Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Intelectualii, dublul limbaj (un program de studiu)


Bogdan Ghiu

18.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O lectură a unui text precum acela, de numai cîteva pagini, intitulat Ce este luminarea? (Was ist Aufklärung?), scris de Immanuel Kant în 1784, adică cu mai bine de 200 de ani în urmă, la începuturile determinării modernităţii în nişte forme în care şi azi mai încercăm să trăim (încă n-am reuşit pe deplin: n-am izbutit încă să devenim cu adevărat moderni, în sens atemporal, că ne-am şi tras la umbră, pentru a lenevi, delegat tehnologic, într-o „postmodernitate” concepută, însă, tot după modelul tensionat teleologic al progresului cronologic modern), o astfel de lectură are, şi azi, de ce să nedumerească, mobilizîndu-ne cele mai aprige, mai „apriorice” şi mai rezistente rezistenţe.

Omul trebuie să devină major, şi se află fără întoarcere angajat pe acest drum infinit, spunea Kant. A fi major, adică a ieşi din „minorat”, înseamnă a cuteza să gîndeşti cu propria minte, în acord cu universalitatea „luminilor” raţiunii, să nu te laşi „călăuzit”, îndrumat, supus, „tulelat”. „Uzul public al propriei raţiuni trebuie să fie orişicînd liber, şi numai acesta poate înfăptui luminarea printre oameni; uzul privat al raţiunii poate fi însă deseori foarte mult îngrădit, fără ca prin aceasta progresul luminării să fie prea stînjenit”, spunea Kant.

Pînă aici, nimic, nu-i aşa, nou, conform logicii retrospective, anacronizante comune: fiinţarea socială se împarte în public şi privat. Numai că – răsturnare: nu acasă, spune Kant, sub plapumă, în familie, cu voie spaţial-topologică de la poliţie, trebuie să facem uz liber de raţiune, ci, tocmai, în public, pentru a ajuta luminarea.

Acesta e rolul intelectualilor: de a „tutela” des-tulelarea. La Kant, separaţia civică public/privat nu se suprapune peste aceea, politică, cetate/gospodărie (prima derivînd analogic, fie şi prin „salturi calitative”, din cea de-a doua, ca termen prim-ultim de referinţă al gîndirii politice clasice). „Privat” şi „public” sînt două (sub)determinări esenţiale ale publicului. Conform acestei distincţii cu adevărat revoluţionare, întemeietoare, uitate însă, reprimate de către politic, privat înseamnă la slujbă, la datorie, în serviciu: acolo, pentru ca orice cetate să funcţioneze, trebuie să ne supunem, să funcţionăm ierarhic, neezitînd însă să ne pronunţăm, pentru public, în mod public (adică universal), chiar şi împotriva instituţiilor în care slujim şi ne facem datoria, pentru perfecţionarea lor.

Mare, grea noutate, care presupune, pentru a fi corect înţeleasă, tocmai o minte majoră, ieşită din minorat: o minte folosită ca intelect.

Pionierii, campionii acestei dedublări, ai acestei schizofrenii intrapublice şi anti-„politice” trebuie să fie, nesmintit, intelectualii. „Înţeleg prin uzul public al propriei raţiuni uzul pe care cineva îl face de aceasta ca învăţat înaintea întregului public al lumii cititorilor” (separaţia tipic luministă, rezolvată, terminată azi mediatic, între învăţat şi public, cu pervertirea ei „spectaculară”, poate fi regăsită şi la Stuart Mill, şi este infinit de discutat şi de urmărit în devenirile şi degradările ei): „public” nu este un loc anume, ci structura caracterizată co-intenţional a unui anumit regim al comunicării, a unui anumit tip de comunicare (adresare-receptare). „Numesc uz privat uzul pe care un individ trebuie să-l facă de raţiunea sa într-un post sau într-o slujbă publică oarecare încredinţată lui.”

Intelectualul trebuie să vorbească „dublul limbaj” public, să fie pe rînd, deci simultan, „la putere” şi „în opoziţie”, să construiască puterea şi s-o critice, de-construind cetăţeneşte făcăturile, înjghebările, bordeiurile (şi borfelurile) interesat-partizane „politice”. El funcţionează în calitate de angajat şi în calitate de învăţat, şi tocmai generalizarea angajamentului este cea care-l califică.

Aceasta este condiţia obligatorie şi inevitabilă a intelectualului, pe care, orbi şi răuvoitori, sub influenţa populismelor de fond ale politicii, ne-am obişnuit s-o blamăm, intimidîndu-i şi deturnîndu-i pe intelectuali, în loc să-i urmăm împotriva politicului. Intelectualul trebuie să menţină societatea în perpetuă tranziţie – aceea a „luminării”, spre luminile universal-naturale ale raţiunii, concurînd atît falsele tranziţii politice, cît şi falsele stabilităţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer