Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Epoca Google şi societatea transumană: drogul tehnologic, libertatea economică şi civilă, supravegherea politică


Bogdan Ghiu

29.01.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(ziarul de m(î)ine, ediţia de azi)

Filosofeme despre „ustensil
Ce este Google? Cu toţii (cei care utilizăm internetul) îl folosim. E o unealtă atunci! Totuşi, analiştii în materie de tehnologie întîmpină dificultăţi majore în a-l defini. Căci, da, o unealtă, ceva „pur” instrumental, se defineşte în funcţie de modul în care e folosit: „esenţa” (nesubstanţială căci, tocmai, instrumentală, tranzitivă, „minoră”, „exterioară”, practică, aplicativă, de „contact”, „tranzacţională”, de „expresie”, de „obiectivare” etc., comunicaţională: orice unealtă este comunicaţională) a unei unelte stă în modul ei de folosire, în utilizarea care i se dă cel mai frecvent: în modul de receptare şi de lectură (niciodată pasivă, totdeauna „interpretativă”) – este „opera deschisă” prin excelenţă. Şi, de multe ori, s-a văzut în istoria mijloacelor de comunicare (şi, insist pentru a avansa, aici, această ipoteză filosofică: uneltele, instrumentele sînt „esenţialmente” mijloace de comunicare, cu ajutorul uneltelor – şi nu se poate vorbi de univers, de lume, de sferă umană fără unelte – noi, de fapt, comunicăm), modul în care utilizatorii-beneficiar-receptori ai unei noi invenţii se folosesc de ea este fie sub capacitatea şi potenţialul, sub „promisiunile” nedesfăşurate ale acesteia, fie o deturnează: pe scurt, s-ar spune că, cel mai adesea, noi nu ştim să ne folosim de uneltele de care ne folosim.

Tocmai de aici, din subutilizare (aşa cum s-a întîmplat, la începuturi, cu telefonul de pildă) sau din deturnare, apare invenţia, inovaţia. Aşa cum se întîmplă, în general, pe piaţă, consumatorul-utilizator este cel care decide. Se pot cita chiar exemple de unelte de comunicare (altfel spus, unelte-unelte, „ustensilitate” „în sine”) cu mare potenţial iniţial, dar care au ajuns, cum se spune, la groapa de gunoi a istoriei, deschizînd însă căi nebănuite, lăturalnice, oblice, „sărite”, spre noi inovaţii. „Gadgeturile” tehnologice care umplu şi, mai ales, mătură într-un ritm tot mai frenetic piaţa sînt, de fapt, mult mai deştepte decît noi, utilizatorii lor, care doar ne jucăm banal, restrîns, repetitiv cu ele.

Raportul pe care trebuie să-l avem aici în vedere este acela dintre virtual şi actual (nu, aşa cum se scrie, cum se spune şi cum cred cei mai mulţi, dintre virtual şi real: virtualul nu se opune realului, ci actualului; şi virtualul, şi actualul sînt la fel de reale; citiţi scolastica aşa cum a fost ea revizitată de către, poate, cel mai mare filosof al actualităţii, dar care nu este – aşa cum încă, retrograd, ideologic interesant, ni se mai spune – Martin Heidegger, ci Gilles Deleuze: dacă vrem să ne înţelegem, din punct de vedere politic şi tehnologic, prezentul, ar trebui să citim o carte de filosofie pură a acestuia precum Bergsonismul, de pildă; neplăcut lucru: lucrurile cele mai actuale se ascund nu prin ziarul Libertatea ori în jurnalele televizate, şi nici măcar sub pana intelectualilor noştri mediatici, ci în cărţi „absconse” de filosofie!): orice unealtă îşi trăieşte viaţa şi îşi joacă viitorul între două „esenţe”, între două „agende”, între două „moduri de întrebuinţare” care rareori coincid şi chiar comunică: unul imanent, înscris ca un adevărat cod genetic, „ascuns”, virtual, şi altul actual, practic, efectiv, „obiectivat”. Iar virtualul unui „ustensil” de comunicare rareori este actualizat tale quale, în mod mecanic, automat, „aplicat” şi „aplicativ” (nu există aplicare, aplicativitate). Prin subutilizările şi deturnările noastre, noi, însă – dacă este să privim pozitiv, afirmativ lucrurile –, nu „sărăcim”, nu „ratăm” o esenţă ideală, ci revirtualizăm virtualul, şi relansăm istoria. Între cele două „agende” şi „esenţe” se duce în permanenţă un adevărat „război invizibil”, o continuă „tranzacţie” şi „negociere”. Nici o invenţie nu este singură şi unilaterală, aparţinînd unui singur individ şi putînd rămîne sub „dreptul de proprietate” (formulă pur economico-juridică) exclusiv al acestuia. Prin unelte şi invenţii, individualităţile comunică. Prin modul în care întrebuinţăm un nou mijloc de comunicare, noi colaborăm, de fapt, la crearea altora, comunicăm cu creatorii lui: unealta este tocmai „mediul”, „canalul”, „reţeaua” care ne pune în contact multivoc: subiectivitate reticulară, grefantă, „indivizi” ocazionali, „maşinici”; subiectivitate (de compunere) colectivă transumană ocazională. (Tocmai de aceea economia de piaţă nu avea cum să nu ajungă la dematerializarea ei comunicaţională actuală, din moment ce acesta-i e „telos”-ul: piaţa este mai presus de toate comunicare. O comunicare nu doar între oameni, ci şi combinaţii imprevizibile om-maşină.)

Ce este Google?
Deci ce este totuşi, pînă la urmă, renumitul, deja banalizatul Google? Un motor de căutare (a cărui nesecată creativitate profită tocmai de masiva dematerializare a activităţilor umane), din moment ce noi aşa-l folosim? Nimic mai puţin sigur. Aşa va fi început şi aşa continuă el să ni se prezinte, pentru a-şi ascunde adevăratele intenţii, „agenda” şi esenţa ascunsă, dar între timp (un tip foarte scurt), cam de prin 2003 încoace susţin specialiştii, se pare că el a devenit altceva, mult mai mult: o „platformă aplicativă”, spune Stephen Arnold în cartea sa The Google Legacy. Adică? Adică el nu mai distribuie doar informaţii solicitate, la cerere, ci şi aplicaţii, programe: mesagerie electronică (Gmail), serviciu de căutare local în propriul computer (Google Desktop), un foarte controversat şi dorit, politic, sistem de cartografiere on line (Google Earth), editor de bloguri (Blogger) şi, foarte curînd probabil, telefonie pe IP (Google Talk). Totul oferit gratis, fără nici un fel de restricţie vizînd conţinutul şi utilizatorii, pe baza publicităţii personalizate, individual targetate în funcţie de interesele utilizatorului. Şi pentru ca toate acestea să poarte, totuşi, un nume, St. Arnold le-a spus „GooglePlex”, aşa cum se şi numeşte, de altfel, sediul social al întreprinderii din Mountain View, California. Un imens potenţial.

Termenii şi formulele în care se vorbeşte (sau în care ar trebui să se vorbească tot mai des) în momentul de faţă despre Google sînt, pe scurt, cam aceştia: „putere de calcul, de tratament şi de stocare fenomenală a informaţiilor”, „creativitate”, „maşină universală de comunicare”, „cifre colosale”, „planuri ascunse”, „supremaţie”, „dominaţie”, „supraveghere mondială”...

Oricum, Sergey Brin şi Larry Page, inventatorii săi, practică secretul, pentru a nu speria piaţa pe care vor s-o acapareze în totalitate. Căci, de fapt, dacă ar fi s-o definim corect, „unealta” Google este cel mai puternic motor efectiv de mondializare a informaţiei şi prin informaţie. Cele mai recente date despre Google datează de aproape doi ani. Pe ce se bazează această putere? Nu numai pe algoritmul său secret, PageRank, ci pe reţeaua de servere din întreaga lume. Ultima cifră cunoscută a acestora era de 10 000, dar există analişti care avansează cifra de 250 000 în întreaga lume, ba chiar existenţa a 30 de data-centre, cu localizări mondiale păstrate secrete. Un alt analist, „prospectivist” de data aceasta, Howard Rheingold (în cartea Mulţimile intelgente) susţine că Google este unul dintre principalii cumpărători, la ora actuală, de fibră optică, iar acelaşi St. Arnold, deja citat, vine să supraliciteze adăugînd şi că unul dintre proiectele în curs ale companiei este acela de a „monta 8 000 de microprocesoare într-o cutie unică, de a monta această cutie pe un camion şi de a se deplasa, astfel, rapid, pretutindeni unde este nevoie să se adauge capacitate de prelucrare”. Destul de comică, totuşi, combinaţia dintre viteza de lumină a informaţiilor şi acest „data-center-on-a-truck”, care ar da fuga cărînd procesoare suplimentare cu cîrca, prin lume...

Viitorul cel mai apropiat îl va constitui, din cîte se pare, pentru Google, dezvoltarea unui „GT&T, a unui Google Telephone & Telegraph” (St. Arnold), care-i va concura, prevede H. Rheingold, pe operatorii clasici de telefonie oferind „servicii fără fir geolocalizate” şi Wi-Fi gratuit (acces fără fir la internet).

Un mediu universal de incitare şi de captare. „Contractul” implicit Google (sau cum ne vindem pe noi înşine în schimbul informaţiilor primite)
Aşa cum spuneam, Google îşi poate permite foarte atractiva gratuitate a serviciilor sale universale prin publicitatea individualizată. Aceasta, însă, se realizează prin filtrarea solicitărilor, deci a intereselor momentane ale utilizatorilor săi. În schimbul serviciilor sale gratuite, rapide şi aproape exhaustive, Google ne „citeşte” şi ne „vinde” dorinţele, ne scanează în funcţie de cererile noastre: aşa cum spuneam, modelul de piaţă pare a-şi atinge, aici, chintesenţa concentrată, automatizată comunicaţional. Piaţa e comunicare.

Foarte curînd însă, tocmai prin Google Talk, susţine Charles Ferguson, „instrumentele de căutare vor putea să filtreze nu numai documentele în format Microsoft Office sau PDF, ci şi mesajele instantanee, e-mailurile, documentele sonore şi vizuale. Iar o dată cu dezvoltarea recunoaşterii vocale şi a debitului mare, va deveni posibilă şi indexarea şi analizarea conversaţiilor telefonice”. Serviciul Gmail, atît de la modă în momentul de faţă („în curînd o să ne mutăm cu toţii pe Gmail”, îmi scria un prieten din Canada), citeşte deja conţinutul mesajelor utilizatorilor săi, pentru a ne putea propune publicitatea individualizată care-i permite gratuitatea, deci atractivitatea. Nimic nu se dă pe degeaba în lume. Cumva tot plătim, chiar fără să ştim. Iar Google devine tot mai mult o potenţială armă politică, chiar dacă această megadezvoltare, monstruoasă, poate fi privită şi sub spectrul virilian al marelui accident, al crash-ului oricînd posibil, devenit inerent „umbra” progresului şi a dezvoltării...

Acesta este „contractul” pe care noi îl acceptăm cu plăcere, fără să ştim, ori de cîte ori „intrăm” pe Google: ne exprimăm prin solicitările noastre şi sîntem citiţi şi „ofertaţi” în funcţie de ele. În felul acesta, se poate spune că „motorul” Google ajunge să întruchipeze însăşi „esenţa” internetului: acela de a realiza un mediu universal de incitare la exprimare (crearea şi întreţinerea cererii prin ofertă), la a lăsa urme, la a ne obiectiva şi a putea fi, astfel, resintetizaţi, recompuşi, „clonaţi” şi simulaţi informaţional, şi apoi revînduţi nouă înşine în funcţie de dorinţele, nevoile şi interesele noastre, care ajung, astfel, să ne bîntuie. Triumf complet al feed-back-ului de piaţă.

Scanarea tehnologică cu aplicaţie economică, comercială realizată instantaneu şi tot mai fin, mai profund de către Google constituie, însă, obiectul arzător al poftelor politice, pentru care scanarea indivizilor pare a deveni esenţială, mai ales în America, pentru configurarea Minunatei Lumi Noi.

DA sexului în SUA...
În cea mai ecumenică şi autentică tradiţie creştină – nu degeaba sînt aşa-numiţii (de către unii dintre americanii înşişi, nu de către francezi, pentru care noul cuvînt este plin de miez, făcîndu-i pe „hexagonali” să exulte) „neocon” (neoconservatori) la putere: de fundamentalism creştin nu vorbeşte însă nimeni –, administraţia Bush vrea să-şi apere cetăţenii pătrunzîndu-le pînă în cele mai mărunte cute ale minţii şi sufletului – venerabilă operaţiune „soteriologică” se potriveşte perfect, de parcă abia acum şi-ar fi găsit cu adevărat mijlocul potrivit, o dată cu noua tehnologie, care nu este, aşa cum spuneam, decît un mediu de incitare la exteriorizare şi exprimare în vederea „amprentării” şi a unei mai bune captări întru supraveghere: internetul şi telefonia mobilă de pildă ar trebui privite, din acest punct fundamental de vedere, ca adevărate mijloace duhovniceşti, de spovedanie şi de călăuzire „spirituală” continuă, neîntreruptă.

Recent, Google a refuzat să se supună injoncţiunii administraţiei Bush de a-i furniza detaliile solicitărilor cu conţinut pornografic, confirmîndu-şi astfel renumele de întreprindere „rebelă” în comparaţie cu concurentele sale directe, MSN-ul lui Microsoft, AOL şi Yahoo!. „Este important pentru Google să menţină încrederea utilizatorilor săi (...), opoziţia faţă de cererea guvernului justificîndu-se prin însăşi filosofia sa şi din raţiuni comerciale.” Economia liberă, de piaţă, care este întotdeauna politică de libertate, împotriva ingerinţelor politicului propiu-zis, scăpat de sub control.

Căci este clar că administraţia Bush nu se interesează atît de pornografie, cît de potenţialul şi de capacitatea Google, întreprindere privată, de a pătrunde în intimitatea indivizilor prin incitarea acestora la exprimare şi cerere. Imediat după acest refuz, acţiunile Google au scăzut însă cu 8,5 procente la bursa din new York. Afacerile merg tot mai strîns mînă în mînă cu politica conservatoare (las cacofonia aşa cum e, pică bine), care le favorizează expansiunea.

... dar NU libertăţii politice în China!
„Google Tartufe” au titrat, însă, unele ziare în momentul cînd, pentru a pătrunde pe piaţa chineză (111 milioane de internauţi), Google a acceptat, în schimb, injoncţiunile guvernului de la Pekin, contrazicîndu-şi „misiunea de informare unversală”: toate informaţiile privitoare la Tibet, musulmanii uiguri, provincia agitată Xinjiang, secta Fa Lun Gong, Taiwan, masacrul din piaţa Tienanmen şi, în general, drepturile omului vor fi automat cenzurate pe noul site chinezesc Google, limitînd, de pildă, acccesul disidenţilor la servicii de mesagerie electronică şi la construirea de bloguri personale.

Google se apară spunînd că-şi va anunţa, tot automat, utilizatorii chinezi atunci cînd căutările lor vor fi cenzurate, aşa cum face deja în Franţa şi Germania atunci cînd utilizatorii încearcă să acceseze site-uri neonaziste sau rasiste. „Nu facem decît să ne supunem legislaţiilor locale”, susţine Google, ţinînd să-şi manifeste, aluziv, distanţa faţă de scandalul provocat de Yahoo!, care nu şi-a cenzurat şi nici nu şi-a anunţat utilizatorii, dar a transmis în ascuns, anul trecut, poliţiei secrete din Hong Kong informaţii „compromiţătoare” despre jurnalista Shi Tao, acuzată că divulgase „secrete de stat”, şi care pe baza acestor informaţii a fost condamnată la zece ani de închisoare.

Acelaşi interes economic, de piaţă, este folosit, prin urmare, ca argument în două moduri opuse: libertatea justifică în Statele Unite opoziţia faţă de politic, pe cînd în China acceptarea intruziunilor politicului. Argument maleabil, bun la orice. Important şi periculos rămîne însă faptul că Google este o armă potenţială pe care, utilizînd-o, noi o îndreptăm împotriva nouă înşine. La fel ca şi drogurile, tot mai criminalizate şi mai penalizate, în a căror sferă, aflată în continuă expansiune, va ajunge încet, încet să fie incluse (deci să fie supuse interdicţiilor) practici pe care niciodată nu le-am fi crezut periculoase. Numai asupra drogului tehnologic, asupra adicţiei ludico-infantile faţă de tehnologie şi faţă de nevoia de „informaţie” nu ne atrage nimeni atenţia. Sîntem descoperiţi pentru că ne descoperim singuri, noi înşine pe noi înşine, prin „interesele” noastre nevinovate şi prin dorinţa noastră vicioasă de „a şti pentru a şti”. Curiozitatea neînfrînată se pedepseşte. Şi, în general, nu există daruri şi servicii pe degeaba. Totul, cumva, se plăteşte. Iar politicul pîndeşte experimentele de avangardă, gata să profite de libertăţile economice şi civile de bază, dar nu pentru a le îngrădi, ci pentru a le manipula şi a le canaliza în direcţia atingerii propriilor scopuri suprematiste. Economicul este liber şi structurează libertatea, dar este supravegheat atent, iar noi, crezîndu-ne feriţi, ne descoperim privirilor lui vorace. Altfel spus, cît de liber, garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, mai poate rămîne jocul economic într-o lume a poftelor politice de supremaţie mondială deghizate, tocmai, „ventriloc”, în „joc economic” mondializat?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer