Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  inter_zise

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cubul rubic


Anda Cadariu

20.12.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

The consumer isn't a moron. She's your wife.
David Ogilvy - Confessions of an Advertising Man

It takes a thief to catch a thief.
British wisdom (it never fails, does it?)

Invitaţia mea a salvat-o pe Raluca de la o singurătate cruntă. Nici eu nu mă simţeam prea bine, aşa că am respirat adînc şi i-am dat un telefon. În seara cînd am făcut - din pur egoism - gestul galant de a-i oferi o cină la mine acasă, amica mea, de care eram uşor îndrăgostit, mi-a fost extrem de recunoscătoare. A intrat val-vîrtej pe uşa apartamentului, răspîndind în jur un parfum fin: "Ah, Silviu, ce mă bucur că m-ai sunat!"

Deşi mă cheamă Călin, ea-mi spunea tot timpul Silviu. Putea la fel de bine să-mi spună X, Y sau Alexandra. Nu mă deranja că-mi spune Silviu. Mă deranja că nu-mi spune Călin. Însă acest lucru nu s-a mai întîmplat după momentul cinei. Am gătit paste cu broccoli. I le-am servit alături de o carafă cu vin roşu - un Cabernet Sauvignon din 1981, anul naşterii ei.

Cînd apar în acelaşi context, recunoştinţa şi vinul au un efect magic asupra oamenilor. Probabil că au jucat un rol important în decizia Ralucăi de a-mi împărtăşi povestea cubului rubic din camera 105, căminul XIV, campus studenţesc Hasdeu, Cluj. Condiţia ca eu să ascult această poveste a fost să n-o mai spun nimănui. Cer iertare, atît prietenei mele cît şi cititorilor. Invoc indulgenţa faţă de imperfecţiunile naturii umane, pentru că nu mă pot abţine şi, în ciuda promisiunii făcute, trebuie să povestesc. Nu i-am folosit numele adevărat aici. Raluca e un nume ca oricare altul. Aş fi putut foarte bine să-i spun, de exemplu, Călin, dar Raluca mi se pare un nume mai simpatic.

Am petrecut împreună o seară foarte plăcută. Dar cînd cina se apropia de final, mi-am dat seama că n-o s-o mai văd niciodată. Ne-am mutat pe canapea, cu paharele de vin pline, şi, umbrit puţin de această tristă premoniţie, am invitat-o să-şi spună povestea.

*


Era în anul I de facultate, abia ajunsese în Cluj. Prietenul ei, Alex, intrase la medicină în Budapesta, dar o vizita destul de des. Amica mea ingenuă avea pe-atunci optsprezece ani. Se acomodase destul de repede cu căminul, şi în scurtă vreme s-a acomodat şi cu barurile. În mod normal, ar fi fost nerăbdătoare să i le prezinte şi lui Alex. Dar nu şi în seara aceea. Seara în care urma să vină el din Ungaria era cam aşa ca asta, rece, umedă şi senină. Iar ei, ca şi acum, îi curgea nasul şi avea febră. S-a oprit în drum spre gară să bea un ceai. Era obosită şi n-avea nici un chef să-l vadă pe Alex. După cîteva minute în care s-a gîndit intens la lipsa ei de chef, lîngă masa unde se aşezase a apărut un băiat politicos şi aparent inofensiv. Era tuns scurt, avea ochelari fumurii şi o haină de piele, croită cam din topor, cu umerii mult prea laţi pentru statura lui mai degrabă subdezvoltată decît graţioasă.

"Exteriorul tipului n-avea nimic deosebit", comentează Raluca jucîndu-se cu bricheta mea Zippo, "dar avea un aer de robot, de soldat, era uşor dark, opac, dar nu la modul neplăcut. A cerut voie să se aşeze. Nu vroiam nimic. În afară de ora exactă. L-am întrebat cît e ceasul, mă temeam să nu întîrzii la gară. Mi-a zîmbit superior, ca şi cînd mi-ar fi spus 'Mda, te ţii de agaţamente... Şi eu, băiat cuminte care vroia doar să bea o bere şi n-avea unde să se aşeze...'. I-am mulţumit pentru ora exactă, uşor enervată, gîndindu-mă fuck off, am eu ac de tine dacă vreau... Apoi m-a întrebat dacă sînt studentă aici. 'Da.' - i-am zîmbit superior. 'Şi eu.' 'În ce an?' '...' 'Şi eu...' 'La ce facultate?' '....' 'Şi eu!' 'La ce secţie?' '...' 'ŞI EU!!!!!!!!' 'Raluca.' 'Silviu'." Eram colegi.

Am întrerupt-o, uşor enervat: "Deci de-asta-mi tot spui Silviu. Îţi amintesc de el." "Lasă asta", zice Raluca. "Stai să-ţi spun povestea. Am rămas în ceainărie vreo două ore. Trenul lui Alex venise demult şi eu încă eram acolo cu Silviu. Motivul? Dintre toţi oamenii pe care-i cunoscusem pînă atunci, el era primul care avea aceeaşi problemă ca şi mine. Cubul rubic. Nici el nu reuşea să-l rezolve. Îi explicasem şi lui Alex că nu mă las pînă nu cuceresc bazaconia asta de joc unguresc, îl rugasem să mă ajute şi ne cumpăraserăm amîndoi cuburi. Vorbeam la telefon: 'Ai reuşit?' 'Încă nu. Tu?' 'Nu. În plus, sînt tare ocupat zilele astea, n-am avut timp nici să respir.' Mda, Alex nu-şi prea dădea interesul. Silviu, în schimb... a scos din buzunar cubul lui. Eu l-am scos din geantă pe al meu. Beam ceai şi bere şi ne chinuiam amîndoi să rezolvăm problema care ne urmărea, dar căreia nu-i acordam niciodată destul timp fiindcă ne plictiseam sau apăreau altele sau nu aveam perseverenţa necesară. Stînd aşa în tăcere lîngă Silviu, am avut la un moment dat senzaţia că sînt la un pas de reuşită. Lucram intuitiv, nu raţional, trepidam de emoţie, simţeam că mai am o secundă pînă să ajung acolo, cînd m-a lovit din senin: 'Alex!' M-am ridicat şi-am luat-o la fugă spre cămin. Silviu - după mine.

Alex mă aştepta în faţa uşii, roşu de furie şi galben de oboseală. Avea într-o mînă un buchet mare de narcise. Şi în cealaltă, cubul lui rubic. Re-zol-vat. Silviu era verde de invidie. Cred că nici eu nu arătam mai bine, pentru că l-am văzut pe Alex cum se relaxează brusc şi îmi face un semn din ochi către uşă: 'Shall we? Poate rămîne şi amicul tău la cină. Am adus nişte bunătăţi.' Şi mă ia drăgăstos de mînă. L-am invitat pe Silviu înăuntru, sperînd că va avea bunul simţ să pretexteze că el doar mă conducea dar acum are o întîlnire. Ţi-ai găsit. 'Primesc bucuros', a rînjit el - şi-a intrat. Cina a fost foarte bună, Alex cumpărase o ştiucă imensă pe care am gătit-o destul de repede. Silviu n-avea stare şi îl agasa pe Alex: 'Cînd l-ai rezolvat? Cît timp ţi-a luat? L-ai putea face din nou?' Îl rodea destul de vizibil faptul că reuşise altul înaintea lui. Eu eram impresionată pînă la lacrimi de performanţele lui Alex. Se dovedea, încă o dată, că e bun pentru mine şi mă simţeam foarte vinovată că acum două ore n-aveam nici un chef să-l văd. Iar Silviu mă călca pe nervi şi îl uram fiindcă acceptase invitaţia la cină. Mi se părea de-a dreptul nesimţit. Îl bătea la cap pe prietenul meu, care abia venise de pe drum şi era foarte obosit. Normal că îi răspundea cam în doi peri la întrebările sîcîitoare. Îl înţelegeam foarte bine, nici mie nu mi-ar fi plăcut să fiu invadată de un străin nedorit şi frustrat cînd abia am ajuns, victorioasă şi obosită, acasă.

După cină, Silviu s-a dus la toaletă. Eu şi Alex am schimbat priviri semnificative: 'Nu mai pleacă ăsta odată...' Silviu s-a întors şi s-a făcut comod. Observa că ne enervează şi se bucura. Nu ştiu cît a fost calcul şi cît a fost instinct din ce-a făcut pe urmă: după ce-a tensionat atmosfera la maxim, s-a ridicat brusc şi s-a îndreptat spre masa pe care Alex plasase trofeul. Cubul tăcea ca un sfinx, umbrit de narcise. A întins mîna spre el. Alex s-a încordat. Silviu a luat cubul şi l-a cîntărit în mîna dreaptă. Apoi s-a aplecat spre Alex pînă au ajuns să stea nas în nas şi l-a întrebat foarte calm: 'Ai trişat, nu-i aşa?'

Alex şi cu mine am îngheţat. Eu - de indignare. 'Cum îţi permiţi?' - am articulat cu greu. Silviu a luat cubul şi a tras puţin de el. 'E cam slăbit pe la încheieturi. Fii sincer: l-ai desfăcut şi apoi l-ai lipit la loc în aşa fel încît pătratele de pe fiecare faţă să fie de aceeaşi culoare.' Alex a cedat nervos. Nu i-a luat mult lui Silviu să-l facă să recunoască adevărul.

Eram atît de furioasă. Cum a putut Alex să-mi facă aşa ceva? Mie, tocmai mie, care-l iniţiasem în tainele cubului rubic! Silviu s-a ridicat. 'Vă mulţumesc pentru cină. A fost excelentă. Raluca, ne vedem la cursuri. Alex, mi-a părut bine'. Şi dă să iasă. 'Stai!' - am strigat după el. 'Vin cu tine!' Mi-am luat paltonul şi l-am lăsat pe Alex în plata domnului."

*


S-a lăsat o linişte ciudată. Întîmplător o cunoşteam pe Andreea, fosta prietenă a lui Silviu, deşi nu făcusem legătura între ea şi acest personaj pînă să aud povestea cubului. De la ea ştiam că Silviu încercase să-i facă exact aceeaşi chestie pe care i-o făcuse Alex Ralucăi. Numai că Andreea şi-a dat seama la timp de farsă şi l-a părăsit imediat, pentru a evita greutăţi pe care succesoarea sa n-a reuşit din păcate să le ocolească.

Am lăsat-o pe Raluca să creadă în continuare în băiatul aparent inofensiv, cu ochelari fumurii şi haină de piele, împreună cu care îşi complicase viaţa prea multă vreme, începînd cu episodul rubic. Nu i-am spus nimic din ce ştiam despre Silviu. Am preferat să fac dragoste cu ea pînă a doua zi dimineaţa, cînd mi-a mărturisit pe neaşteptate, prin batista mototolită şi plină de lacrimi, că e mult prea îndrăgostită de mine ca să mă mai poată vedea vreodată. N-am înţeles acest metabolism, dar e mai bine aşa: sînt un antitalent la rezolvat cuburi rubice. Cred totuşi că ea n-a simţit asta, pentru că la vreo doi ani după cina cea de taină, am primit prin curier un pacheţel mic, înfăşurat într-o hîrtie de mătase maronie şi parfumată. Înăuntru era un cub cu o etichetă albă lipită de-a curmezişul. Pe ea scria, cu litere tremurate, Călin. Am răsuflat uşurat. Nici urmă de Silviu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer