Suma meritelor unei cărţi evocatoare

Citiţi un fragment din această carte.



Meritul acestei cărţi e, desigur, forţa sa evocatoare a unor vremuri apropiate, însă petrecute. N-am spus de tristă amintire, că mă feresc de limbajul de lemn. Criticii abia aşteaptă.

Meritul e al meu personal, în primul rând, cel care am scris-o.

În al doilea rând, al fratelui meu mai mic, Alexandru, pe care-l iubesc şi care m-a pistonat mereu de-a lungul anilor să-mi aştern "imaginaţiile" pe hârtie.

În al treilea rând, e meritul tatei, pe care-l iubesc şi care m-a determinat să-mi reinventez copilăria, vorbind despre educaţie.

Apoi al mamei, pe care o iubesc.
Al fratelui meu mijlociu, Achim, pe care-l iubesc.
Şi-al tuturor oamenilor ce s-au perindat prin viaţa mea, o viaţă normală.

Există şi un merit al cititorilor, care mi-au citit fragmente din manuscris pe măsură ce se derula şi care mi-au spus: nu merită continuat. Nu spune nimic, n-are intrigă, n-are trimiteri culturale... Ceea ce, sincer, mi-a dat curaj.

E o carte scrisă pe parcursul a 10 ani. Nu m-am grăbit, n-am avut nici o motivaţie.

La şcoală nu m-am descurcat niciodată cu Limba Română, am fost mereu printre codaşi, am terminat liceul semianalfabet. Poate de aceea, fostul meu profesor de Limba şi Literatura Română, Ion Marinescu, bun profesor, a fost puţin (puţin = mult) contrariat, dacă nu uluit, când mi s-a publicat volumul de debut Un om din Wayfalua (1994, Editura Marineasa). M-a întrebat: de unde până unde tu şi literatura? Din senin, am răspuns. Şi era adevărat. L-am invitat la lansarea celui de al doilea volum al meu, anul trecut, Probleme bărbăteşti (tot Editura Marineasa, cu patronul căreia am devenit prieten la cataramă), o carte bestială, dar n-a venit. Nici un fost profesor al meu n-a venit, cu toate că eu ţin la ei. Şi sunt mândru de ei, fiindcă au fost ai mei. Puteam să am alţi profesori, dar eu nu, i-am avut pe cei pe care i-am avut.

N-am participat la concursuri literare (cu două excepţii), pentru că nu aveam maşină de scris şi mereu se cerea ca textele să fie bătute la două rânduri în patru exemplare. În schimb, am asaltat, la un moment dat, redacţia revistei Urzica, pentru că mi se părea că sunt mare caricaturist şi umorist negreşit. Una din scrisorile primite din partea redacţiei suna aproximativ: "Domnule Costel Baboş, ne pare rău, dar textele şi caricaturile dumneavoastră nu pot fi publicate. Le lipseşte tocmai... umorul." Aşa că m-am lăsat şi de umor. M-am apucat de chitară şi m-am lăsat şi de chitară. I-am făcut-o cadou unui amic. M-am apucat de fotografie şi m-am lăsat şi de fotografie. M-am reapucat de chitară şi iar m-am lăsat. Doar şahul a fost mereu o preocupare constantă.

De literatură nu m-am lăsat niciodată, poate pentru că era cel mai ieftin, aveai nevoie de un creion şi o coală neapărat albă. Acum e mai greu, ai nevoie de un calculator.

Toate personajele ce apar în această carte sunt fictive, iar întâmplările sunt ficţiuni. Cel puţin aşa mi le amintesc eu. Apariţia unor nume, deşi cu rezonanţă, despre care cititorul ar putea crede că a mai auzit, este pură coincidenţă (vezi Iliescu, Ceauşescu etc.)

Dacă oraşul Timişoara, locul principal al desfăşurării acţiunii, există, cu străzile sau cartierele, uzinele şi instituţiile descrise în roman, asta e pură întâmplare.

Din varianta publicată a romanului lipseşte un capitol, probabil cel mai întins şi mai suculent, despre vecinii mei inventaţi, desigur. Mai ales vecinele. S-a opus soţia, susţinând că, între ficţiune şi realitate, apar prea multe coincidenţe, îndeosebi de nume şi întâmplări. M-am grăbit să-i răspund: draga mea, eu nu cred în coincidenţe. Aşa că am scos capitolul.

Lectură plăcută!