Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

România-Nambikwara


Bogdan Ghiu

23.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu întîmplător culorile dominante ale postului de televiziune Realitatea TV au, pentru cine mai poate şi mai are de unde să-şi amintească aşa ceva, culoarea indecisă, străvezie, subţire şi lungă a peltelei. În marea lor majoritate, programele acestei televiziuni chiar sînt concepute ca o peltea: curg indecis, străveziu, subţire şi lung asemeni acelui soi de dulceaţă. Şi - sugerînd rumegarea, digestia infinit amînată, ocolită, specifică placidelor animale domestice de păşune, industrial cultivate pentru a produce lapte şi a fi, tot industrial, sacrificate - perpetuu în buclă: o realitate care se închide neîncetat asupra ei înseşi, transformîndu-se ineluctabil doar în ea însăşi, negăsindu-şi nici capătul, nici ieşirea, fără trepte, praguri şi salturi: magmă subţire. Realitatea TV transformă realitatea românească într-o peltea, în simplu nutreţ pre- şi prea mestecat, sugerîndu-ne să ne transformăm noi înşine în paşnice vite dominate de onirism intestinal.

Mult mai sobră, mai rece şi mai tranşantă, începînd chiar de la culori, mi se pare altă televiziune de ştiri, Antena 3. În ultima vreme, noaptea, mi-am făcut un obicei - bun, zic eu, curativ, pe care vi-l recomand cu toată "canicula" şi dumneavoastră, dacă nu-l veţi fi contractat deja - din a mă uita la două emisiuni ale acestei televiziuni: "Sinteza zilei", de Mihai Gâdea, cu Ion Cristoiu şi (pe sărite) Octavian Paler, şi "În gura presei", monolog al irezistibilului circar-spadasin Mircea Badea.

Tonul şi modul de abordare a realităţii practicate de aceste două emisiuni diferite ca format mi se par a fi cele mai potrivite, în momentul de faţă, pentru ceea ce (ni se dă, ne dăm noi înşine să) trăim: dezamăgirea nefatalistă ci, dimpotrivă, "operaţionalizată" critic, disperarea transformată în certitudine "răcită" analitic, scoasă tinereşte la atac ca unic mod adecvat de înţelegere (căci cum înţelegem realitatea, aşa o şi facem; creaţia este interpretare, spontanul este posibil tocmai pentru că e pre-decriptat şi "înţeles"), vorbirea pe şleau, documentată dar fără fasoane şi circumspecţii pioase, despre falsele "realiteme", despre realitatea factice, fabricată (cel puţin în intenţie) încă de la sursă, care ni se oferă, tocmai pentru ca noi, după modelul ruminant al Realităţii TV de pildă, să avem ce rumega, transformîndu-ne, ca bestiar social, în biete animale domestice, de ocol.

Căci nu de manipulabilitate, deci de iluzia unei intervenţii, pe cît de brutale, pe atît de insidioase, din afară asupra unei realităţi tari, gata constituite, e vorba în cazul nostru, ci de plasticitatea, de moliciunea imanentă, "structurală" a viului larvar care sîntem. Sîntem "moi" (ceea ce nu înseamnă neapărat slabi) la istorie. Trăind în continuare pe pragul care mai mult uneşte decît desparte neantul de fiinţă, viul, ca să spun aşa, imediat de viul "protezat" (deci protejat, prelungit) social, într-o continuă incipienţă şi "auroralitate", "manipulabilitatea" ne "manipulează" din interior, trăim şi supravieţuim "manipulîndu-ne", modulîndu-ne istoric şi social printr-o continuă distorsionare de "semnal".

Românii exemplifică mai crud, poate, ca multe alte popoare fenomenele de neotenie şi de pedomorfism istoric: născuţi prematur, scoşi cu forcepsul în lumina stresantă a modernităţii prin gesturile cîtorva geniali bărbaţi de stat-"scamatori", care ne-au forţat naşterea, sîntem sortiţi, iată, să ne trăim gestaţia întreruptă în afară, la vedere, aşa incompleţi şi neterminaţi cum sîntem. După violul originilor, care ne face să ne tot căutăm "taţii" (adică autoritatea, puterea) aiurea, prin lume, a urmat o naştere prematură, pe care noi nu putem s-o trăim altfel decît ca pe un avort. Avortul originilor!

