Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Japonia extraterestră - partea a II-a


Radu-Ilarion Munteanu

05.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi prima parte a articolului Japonia extraterestră

Înainte de a trece la alte mijloace de transport, să nu părăsim universul practic autonom al zonei feroviare, până nu spunem două vorbe despre plata drumurilor şi controlul acesteia. Ce au comun toate liniile, de la metroul aerian tocmai descris la expresul de Tokio (ştiţi doar că nu rezist tentaţiei citatului perpetuu, ăsta e din povestea bătăliei de la Guadalcanal, şi chiar rariştea citatelor cu care textele mele sunt împănate până la plictis - noroc că nu toate-s sesizate de toţi cititorii, exprimă insolitul, dar mai ales neobişnuita densitate a experienţei japoneze), e, pe de o parte, quasiubicuitatea maşinilor de (eliberat) tichete, cumva asemănătoare cu un automat bancar: te uiţi pe schema cu reţeaua deservită de staţia unde te afli, îţi stabileşti traseul, deci costul, apoi introduci bancnotele şi monedele în fantele corespunzătoare, selectezi numărul de tichete pentru traseul dat, declanşezi mecanismul, cu un buton echivalent cu enterul calculatorului şi apoi culegi, din fanta aferentă tichetele şi eventual restul dintr-o alveolă metalică. Costurile sunt aşa fel stabilite încât nu există două trasee cu aceeaşi sumă de la o staţie dată. Ceea ce individualizează, pecuniar, dar şi cumva tehnic, fiecare călătorie în parte. Ajutând la cine ştie ce statistici. Să punem aici un asterisc, vom reîntâlni principiul costului individualizat la un original restaurant din Tokio, versiunea locală, cu foarte mult mai elegantă, de fast food. Şi să mergem acum mai departe, pentru a observa diferenţa dintre strunga de trecere între spaţiul exterior, de unde ţi-ai luat tichete şi peron, de fapt de regulă reţeaua de peroane, pe mai multe nivele. La noi, după un început cu raze laser, care trebuiau să declanşeze bare de oprire, dacă cartela de metrou nu era în regulă, s-a trecut la un sistem mai adaptat realităţii publicului nostru, astfel că barele rotative îţi fac loc să treci numai dacă eşti în regulă. În Japonia e exact pe dos: două batante, nu prea solide, la capătul culoarului delimitat de două aparate, stau, normal, în poziţia deschis. Ele se închid numai dacă nu eşti în regulă. Funcţionează, deci, implementat mecanic, principiul beneficiului îndoielii, sau al nevinovăţiei prezumptive.

Totuşi sistemul se asigură împotriva fraudelor: la ieşirea din incinta ce conţine peroanele treci printr-un culoar asemănător, introduci tichetul, pe care aparatul îl reţine. Iar dacă cumva tichetul are imprimată o sumă mai mică decât cea stabilită pentru staţia care ţi l-a colectat, cum are pe el datele staţiei unde l-ai cumpărat, nu se deschid batantele decât după ce plăteşti diferenţa. N-am verificat, corectitudinea generalizată, exemplară, ne interzicea orice experiment care ar fi călcat regulile formale, rămâne posibil să te pună să plăteşti şi o amendă în atare situaţie, probabil modică. De altfel, noi am dedus acest aspect, din datele experienţei directe, bazaţi pe logica impecabilă constatată în sistem.

Ce te faci dacă ai bilete de decontat? N-am reuşit să aflăm ce fac aborigenii, dar noi am mers la ghişeul ce flanchează culoarele mecanice de acces, am explicat, ni s-au ştampilat biletele şi ne-au lăsat să trecem pe culoarul de sub nasul funcţionarilor de la ghişeu, cu biletele.

Taxiurile: în Kobe erau cu toatele în culori sobre, cele mai multe negre, restul albe sau argintiu - gris metalizat. Fason britanic rafinat, aducând vag aminte de cele londoneze, n-am aflat ce mărci, caroserie asemănătoare cu Rolls-Royce. Şoferi în "uniforma" domnilor (cum să le spui altfel?) întâlniţi dimineaţa în tren, la orele navetei: pantalon închis, cămaşa albă scrobită, sau bleu-poliţist. O singură excepţie, la care voi reveni. Primul, care ne-a luat de la gara Shin Kobe, pentru a ne duce pe Port Island, de care am mai vorbit, unde ne era hotelul, purta ochelari şi ne-a făcut cunoştinţă cu o latură a oralităţii japoneze pe care o ştiam din filme (şi din... bancuri!): la întrebarea naturală dacă vorbeşte engleză a răspuns cu un nu răstit, ridicând mâinile de pe volan, à la vade retro. Pe moment ne-am mulţumit să fim surprinşi, nereacţionând. Nu era, totuşi, primul cuvânt cu care ţara ne întâmpina, căci funcţionara de la ghişeul de bilete de tren a aeroportului Narita parvenise a ne lămuri ce şi cum. Dar era cu siguranţă primul element de pitoresc întâlnit pe plan social. Abia acum, când scriu, îmi amintesc că auzisem, cu zeci de ani în urmă, că limba chineză ar fi singura tonală, adică acelaşi grup de foneme ar avea semnificaţii diferite după intensitatea sonoră a emisiei vocale. Civilizaţia japoneză s-a desprins de cea chineză treptat, cu mai bine de un mileniu şi jumătate în urmă şi unele bruscheţi de ton, aducând a onomatopei, ar putea fi rezidii ale străvechii limbi comune. De ce am inserat rândurile despre taxiuri şi taximetrişti în capitolul rezervat transporturilor? Doar textul ăsta nu-i nici proces verbal, nici ghid turistic, ci o naraţiune preponderent reflexivă. Deoarece constatarea că şoferii de taxi întâlniţi, cu acea excepţie de care vorbeam, cu inapetenţa lor pentru universala engleză, chiar aşa puţini, ar cântări, puţin, ca argument la ipoteza pe care sunt tentat s-o fac asupra unei anume autarhii culturale şi sociale, a unei autosuficienţe. Poate că acest aspect ar fi necesitat cel puţin 2-3 luni de contact pentru un început de relevanţă, dar deocamdată ce s-a schiţat e o uşoară contradicţie între modurile de funcţionare a două structuri sociale cu evident caracter de interfaţă cu străinătatea în ospeţie: cârciumile (n-am intrat în restaurante sofisticate şi, cu o excepţie, nici în marile magazine) şi buticurile pe de o parte, adaptate la dialogul, independent de limbă, cu străinii şi sistemul de transport public, mai precis cel feroviar majoritar, la care putem adăuga, iată, taximetriştii, pe de alta. Nutrim prejudecata că taximetriştii (chiar dacă ai noştri au un profil specific, la care n-am de ce să mă opresc) sunt primii care ar trebui să se descurce batăr în universala engleză simplificată. Dificultăţile de comunicare ale celor de aici însă, deşi se presupune că întâlnesc un mare număr de străini, mai ales în Tokio, au culminat, în dimineaţa plecării spre aeroport, cu episodul despărţirii în două semigrupuri, în cel mai dezavantajos mod cu putinţă (Murphy nu doarme!), episod iarăşi deja relatat şi asupra căruia n-am motive să mai insist, episod în care contribuţia noastră e majoră, dar care fu declanşat de confuzia primului dintre cei doi taximetrişti, care i-a dus pe cei trei mai dotaţi în resurse dintre noi la poarta greşită a gării locale, Shinjuku.

Golden Palace

Un element semnificativ al mecanismului de precizie care e viaţa japoneză fu aşa numitul shuttle-bus, care oferea oaspeţilor câtorva hoteluri de pe Insula Portului, ca să-i traducem numele mot-à-mot, din Kobe, acces permanent şi gratuit (sau inclus în preţ) la cele două gări ale oraşului: Sannomyia, respectiv Shin Kobe. L-am folosit în alternanţă cu Portliner, monoraiul deja descris. Odată am fost în situaţia să-l rugăm pe şofer să accepte întârzierea cu un minut a plecării, pentru ca cineva din grupul nostru să coboare. S-a crispat vizibil, torturat, stricto sensu, între politeţea profesională, suprapusă pe cea tradiţională, pe de o parte şi respectul quasireligios pentru punctualitate, pe de alta. De atunci l-am urmărit. Spectacolul plecării era savuros. Pe la jumătatea ultimului minut înainte de momentul planificat al plecării de la peronul hotelului, arunca o privire pe uşa din stânga, rezervată pasagerilor, ocolea botul autobuzului, se uita la ceas, îşi lua locul în faţa volanului, în dreapta, o a doua privire la ceasul de bord, vizibil pentru toată lumea, încă una la ceasul lui, apoi demara, în ultimele câteva secunde ale acelui ultim minut. Cu pedanteria ceremonioasă a unei decolări de la Cap Canaveral.

M-am întrebat dacă locul funicularului e la transporturi sau la instituţii/instalaţii de valorificare turistică a valorilor locale şi am optat pentru a doua variantă. Până a ajunge însă la cel mai frumos (sună plat, dar nici un alt cuvânt mai tehnic n-ar acoperi spectrul aperceptiv al experienţei) moment al sejurului, vizitarea Kobe Nunobiki Herb Park, cu Kobe Yume Fusen, primul punct unde privirea, auzul, mirosul şi starea generală se desfată, fu grădina Sorakuen. Pe o suprafaţă ceva mai mică decât Cişmigiul, insulă în plin oraş, o densitate tipic japoneză de copăcei exotici, alei miniaturale, podeţe în arc, peste tentacule ale lacului central, plin de peşti coloraţi, broaşte ţestoase, care se adună, când un prichindel îi hrăneşte dintr-o pungă special cumpărată. Către graniţa nordică, o splendidă casă colonială, aparţinând, după pliant, unui negustor anglo-indian din secolul XIX. Din coroanele arborilor, acelaşi asurzitor concert susţinut de cârcâiaci, întrerupt, din când în când, de strigătul ciorilor, contrariate, parcă, de invadarea teritoriului lor. De către noi.

E imposibil de înşirat descrierea aspectelor turistice separându-le de a oraşelor însele. De la grădinile Sorakuen ne-am întors spre centru prin cartierul clădirilor ecleziastice. Am găsit doar trei: Catedrala episcopală anglicană Sfântul Mihail, o biserică catolică şi moscheea, unde a trebuit să ne descălţăm, singura unde un imam oferă unele explicaţii. N-am găsit şi n-am mai apucat să căutăm, biserica ortodoxă, probabil greacă sau rusă şi nici sinagoga. S-a confirmat pe teren butada unui prieten de vârsta mea, care a lucrat ani de zile în Japonia: băştinaşii sunt incapabili de a diferenţia sinagoga de moschee. Cele două aşezăminte creştine vizitate sunt bijuterii arhitectonice, firesc mai activă cea anglicană, unde am reuşit să schimbăm două vorbe cu pastorul local şi cu două enoriaşe. Un localnic anglican nu e de neimaginat, ca şi un japonez musulman ori mozaic, teoretic vorbind, dar când îl vezi cu celebrul guler peste care se iţeşte mutra japoneză, cu ochelarii sclipind inteligent, efectul comic e, să nu mă întrebaţi de ce, irezistibil. Moscheea are, însă, aer de cetate, imamul pare arab, iar pe dinăuntru circulă figuri dubioase, patibulare, instinctiv cauţi cu privirea kalaşnikovurile sub faldurile sutanelor, sau cum s-o fi chemând.

Kobe pare să fi fost distrus într-o proporţie dramatică în ultimul cutremur major, prin 1988 sau 1989. Pe ţărm, în zona portului, există şi un straniu muzeu al cutremurului, cu mostre de dărâmături, înconjurate de rame impecabile de marmură şi multe fotografii memoriale. În aceeaşi zonă, turnul, vizibil aproape din orice punct al oraşului, datorită siluetei graţioase, un hiperboloid cu o pânză, una din suprafeţele de gradul doi generabile din drepte mişcate după ecuaţii spaţiale elegante. Dreptele sunt materializate de ţevi vopsite în roşu englez, conturând o reţea, care înconjoară coloana cilindrică centrală, pe axa căreia un lift te duce la nivelul unui culoar circular, ce oferă o vedere panoramică a oraşului, port, insulă, aeroportul în largul următoarei insule, amfiteatrul urban, cu clădiri orgolioase, în sticlă şi oţel, până la orizontul colinar, printre ondulaţiile verzi ale căruia întrevezi pavilioanele grădinii ierburilor, deservită de acel funicular, sau ropeway, cum e recomandat în pliante. Reconstrucţia s-a făcut la zi în plan tehnologic. Faţă de un Kyoto aproape patriarhal, văzut însă doar din autocar şi un Tokio cu respiraţie într-adevăr de anvergură, Kobe pare, accentul lui pe funcţionalitate, coroana de oţel purtată cu nu mai puţină mândrie de Carol I, păstrând absolut toate proporţiile. Dacă simbolul monarhic al principelui devenit peste 3 ani rege semnifică transparent victoria în războiul de neatârnare, Kobe pare un simbol al victoriei lui homo faber japonicus asupra adversităţii unei naturi zgârcite şi ingrate. Odată mai mult se confirmă ideea de bun simţ, conturată de Frank Herbert în cel puţin două dintre romanele lui, că numai condiţiile vitrege crează rase viguroase şi eficiente.

Kannon Temple

Dacă belvederea circulară, cu invazia ei de imagini spectaculare, nu-ţi dă timp pentru atari reflecţii, îl regăseşti la un nivel intermediar, în zona mai îngustă a turnului, într-un original bar circular, care se roteşte cu 360 de grade sexagesimale în 20 de minute. Acelaşi peisaj curge lent, molcom, în faţa ta, la un ceai verde, o cafea sau o bere, ad libitum. Căci, nu-i aşa, sunt de ajuns câteva exemplare ale speciei umane, fie ele şi supuse presiunii omogenizante a condiţiei de oaspete al unui ţinut ce pare cumva extraterestru, pentru a da loc manifestării vitale a sfintei diversităţi. Băuturile diferite nu ne-au împiedicat să ne extaziem la fel, dar să fim impresionaţi de obiecte diferite ale privirii. Pe managerul general îl atrage o clădire prismatică, a cărei suprafaţă laterală, de sticlă azurie, funcţionează ca oglindă uriaşă, o bună parte din estul oraşului regăsindu-se pictural, ca un megapanou de reclamă, pe peretele clădirii, privirea mea e atrasă de o clădire singulară, pripăşită într-un sector futurist, o arhitectură clasică, cu iz ecleziastic, dar lipsită de orice simbol de cult. O crinolină într-o discotecă. 100 de yeni îmi permit să folosesc una din numeroasele lunete binoculare, chit că jumătate din căile ei optice îmi sunt superflue, ceea ce mă derutează însă mai mult, căci ce disting sunt ornamente ce ar parodia arabescurile. Odată ce am salutat strânsoarea graficului temporal, a rămas una din petalele corolei de minuni a lumii virgină. Deşi mângâiată nu odată cu privirea.

Prelungirea firească a urcuşului în turn hotărârăm a fi o croazieră de 45 minute, cu o motonavă trasă la chei. E momentul să aduc vorba de o instituţie care ne-a favorizat: Primisem, ca participanţi la congresul ştiinţific, o broşură cu o listă de obiective turistice şi un set de cupoane care acordă reducere la fiecare din acestea, în cadrul unui program municipal Meet Kobe în XXI-th century. Atât biletele la turn, cât şi cele la funicular, respectiv la croazieră beneficiară de aceste reduceri, iar coeficientul maxim, atingând 50%, fu rezervat ultimei. Ne-am uitat desigur la ceas, fără a ne mai mira că motonava porneşte la secundă, apoi am văzut de aproape instalaţii portuare, insula "noastră" şi cea a aeroportului, prinzând un avion la abordarea pistei. Ce ne-a impresionat pe toţi, fără excepţie, au fost punctele de lucru, reconstrucţia oraşului continuînd, silenţios dar frenetic: fiecare structură de clădire, vizibilă de departe prin macaraua ei, e înveşmântată într-o reţea metalică, pentru a evita disiparea reziduurilor şantierului. Consecutiv, şi acolo am văzut porţiuni de asfalt decopertat, pentru ajustări la infrastructură. Ceea ce le deosebeşte de cele de la noi e că jaloanele de izolare faţă de trafic sunt la practic un picior de groapă, unde muncitorii zbârnâie efectiv.

Înainte de a urca cu funicularul, două elemente inedite, cu efecte opuse pentru moralul nostru: cum nu văzusem ambuteiaje, secretul ni-l dezvălui managerul general, fie documentat aprioric, fie mai eficient observator: tot la 20 de blocuri, unul e... parcaj etajat. Ca să nu ne irite, însă atâta eficienţă, ce devine la o adică lejer agasantă pentru oameni ca noi, născuţi şi crescuţi la porţile acelui orient la care timpul n-are preţ şi mai ales în ţara lui merge şi aşa, e tocmai momentul să contrez cu observaţia că nici un automat bancar nu acceptă carduri emise în afara Japoniei, cu excepţia celor situate în... oficii poştale. N-am găsit explicaţia, cu ce ar fi mai asigurătoare ultimele, dar am conchis, nu fără o umbră de sardonică satisfacţie, că nu toate ciudăţeniile lor sunt raţionale, câteva sunt ciudăţenii pur şi simplu.

Şi acum, să urcăm, din spatele spectacularului hotel de lângă gara Shin Kobe în gondolele funicularului (Funiculi, funicula!) peisajul e departe de sălbătăcia urcuşului la Babele, dar gondolele sunt proiectate mai deştept, vizibilitate quasitotală. Trecem printr-o staţie intermediară, după care jos natura se structurează într-un soi de grădină, pe care vom păşi peste câteva ore. Sus, dispoziţia spaţială aduce cumva cu esplanada deschisă de turnul cetăţii Sighişoara. Dar aici e mirific. Belvedere pe direcţia Port Island şi aeroport, accesibile şi prin luneta binoculară cu 100 de yeni. În fundul curţii, un magazin cu produse specifice, mai ales ceaiuri, ceşti, suveniruri delicate, lipsite de kitschul de care nici în Sicilia nu scăpasem. Încă o poartă, dincolo de magazin, curtea bordată aminteşte, miniatural, de Taormina. În pavilion, două muzee: unul al mirodeniilor, celălalt al parfumurilor. Materie primă vegetală, alambicuri, mojare, veselă, totul construit pe măsură pentru un neam mai apropiat de pigmei, dar, doamne, aşa-s băştinaşii. La ultimul nivel, un spaţiu unde se deduce că se celebrează nunţi. Rochia de mireasă e la fel de albă ca în Europa, deşi asta surprinde puţin, ştiind că la ei culoarea doliului nu e negrul, ci... albul. De altfel, la staţia intermediară, o gondolă era împodobită marital, cu vaporos decor alb. Coborâm cu piciorul, să luăm telegondola de la staţia intermediară. Personajul cu chipiu, care ne controlează biletele de acces pare mut, dar un companion al lui, îmbrăcat rufos, pe care-l zărisem măturând frunzele, ne explică într-o surprinzătoare engleză fluentă, cu gesturi leneş-rafinate, de lord ce s-ar relaxa făcând treaba rândaşului, pe unde s-o luăm şi cât va dura plimbarea.

Cum am putea defini cantitatea de plăcere absorbită pe centimetru pătrat de piele? Oricum, numai parcul palatului de aur din Kyoto, dacă n-am spus-o, o repet, s-a mai apropiat de intensitatea beatitudinii din această grădină botanică în pădure şi în pantă. Climaxul e atins în cele trei pavilioane circulare, de sticlă, vizibile din oraş, minisere, în genul celei tropicale de la grădina botanică din Cluj. Ba chiar cu nu puţine plante identice, în fond flora tropicală e floră tropicală. Ce diferă însă, e că la ieşirea din al treilea pavilion (au ce au japonezii cu edificiile în lanţ, vom reîntâlni modelul la Ninomaru Palace din Kyoto, sediul şogunilor), o mică statuie la limita dintre figurativ şi abstract, un soi de hibrid între ideea de îmbrăţişare şi şarpele Ouroburos, plasată în spatele unei băncuţe, totul înconjurat de canale şerpuitoare, unde curge apă precum în palatele maure, ca cel de la Málaga, doar că acolo curge exclusiv în unghiuri drepte. Inevitabil, stai să te fotografiezi. Pandant rafinat, dacă nu chiar revanşă estetică pentru inima din curtea de sus, chiar aşa bordată de flori, unde managerul general ne cere să pozăm, pentru a-şi oferi ocazia multiplelor miştouri cărora n-am de ce să nu le las drum liber. Care fu unul din puţinele kitschiuri întâlnite. Dar un kitsch armonic funcţiei sociale a locului. În sfârşit, coborâm în oraş de la staţia intermediară, aflând că făcusem, intuitiv, exact drumul recomandat ca optim. Apreciem ca ingenioasă asocierea obiectivelor în preţul aceluiaşi bilet, de fapt telegondola ar fi chiar accesul rapid la grădini.

Imperial Palace's Bridge

Serviciul turistic al congresului oferea tot felul de pliante, combinaţii de tururi pe jumătăţi de zi, combinând Kyoto, Osaka, Nara şi Hiroshima, primele două mai apropiate. Alegem tur complet de Kyoto, ne trezim a doua zi cu noaptea-n cap, sărim peste micul dejun, luăm un expres de la Shin Kobe şi ajungem în fosta capitală la timp, centrul turistic fiind la un hotel foarte apropiat de gară. Primul tonic, ghida e foarte rasată, un personaj de Murakami, cu atractivitatea maturităţii bine conservate. Recită o bănuită formulă standard, pe care următorii trei ghizi aveau s-o confirme, dar departe de farmecul ei, declinându-şi numele complet şi sugerându-ne să-i spunem cu un diminutiv prescurtat la două silabe: Yuki. Prind un moment pe traseu, nici prea devreme, nici prea târziu, când decorul dădea de înţeles că obişnuitul semn ridicat vertical, în toată lumea, pentru adunare, avea să întârzie puţin, de fapt pe regruparea la autocar pentru plecarea la alt obiectiv şi-i arunc nada: numele dumneavoastră seamănă cu al scriitorului Yukio Mishima. Doar seamănă. Dacă aţi fost atent (na, belea, muşcă), al meu e Yukiio, varianta de fată, el e Yukio, varianta de băiat. L-aţi citit? Am văzut doar un film, făcut acum vreo 30 de ani, de un regizor britanic, după un roman al lui, The Sailor Who Felt in Grace With the Sea. Da, un roman caracteristic. Dar ştiţi că s-a sinucis, nu? Ştiu, scenariul filmului m-a făcut să mă mir mai puţin şi să regret mai mult. Vă place, deci, literatura japoneză? Foarte mult, dar am citit foarte puţin. Yasunari Kawabata a fost tradus cel puţin acum o generaţie în ţara mea, acum se traduce mult Murakami. Mi-e greu să spun că admir cinematografia, îl cunosc, e drept că de mult, doar pe Kurosawa. Să nu-mi spuneţi că Visele sunt filmul dumneavoastră preferat... Ba da. Atunci e clar, nu folosiţi un pospai (a little bit of) de repere culturale, auzite la colţ de stradă, pentru o manevră de seducţie. Dar care e ţara dumneavoastră? Aici ajunserăm la scara autocarului. România. Figura de gheişă se deschise în zâmbet... mediteranean: O, am fost în România! Îi duc dorul (I miss them). Nu-i de mirare, cine vine în România îi duce dorul. Mă abţin să citez distihul folcloric, cu Dâmboviţă, apă dulce / cin'Â¥te-o bea nu se mai duce, rămânând la nivelul flirtului academic... mă simt... în Japonia. Ăsta fu primul moment de comunicare cu băştinaşii, pe al doilea, de fapt cu un taiwanez, l-am relatat. Altfel, întrebarea were do you from am auzit-o cu o frecvenţă rutinieră şi indiferent dacă ne mărgineam la un from Roumania sec, sau mai adăugam eu, d'amblée, Roumania - Europe, you know, rotunjeau gura într-un politicos Oo, care se traducea în plasarea ţării noastre pe vastul continent Terra incognita. Cu o singură excepţie, dar acesteia îi va veni rândul mai târziu, în organica textului.
(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer