A cui e maneaua?

Ce s-a schimbat de două-trei sute de ani încoace în cultura huzurului de la noi? Nu mare lucru, s-ar zice: şi pe-atunci existau mode, trenduri şi "cool-tură" (numai că nu le zicea aşa)... Aceeaşi entuziastă fandoseală; aceeaşi adoptare fără adaptare a vînticelelor vremii, atunci ca şi acum... Cu - totuşi - o notabilă diferenţă: tot acest vesel import de izuri, brizbrizuri şi alte caraghiozuri avea ca punct de pornire şi de referinţă Estul, nu Vestul.

America vremii era Levantul.


Înapoi în timp

Tîrgurile şi curţile moldovlahe se visau micul Stambul, micul Damasc, mica Medină... Altă polaritate geo-mondenă! Ne închinam nu doar politiceşte Înaltei Porţi; ne închinam şi lumeşte tuturor modelor orientale, fie ele în materie de găteli, sulemeneli sau muzichii... "Urbanii" epocii fanariote or fi dezbătut lungi ceasuri, la vreun sugiuc ori la vreo narghilea, ba despre noua manieră de purtare a şalvarilor, ba despre noile tendinţe în răsfirarea ciucuraşilor, ba despre new-entry-urile muzicale, evident orientale: "Ţie, agapi-mu, care-ţi place mai mult: maneaua sau geamparaua? - Depinde care stil de manea, efendi: stilul "hard", de fanfară turcească, cel "cool", de manea domnească sau mai "comercialul" cîntec de lume, din ăsta de tocmai ni-l susură-n ureche ţiganul viorist..." Căci da, oricît se îngrozesc reacţionarii muzicali actuali, hit-parada vremii ne venea de la turci, iar maneaua ("turceasca" pe celălalt nume al ei) făcea "tendinţă"... Şi avea să facă încă mult timp...

Azi, în era vremelniciei galopante, cînd majoritatea hiturilor încep să se-nvechească încă din clipa în care au fost compuse, ne vine greu să credem că vreo modă muzicală ar putea să ţină mai mult de trei sezoane. Şi totuşi, iată: maneaua depăşeşte trei secole de cînd rezistă în spaţiul cultural românesc!

Un gîngurit duios, o prelungire unduită a vocalelor, amintind vaietul şi evocînd dragostea-suferinţă - asta era maniera de interpretare a cîntăreţilor vremii, de la tînărul principe Cantemir, vedetă la curtea sultanului, pînă la cel mai umil lăutar: un fel de r&b pe ritmuri mai sacadate. Cum ar fi Mariah Carey înlocuindu-l pe Guţă... Dacă ne ştergem din minte hăhăiala cabotină a guţoilor de azi, putem reconstitui maniera originară de cîntare a manelei ascultînd înregistrările cu Romica Puceanu: cîntece precum "Şaraiman" sau "Maneaua florăresei", adevărate bijuterii de interpretare vocală, preţioase atît prin măiestrie, cît şi prin trăire, prin implicare afectivă. Ne putem închipui cum ritmul irezistibil de dairale se îmbina cu lamentoul vocal şi cu duioşia armonică într-o încărcatură de senzualitate, de proto-romantism, care îl făcea pe Alecu Russo să noteze: "sînt manele dulci, sînt manele mîngîioase, sînt manele ce rup inimile".


Isarlîk sau Babelîk

O muzică a domnilor, o muzică a boierilor, o muzică a petrecerilor de curte care ţineau zile şi nopţi - aceasta era maneaua pe care ne-o putem doar imagina, din cîntecele culese sau compuse de către Anton Pann, ca un soi de Isarlîk muzical (căci, vai, pe atunci nu existau suporturi de stocare magnetice, necum digitale).

O muzică a turcilor? Da, la origini cel puţin: cu timpul, import-exportul cultural avea să se realizeze cu succes şi noul stil avea să (ni) se împămîntenească.

O muzică a românilor? Da, a celor mai emancipaţi (social, material, cultural...) dintre ei.

O muzică a ţiganilor? Da, în măsura în care, odată moda adusă de muzicanţii orientali, ei aveau s-o preia, s-o adapteze şi s-o execute. Ei, robii lăutari. Ei, care, odată dezrobiţi mai tîrziu, aveau totuşi să-şi continue vocaţia de profesionişti ai cîntării la cerere.

Azi, în epoca graniţelor, a delimitărilor şi a etichetelor de tot felul, inclusiv de tip naţional, ne e destul de greu să înţelegem că multă vreme, pînă înspre "paşopt", conştiinţa naţională şi problemele identitare nu îi animau prea mult... nici pe turci şi nici pe arabi; nici pe români şi nici pe fanarioţi; cu atît mai puţin pe ţigani.

Ironia istoriei face ca acelaşi Anton Pann colportor de melisme şi lirisme orientale să facă parte dintre intelectualii progresişti responsabili de Risorgimento-ul românesc de pe ambele părţi ale Carpaţilor; şi ca, în consecinţă, să moştenim de la el (şi de la coechipierul libretist Andrei Mureşanu) celebrul hit patriotic "Un răsunet", devenit imn revoluţionar şi, peste epoci, imn naţional al României, sub forma unui cîntec lent, legănat, sacadat, cu o certă tuşă meridional-orientală... Cine face abstracţie de maniera emfatică a corurilor oficioase cu care ni se cîntă "Deşteaptă-te, române", poate avea o revelaţie interesantă... Dacă nu cumva un şoc, cum a fost primită de mulţi telespectatori români iniţiativa ProTV-ului din 1 Decembrie 2005, de a difuza "Deşteaptă-te, române" manea, după moda americănească a interpretării imnului cît mai "multicultural" posibil. Contestarea a fost amestecată: sub masca reacţiilor puriste şi estetizante s-a putut intercepta, oricît de sufocată de corectitudine politică, revolta identitară a românului verde care îşi apără cu zel tabuurile naţionale...


Dragoste sau duşmănie?

Am putea spune, cu vorbele de azi, că rromii au alcătuit multă vreme o "naţiune profesională", statut care se conservă întrucîtva pînă în zilele noastre. Triburile lor se numesc după specializarea fiecăruia: ursari, căldărari, spoitori etc. Printre ei - la loc de cinste - lăutarii. Oriunde s-au stabilit în marea lor migraţie istorică, din Persia pînă-n Pirinei, rromii au cîntat ce li s-a cerut, de la monodii orientale la flamenco; de la săltăreţele sîrbe pînă la patetica muzică rusească de petrecere...

În ţara noastră, secole de-a rîndul, socio-etnia lăutarilor a fost constrînsă, determinată, condamnată la manele, de către - iertat fie stîngismul - socio-etnia stăpînitoare. "Asta se cere" - sună şi azi răspunsul standard al maneliştilor mustraţi la TV pentru muzica pe care o cîntă. Pentru aceşti artizani - nu arareori adevăraţi artişti - maneaua a devenit, de-a lungul zecilor de generaţii de of-şi-aoleu by request, o muzică a huzurului, a boieriei, a delectării înalte, o muzică de "baştani"; un simbol al statutului social. Marii dezrobirii i-a urmat, la un secol, marea dezinhibare. Mărcile bogăţiei, ale potenţei sociale, ale "ajungerii" sînt achiziţii dramatice, amînate de generaţii: să-ţi trînteşti palate ca ale regilor, să te dai în Mercedes ca ştabii comunişti şi, nu în ultimul rînd, să asculţi manele aşa, ca boierii... Mai mult decît expresii ale unui resentiment istoric, acestea pot fi decodificate, printr-un filtru mentalitar mai fin, ca expresii ale suferinţei, ale resemnării, ale umilinţei îndelung reprimate.

E delicat să critici, din instanţă pur estetică, înclinaţia spre ostentaţie şi aparenţă socială a rromilor: un fenomen cu adînci resorturi socio-istorice nu poate fi expediat cu o strîmbătură din nas superioară. Orice activist civic din Occident ne-ar putea dojeni cu slogane simple: sclavagismul e şi mai Kitsch; intoleranţa e şi mai out.

A turcilor, a românilor, a ţiganilor? Maneaua e cîte puţin a fiecăruia dintre noi. În definitiv, ce contează?!... Faptul însă că o muzică tradiţional dedicată dragostei a devenit o muzică despre duşmănie e semn că, între timp, ceva grav s-a petrecut cu noi toţi.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, iunie 2006)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.