La noi, forţa, energia (atît de lăudată, simplă potenţialitate netrecută la act însă, sau consumată în pure acte de substituţie) nu se face putere. De aceea nu avem şi nici nu vom putea avea prea curînd stat. De aceea, chiar şi atunci cînd nu vin alte state să ne ocupe (ca să avem apoi de ce ne plînge), bîntuim prin lume căutîndu-ne stat (adică aşezare şi închegare, sedentarizare istorică şi constituire "organică"). Evrei fără Israel, urmînd un exod care nu a fost precedat de nicio expulzare, bîntuim "pe la uşile, pe la fereştile" celor mari, cu istorie în constituţie, căutînd deja epuizaţi, deja din simplu reflex, temelie la cort, deşi, după atîta amar de bejenie "ontologică", ar fi trebuit să ne fi dat deja seama că temeliile presupun case, construcţii, edificii, nu "squatting" istoric: divagare şi drum, pas cu pas, piatră peste piatră, cărămidă după cărămidă, ascensionale (de unde poate să apară şi descendenţa). Pentru români, identitatea formal, exclusiv juridic naţională, nu pare a fi de folos şi a fi practicată decît la nivel simbolic şi "signaletic", prin mîndra şi emoţionanta înălţare a steagului exclusiv pentru a vedea, dacă nu din timp, măcar la timp, de unde bate vîntul istoriei (adică de unde ne-ar putea veni, tocmai, timpul, temporalitatea, intrarea în durata istorică), ca să ştim încotro s-o mai apucăm, în lipsa noastră constitutivă (căci tocmai pe ea ne bazăm) de repere.

Degeaba ne iluzionăm: nu de "analişti politici" are nevoie actualitatea politică pastorală din România, ci, vai, de etnologi. Sîntem o societate încă primitivă, condusă nu numai de "ciobani" (mioritic adică) dar şi "ciobăneşte", adică cel puţin tot atît de "primitivă" pe cît sînt şi cele pe care le considerăm, academic şi jurnalistic (adică după simţul comun), astfel. Ca dovadă infimă a acestei neaşezări şi neconstituiri, a acestei brutale telescopări şi convieţuiri cu originile, de care nu izbutim să ne dezlipim, în ceea ce priveşte constituirea şi reconstituirea labilă, continuă, nomadă a politicului, vă propun să medităm asupra următorului pasaj din teza de doctorat a lui Claude Lévi-Strauss şi, mai ales, să încercăm să analizăm mişcările intestine recente de putere şi din sînul puterii de la noi prin această prismă.

"Şeful trebuie să desfăşoare o abilitate neîntreruptă, care ţine mai mult de politica electorală decît de exerciţiul puterii, pentru a-şi menţine grupul şi, pe cît posibil, a-l face să crească prin noi adeziuni. Ceata nomadă reprezintă, într-adevăr, o unitate fragilă. Iar dacă autoritatea şefului devine prea exigentă, dacă el acaparează un număr prea mare de femei, dacă nu este capabil, în perioade de foamete, să rezolve problemele alimentare, apar nemulţumiri, indivizi sau familii întregi se separă de grup, ducîndu-se să îngroaşe rîndurile unei cete înrudite, care pare mai bine condusă: mai bine hrănită mulţumită descoperirii unor terenuri de vînătoare sau de cules, sau mai bogată prin schimburi cu grupuri învecinate, sau mai puternică în urma unor războaie victorioase. Şeful se trezeşte atunci în fruntea unui grup prea restrîns, incapabil să facă faţă greutăţilor cotidiene, sau ale cărui femei sînt expuse răpirii de către vecini mai puternici, şi se vede obligat să renunţe la conducere pentru a se ralia, cu cei din urmă fideli ai săi, unei facţiuni mai norocoase: societatea nambikwara se află, astfel, într-o continuă devenire; în sînul ei se formează, se dizolvă, cresc şi dispar neîncetat grupuri şi, la numai cîteva luni distanţă uneori, compoziţia, numărul şi repartizarea cetelor devin de nerecunoscut. Toate aceste transformări sînt însoţite de intrigi şi de conflicte, de ascensiuni şi de coborîşuri, totul producîndu-se într-un ritm extrem de alert".

"Sălbăticia" are şi ea structurile ei, ba este chiar dominată de acestea, redusă la ele: înseamnă, tocmai, a trăi din structuri, la nivelul acestora, a trăi pur şi exclusiv "structural". Ca noi, acum. Brutalitatea vieţii sociale, publice şi politice româneşti o dă tocmai "structuralitatea" ei fără rest, aflată încă în plină negociere de sine. În România, comportamentele mediatice, bazate pe transparenţa omnivoră căreia i te oferi exhibiţionist, sînt cele mai potrivite pentru că aici vizibilitatea structurală e maximă. Trăim expuşi (în primul rînd faţă de "noi înşine"), fără nicio acoperire, ca între lama şi lamela unui microscop prin care nu priveşte nimeni.

Nu ne aparţinem.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer