr, ce să mai înţelegi? Unde este adevărul? Şi, în definitiv, despre ce adevăr este vorba?


Oricum, acestea sunt premisele. O carte, autoarea, succesul, entuziasmul, rezerva, teama de răzbunare. În definitiv, este normal. Un roman despre sex nu poate face abstracţie de aura fricii de moarte. Căci sexualitatea şi moartea sunt înrudite. Sexualitatea fascinează şi îngrozeşte, misterul morţii îl întâlneşte pe cel al vieţii, fiinţa se-nvecinează neverosimil cu neantul. Clasicistul francez Pascal Quignard, într-o lucrare celebră Sexul şi spaima (tradusă la noi la editura Univers, Bucureşti, 2000), avertiza asupra acestei strânse înrudiri. În cazul romanului Nedjmei, sexul e unul, dar spaima e dublă. Dacă sexualitatea este universală, a tuturor, spaima este mai mereu locală, specifistă. Nu contează cu cine faci sex (dacă ai ales cumsecade), dar contează întotdeauna cine este agentul generator al spaimei. Prin urmare, cred că putem disocia în această împrejurare o unică poveste de dragoste şi sex, o spaimă a eroinei că iubirea poate muri, precum şi spaima autoarei că va trebui să plătească pentru îndrăzneala că a scris asemenea carte.

Cum o dai, tot rău iese. Dar ce rămâne, până la urmă? Cu siguranţă, o minunată naraţiune şi un imens curaj. Nedjma este o scriitoare de cursă lungă. Ştie să-şi monteze cinematografic secvenţele, recurge frecvent la flash-back-uri, pe care le marchează cu caractere italice, punându-le titlu şi transformându-le în povestiri aproape de sine stătătoare. Acele fragmente sunt ca nişte tablouri de societate, în orice caz ele reconfigurează un verosimil roman familial, caracteristic aş spune pentru mica burghezie marocană de provincie. Badra, eroina romanului Fructul interzis, îşi rememorează episoadele biografiei, îndeosebi pe cele care ţin de felul în care o fată maghrebină tipică descoperă sexualitatea. Ele sunt alternate printre însemnările prezentului, astfel încât efectul de autenticitate să fie unul major. Pe de altă parte, e clar că Nedjma a avut maeştri de la care a ştiut să înveţe. Cartea se deschide cu o mărturisire de credinţă, în genul celei săvârşite de Adso din Melk, personajul-narator al celebrului roman Numele trandafirului scris de nu mai puţin celebrisimul Umberto Eco. Totul este o evocare a unei părţi semnificative a trecutului, filtrat prin experienţa, toleranţa, înţelepciunea şi neputinţa bătrâneţii. Iar profesiunea de credinţă cu care începe romanul are, pe deasupra oricărei pudibonde acuzaţii de imoralitate, o certă funcţie de clarificare etică. Aceasta, în măsura în care a nega, prin teroare şi violenţă, dreptul la sexualitate al femeilor arabe, coincide cu un act de o imoralitate dificil de judecat după orice norme moderne. Iar un asemenea drept include şi libertatea de a exprima tot ceea ce o femeie, chiar şi islamică, simte sau crede şi-şi imaginează referitor la propria-i sexualitate.

În mod paradoxal (pentru o privire care interpretează islamul după afirmaţiile radicalilor acestuia!), mesajul Nedjmei nu este unul anti-Coranic. Sau unul anti-arab. Ori anti-musulman. Dimpotrivă, autoarea invocă, pe bună dreptate, pe clasicii poeziei arabe, pe înţelepţii islamului şi chiar spiritul Sfintei Cărţi. Într-adevăr, nicăieri acolo nu e de întâlnit vreo urmă de intoleranţă şi de ipocrizie sexuală. Oricum, nicăieri în textele sapienţei islamice nu există vreun pasaj care să diminueze feminitatea femeii în aspectele sexualităţii şi erotismului acesteia. Doar o răstălmăcire a principiilor coranice şi o decădere a rafinatei civilizaţiei islamice de altădată au putut să conducă la o asemenea desfigurare teologică, intelectuală şi morală a unor adevăruri teribil de umane. Ei bine, întru apărarea acestora se ridică această maghrebină marocană de patruzeci de ani, autonumindu-se deopotrivă protectiv şi sfidător Nedjma - adică amazoană, stăpână a sexului şi liberă să-şi dăruiască farmecul cui vrea ea.


Dar care sunt detaliile acestei naraţiuni fascinante? Iată-le, pe scurt: Badra, o tânără din orăşelul Imciuk, este măritată la 17 ani cu de-a sila de propria-i familie cu bătrânul notar Hmed. Este supusă, potrivit unei tradiţii nenorocite, la tot felul de umilinţe rituale, care culminează cu o semi-dezvirginare făcută cu degetul de către o femeie ce reprezenta obştea. Chipurile, ca oamenii şi mirele să se convingă de fecioria Badrei. Actul nupţial este de o barbarie sinistră: întrucât nimic nu o atrăgea pe Badra la decrepitul ei proprietar, vaginul nu i se umectează iar himenul refuză să se rupă. Intervin în forţă o mamă soacră fără de vârstă şi sora Badrei, care o imobilizează pe tânără astfel ca impotentul Hmed să o poată penetra. Cinci ani a durat infernul căsniciei acesteia, răstimp în care Badra răbda cu vaginul anesteziat violurile conjugale, muncea ca o sclavă şi învăţa ceea ce înseamnă să mori de vie. Asta, până-ntr-o zi când şi-a luat seama şi-a fugit cu trenul la Tanger, acolo unde este primită de mătuşa Selma, o arăboaică trecută de prima tinereţe, deşi încă frumoasă, femeie înţeleaptă şi adepta unui mixandrism moderat şi libertin. Tangerul a însemnat pentru tânăra provincială întâlnirea cu o metropolă autentică, dar mai ales cu un alt tip de morală, mai tolerantă şi mai aproape de ceea ce numim spirit occidental.

Mai mult decât atât, la Tanger, spaţiu mitic al citadinismului marocan şi lume a tuturor posibilităţilor, Badra îl întâlneşte pe Driss, un bărbat sărit de treizeci de ani, putred de bogat, frumos şi viril, doctor cardiolog format la Paris şi descendent al unei ilustre familii locale. Se-ndrăgosteşte de acesta şi cunoaşte ceea ce credea a fi adevărata dragoste. Iniţiată cu răbdare, tandreţe şi rafinament în tehnicile amorului, ea trăieşte practic o a doua dezvirginare şi, lucru absolut nou, ia contact cu mirajul indicibil al orgasmului. E-atât de îndrăgostită de Driss, încât nu ştie cum să-şi comunice iubirea, temându-se de slăbiciunea cuvintelor. La început Driss e cel care îi solicită vorbe de amor, ulterior însă Badra ajunge să-l "terorizeze" pe bărbat cu infinite şi plictisitoare declaraţii de iubire.

Am putea spune că suntem în prezenţa unui act omenesc total, dincolo de spaţiu şi de timp, de nedescris în cuvinte, de neechivalat cu nimic altceva. E iubirea pură şi simplă, e metafizica sexului şi a juisanţei, e însoţirea cea mai arhaică din lume. Relaţia pare una fuzională, în ciuda eforturilor lui Driss de a păstra un minim control asupra raţionalităţii acesteia. El, paternalist, o înzestrează pe iubita sa cu "stipendiu" lunar, cu apartament, cu slujbă. O iniţiază în marea literatură clasică arabă, o trimite la autorii francezi ai avangardei, la scriitorii de stânga, o familiarizează cu muzica clasică apuseană, cu extraordinarele şansonete franţuzeşti ale anilor '60. Ea se lasă întreţinută, mai cu revoltă, mai cu resemnare. În schimb, devine extraordinar de domestică, bucătăriseşte, spală, întreţine curăţenia - şi o face din inimă, exact aşa cum nu procedase pentru tembelul de notar al Imciukului. Ba chiar se refugiază în acest fals univers casnic, nedorind să mai cunoască şi altceva din lumea exterioară.

Dar Driss nu este un autist. El socializează, ia parte la serate, e un colocvial, spune bancuri porcoase, face curte femeilor din clasa lui socială, ba uneori mai calcă şi pe alături - spre disperarea sălbatică a Badrei. Mai mult, plictisit întrucâtva de stabilitatea şi previzibilitatea relaţiei, chiar aşa pasională cum era, încearcă să o convingă pe amanta lui să descopere împreună noi experienţe. De pildă, să facă o partuză în patru, ei doi şi două femei-lesbiene. Badra este siderată, rezistă, el o şantajează, se-nfurie că întâmpină împotrivire şi ajunge chiar să provoace un accident de autoturism ce putea fi fatal pentru amândoi. Strânsă cu uşa, Badra renunţă, acceptă, şi, în urma acelei experienţe de sex în grup pe care o intuia traumatizantă, trăieşte totuşi un orgasm îngrozitor de intens, fapt care o sperie. Iar spaima ei se datorează presimţirii că s-ar putea să i se deschidă apetitul de a încerca şi alte experimente erotice în acelaşi registru, dar şi pentru că simte cum îl pierde astfel pe Driss al ei, numai al ei.

Fire de luptătoare, ea nu renunţă la ceea ce simţea cu toată fiinţa că ar fi dragostea vieţii sale. De aceea, încearcă să-l facă pe Driss gelos, cerându-i imperativ să-l invite pe bărbatul cu care acesta avusese o experienţă homosexuală. Atins într-un punct nevralgic, Driss acceptă iniţial, apoi se-nfurie, îl alungă pe fostul său amant, iar apoi se dedă unei teribile torturi prin foc ce-o aplică Badrei, după care urmează un act sexual ca la carte. De altfel, ultimul dintre cei doi iubiţi. Este începutul sfârşitului, femeia îl va părăsi definitiv pe Driss, semn că relaţia lor îşi consumase întreg potenţialul. (Spre deosebire de dragostea sado-masochistă a eroilor lui Pascal Bruckner din romanul Luni de fiere, care sunt cu totul absorbiţi de maladiva lor relaţie, personajele Nedjmei găsesc tăria să se sustragă turbionului erotic ce le-ar fi putut fi fatal.) Femeia din Imciuk va duce apoi o viaţă de întreţinută, schimbând "sezonier" amanţii, cărora le cere bani grei spre a-şi asigura un trai confortabil şi cosmopolit. Ea practică un sex vândut, fără urmă de implicare afectivă, de parcă iubirea pentru Driss ar fi sleit-o pentru totdeauna.

În mod ciudat, dragostea celor doi este una deopotrivă autentică, totală, imposibilă şi autodistrugătoare. Perversitatea bărbatului erodează dăruirea exclusivistă a iubitei, însă după ruptură Badra nu poate decât să repete cu stranietate scenariul pe care îl respinsese iniţial ca ucigător pentru pasiunea lor. Ea este domestică, sclavă a lui Driss (şi numai a lui), deschisă experimentelor erotice (dar numai întrucât sunt practicate intra muros, cu amantul său) şi receptivă la noul erotism ce i se propune (dacă acesta vine individual, din partea partenerului unic, şi o priveşte în exclusivitate). Ieşind din relaţia cu poligamul medic, Badra devine la rândul ei poligamă, însă doar cât priveşte trupul, amorul corporal, tehnica amorului. Ea nu-şi mai permite nici o investiţie afectivă, eludând sentimentul şi fuziunea spirituală. Se transformă într-o perversă polimorfă, aşa cum dorise Driss, dar nu pentru acesta, ci pentru toţi ceilalţi amanţi "sezonieri". Comunicarea lor pare a fi intrat într-o zodie a neîntâlnirii radicale, cam la fel ca-ntr-o tragedie elină.

Finalul romanului ni-i înfăţişează pe cei doi iubiţi regăsiţi, peste paisprezece ani, bărbatul aflându-se în stadiul final al unui cancer generalizat. Fără contact fizic, cuplul pare refăcut, dragostea lor consumându-se exclusiv spiritual şi discursiv, prin evocarea amintirilor comune. Retraşi la Imciuk, Badra şi Driss trăiesc clipe de o calmă poezie, aşa cum se cuvine la vremea apusului unui destin. Ultimele rânduri ale cărţii par documentul unei stări deliroide pe care o trăieşte femeia-diaristă ajunsă în pragul celor cincizeci de ani, singură, tristă şi pustiită de viaţă. Consemnându-şi trecutul, neevitând nimic din ceea ce o impresionase sexual de-a lungul unei vieţi agitate, Badra are sentimentul că este vizitată de Înger. Curios, acesta nu ezită să-i citească însemnările. Ba chiar are o impresionantă erecţie (nu ştiu ce-ar spune Andrei Pleşu despre o astfel de anomalie anatomico-fiziologică, dar nu cred că e prea important canonul ficţiunii sacre!), până-ntr-atât de excitante sunt rândurile Badrei. Aşa că naraţiunea se-ncheie într-o tonalitate fantastic-melancolic-ironică, cam în genul sfârşitului pe care l-a găsit Erwin Wickert fastuosului său roman Templul părăsit, moment în care realitatea se-ntreţese cu fantasticul, iar reveria cititorului este una maximă.


De la bun început trebuie spus că limbajul autoarei nu este pentru privirile şi spiritele sensibile. Sau pudibonde. Ori excesive de clasice. Nedjma scrie abrupt, direct, fără fasoane. Ceea ce nu înseamnă că scriitura ei nu este capabilă de excepţionale momente de poezie, aşa cum sunt cele ale evocării fantasmei de pe podul Harrathului, ale descrierii celei de-a doua dezvirginări suferite de Badra sau ale rememorării relaţiei lesbiene cu Hazima, colega de la internat. Este însă un lirism provenit din frecventarea nemijlocită a vieţii, iar nu din marea literatură de dragoste a lumii. Oricum, registrul stilistic al Nedjmei este unul plin de culoare, căci foloseşte cuvintele străzii. Şi iubind argoul, ea nu se-ncurcă în drăgălăşenii bune pentru urechile diafane. Dar şi ipocrite. Căci, până la urmă, exact acesta este mesajul ei: să vorbim despre dragoste fără perdea, fără ocolişuri, fără frici şi vinovăţii închipuite. Să vorbim despre actul amorului, despre perversiunile şi tehnicile experimentale în chip direct, la fel cum am vorbi despre plata impozitelor sau despre greva generală. Şi asta pentru că felul în care gândim amorul şi-l povestim ne priveşte pe toţi, fiind o parte a maturităţii fiinţei noastre.

De ce să ne ruşinăm atunci, băgând sub preş cuvinte, gesturi, nevoi şi dorinţe? De ce să nu recunoaştem că suntem făpturi ale fantasmei, copii ai juisanţei şi inşi dependenţi de drogul orgasmului? Aşa că Nedjma, prin vocea personajului Badra, spune lucrurilor pe nume, denumeşte sexul cu expresia lui consacrată, verde şi mustoasă. Putem judeca oricum această sinceritate fără limite a scriitoarei, dar nu avem dreptul să o expediem întru beneficiul moralei pudibonde. Căci oare cum vorbesc bărbaţii orientali într-o ceainărie de pe coasta Asiei Mici sau într-o tavernă de pe-o insulă grecească? Iar dacă bărbaţii pot face nestingheriţi asta, de ce n-ar face-o şi femeile lor? Tocmai o astfel de problemă aduce în dezbatere romanul Nedjmei: ea scrie despre libertatea cuvântului şi despre inexistenţa temelor tabu. Iar autoarea maghrebină câştigă pariul cu misoginia patriarhalismului islamic, pe care-l sleieşte mergând până la capătul unei confesiuni de o rară violenţă erotică. Însă întotdeauna e de preferat acest gen de agresivitate decât violenţa fundamentalismului masculin, ideologic, religios sau de ce natură o fi fiind acesta...

Aşadar, Fructul interzis este o carte mare prin generozitatea curajului celei care l-a scris, prin vigoarea unei scriituri diferită de maniera în care fac literatură femeile europene şi mai ales prin ardenta imaginaţie erotică diseminată pretutindeni în paginile sale. Avem de-a face cu lectură sanitară, care, în ciuda ameninţării cu moartea ce planează asupra autoarei sale, marchează sfârşitul unei epoci în care femeilor islamice le era interzis să vorbească despre dragoste, sexualitate şi dorinţă. Adică, pur şi simplu, despre viaţă.