Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

AG - Midnight Killed sau critica corporată


Bogdan Ghiu

10.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
L-am "descoperit" pe Andrei Gheorghe, ca realizator de radio şi de televiziune, ca "om-media", în vara anului 1995, la Constanţa, în vacanţă. Am scris imediat (şi, cred, primul) despre el, "la centru", în Dilema (vezi Ochiul de sticlă, All, 1997), sărind ca ars să-i remarc extraordinarele calităţi de entertainer şi, mai ales, vocea şi arta de a întrerupe, de a tăia maioneza prostiei şi a mitocăniei, a inconsistenţei grăbite, a tupeului, grăbindu-mă să-l propun şi să-l opun mediei bucureştene, asupra căreia, acum, mai bine de ten years after, cu sacrificiile (profesionale) şi beneficiile (sociale) de rigoare (la schimb), domneşte "patriarhal", realizator realizat. Pro TV încă nu se lansase, dar starea comunicării radio-TV era deja critică, manierizată, iar AG avea altceva de spus, şi în alt fel. De atunci, AG a trecut prin toate marile trusturi media, s-a impus, s-a "gramaticalizat", s-a canonizat, înseamnă putere: puterea criticii (in)corporate. O vreme, a reuşit să ţină în echilibru vocea şi imaginea, continuînd să facă în paralel şi radio, şi televiziune, ceea ce-l caracterizează fiind tocmai această tensiune a participării prin diferenţă "diacritică", "suprasegmentală", a includerii prin divergenţă critică, revoltată: "medianarhismul", cum l-am caracterizat cîndva.


Zapping circular: "a aluneca" şi "a patina"

Acum, însă, Andrei Gheorghe şi-a pierdut vocea. Nu mai întrerupe aproape pe nimeni, şi tocmai pe cei cu care se (ne) între-ţine acum s-ar cuveni să-i întrerupă, să-i taie radical, din rădăcină, din start: antamînd un dialog prin negaţie cu politicienii, de la care niciodată (sau acum, cel puţin) nu poţi scoate altceva decît minciuni de credinţă. Sau o face "consensual", "convenţional": "stilul Andrei Gheorghe" a devenit o instituţie şi o convenţie de salon. Echilibrul, tensiunea dintre voce şi imagine s-a rupt, s-a dizolvat, s-a resorbit. Şi atunci, pe de o parte AG se face văzut, se arată (TV) - cedează, altfel spus, presiunilor mediului -, iar pe de altă parte scrie (articole, carte: 24-FUN, Midnight Killer. Banalitatea s-a născut la oraş, Polirom, 2006), încercînd, altfel spus, să se salveze, să rămînă el însuşi, să se recupereze pe sine fără a se expatria, fără a sucomba ca simplu releu-amplificator al "sistemului" social-tehnologic, aşa cum sînt în clipa de faţă mai toţi cei care îşi spun, cu emfază, "jurnalişti". Se luptă staţionar cu dezumanizarea, menţinînd un prezent subţire, ecran între tradiţia românească a "durerilor înăbuşite" şi valurile viitorului hipertehnologic "virtualizant" care mătură fără milă plaja prezentului. Vrea să fie în acelaşi timp chiabur şi haiduc, Bill Gates şi hacker, George W. Bush şi Osama bin Laden, dominant şi dominat răsculat.

Diavolul şchiop al lui Lesage decoperta casele. Azi însă nu mai există secret, mediu privat, spaţiu intim: totul se desfăşoară la vedere, pe faţă, în / ca social. La începuturile ei, recursive istoric, burghezia se afişează, se face afiş. Noua burghezie românească a venit direct de la cîmp în "cîmp", vieţuieşte "amprentîndu-se", după modelul ei participativ, consensual, sîntem în permanenţă poftiţi şi ni se comandă suav, insidios, irezistibil, ni se dau coate şi se urlă la noi să ne "exprimăm", să nu ezităm să "fim noi înşine": trăim pentru a fi captaţi, existăm pentru a fi (făcuţi) vizibili, şi pentru asta plătim: a putea fi, tehnologic, "tu însuţi" în rînd cu toţi ceilalţi "ei înşişi", subiect social admis, a ţi se ceda dreptul precar la voce costă. Obligaţie de exprimare. Cuvînt de ordine. Consemn la graniţa intrării în (ne)fiinţa imaginii. Cu atît mai mult, mai abitir în lumea "covorului întors" care este societatea românească actuală, unde ticăloşia, minciuna, corupţia informal instituţionalizate nu mai au de ce să se ascundă, constituind, dimpotrivă, însuşi "codul" de comunicare şi de convieţuire, legătura socială principală, primordială, generatorul electric principal de audienţă.

Totul se vede, există obligatoriu în regimul vizibilului şi al exprimatului, nu mai există inexprimabil - şi atunci nu mai e nimic de văzut. Lume consistent, vîscos fără profunzime, lume de obraz gros transparent, lume-imagine, lume-vitrină, lume-TV fără chip, feţe-feţe, transparenţă solidificată, vitrificare. Într-o astfel de lume nu mai poţi decît să "aluneci", să "patinezi" ("roll or die"!), verbe operaţional-etice, "tehnice", delimitînd nu o lume, ci o limită, dînd lume limitei, existenţă "subţire", plată, în platitudine, existenţă-ecran, viaţă-LCD, cele două părţi ale unei limite pe zi ce trece tot mai groase şi mai impalpabile. A aluneca şi a patina sînt verbele existenţiale care revin cel mai des sub pana/în vocea (glas-scris) a criticului social, ale cronicarului monden Andrei Gheorghe.

Rezultă un travelling circular care este, de fapt, un zapping circular.


Imposibila fotografie

În textele sale scurte, sacadate, compulsive chiar (contra-flux, flux-scut, flux-ecran irepresibil, aproape interjecţional), cărora disperat încearcă să le imprime compoziţie, pentru a ridica amorful "exprimării de sine", al semioticii bazice, reductive, a "semnelor de viaţă" la demnitatea salvatoare a unei structuri, Andrei Gheorghe scrie despre viaţa de noapte a Bucureştiului, pe care o bîntuie enervat-inervat, revoltat, fascinat, melancolic, dar de care nu se poate nici apropia cu adevărat, nici desprinde în totalitate.

Îmbrăcîndu-i, mimetic, hainele, cronicarul-haiduc încearcă cu disperare să intre într-o lume, chiar trece prin ea, dar aceasta nu este o lume, ci un flux de imagini TV în care, de fapt, nu se poate intra dacă vrei să rămîi om în carne şi oase: revolta se dizolvă şi se resoarbe în propriu-i obiect, care materializează şi "estetizează" dispariţia însăşi (cf. Virilio, Baudrillard). Vizitează, forţează intrarea, acceptă să devină o umbră luminiscentă, pîlpîitoare în "acvariul social", dar întîmpină o dublă rezistenţă, atît interioară, cît şi exterioară, în care "exteriorul" şi "interiorul" se confundă, fuzionînd "plasmatic". Nu-i poate reuşi însă decît, cel mult, în cel mai bun caz, o fixare, o decupare, o "discretizare" a fluxului în "stop-cadre" tremurătoare, instabile, repetitive. Filmul, convenţie a artificialităţii acceptate, mai putea fi redus, spre contemplare critică şi cunoaştere, la fotografie. Fluxul digital, "somatizat" social, "naturalizat", este însă indecupabil: continuum care tîrăşte şi trece. Cu ontologia lui dematerializantă se luptă, recurgînd nu întîmplător la arhaica, artizanala, depăşita tehnică a scrisului, Andrei Gheorghe. O dramă "inter-mediatică" care îl depăşeşte, dar în care s-a instalat pentru a o trăi simptomal pînă la capăt. O luptă "cutanată" dinainte pierdută, dar care merită, tocmai de aceea, purtată.

Deşi crede că bîntuie prin Bucureştiul nocturn, oraş-simulacru, oraş-TV, căutîndu-i o consistenţă de adevărată metropolă, cronicarul social-monden este condamnat să nu-şi părăsească, paralitic, fotoliul de suferinţă, fiind de fapt, cel mult, un cronicar de televiziune: vrea să parcurgă un mediu real, dar nu se mişcă din faţa televizorului. Şi atunci delimitează ecranul, este ecranul, dă corp şi viaţă ecranului, deopotrivă tehnologic şi social, incorporat, ajungînd să schiţeze un fel de altă televiziune, o televiziune uşor divergentă, uşor decalată, prin scris, ca mediu de recuperare a vocii. Scrie altă televiziune, care este însă tot televiziune, nimic altceva decît televiziune.

Noaptea, momentul său preferat, este nu o sală de cinematograf, căci imaginile nu mai sînt proiectate, ca în cazul filmului "tradiţional", care mai era, încă, o artă, fie şi de sinteză: acum, luminozitatea este imanentă, iradiantă, spectrală. Iar cronicarul devine el însuşi o umbră: fuge de umbrele zilei, caută densitatea, contrastele structurante, dar se afundă şi mai rău în regimul imaginii, al transparenţei generatoare de evanescenţă: lumina imperceptibil pîlpîitoare, fals continuă, iluzoriu omogenă a imaginilor tehnologic-sociale este o lumină permanent crepusculară. A trăi la televizor, ca televizor, înseamnă a da corp amurgului. Iar cînd o întreagă societate, o întreagă lume adoptă acest regim de existenţă, nu mai poţi decît să te supui dacă mai vrei, cît de cît, să emiţi (semnal, judecăţi de valoare, verdicte care nu pot fi decît unele de nefiinţă, de semi-fiinţă).


Criticul captiv

Prin ceaţa şi boarea nopţii bucureştene permanentizate, AG ar vrea să fie un Jack Spintecătorul de iluzii, dar ceaţa, amorful necristalizat este, azi, carnea însăşi, iar media-insurgentul devine el însuşi o umbră agitată, un biet nebun zbătîndu-se să intre în realitate, aducînd şi lumea cu el, pentru a o salva. Mesianic aproape, el nu-şi concepe propria salvare decît odată cu lumea în care o hotărît să trăiască. Nu ştie însă încă, sau poate abia începe să bănuiască: lumea aceasta se salvează tocmai refugiindu-se în imagine, trăind ca imagine, evitînd consistenţa etică, "rezistenţa materialelor". Fugii istorice în mit a lumii româneşti i-a ieşit în cale, cu adevărat salvatoare, oferta de "virtualizare" a lumii ultramoderne. În televizor ne-am găsit, în sfîrşit, adăpostul, salvarea.

Mai mult decît un critic social (pentru aceasta, ar trebui să caute şi alte medii), Andrei Gheorghe este un critic de stil: persistă ca un recidivist în ambiţia de a reforma această lume, nepreferîndu-i o alta. Ar putea să evadeze, să fugă, să caute, societatea are totuşi profunzimea ei. Preferă însă suprafaţă, limita unde se experimentează: fluture pe televizor. Este, de fapt, un critic captiv al propriului obiect nereformabil, mediu pasiv-interactiv al tuturor "revoluţiilor" sociale automatizate, gadget.

Mă bazez însă pe melancolia lui Andrei Gheorghe. Ca un prădător, pîndeşte la margine, este un marginal al centrului fără miez, centru plat (LCD), dînd înconjur şi contur - nu se ştie prea bine dacă pe dinafară sau pe dinăuntru, dar ţinînd să menţină limita şi distanţa de exprimare, de articulare - unei anumite lumi cu pretenţii de Lume. Ar putea, cum spuneam, să evadeze, dar el nu vrea altă lume, ci lumea asta, dar altfel. Pentru că, repet, acolo (aici) se experimentează social, pentru că acolo (aici) este "limita structurantă" (Simondon) a lumii noastre de azi. Sau cel puţin aşa speră AG. De-asta insistă.


"Căderea" în carte

Midnight Killer este o carte care expune o dramă de sistem şi de moment (iar momentul este acela în care din Dramă nu a mai rămas decît Jocul, eternul "split" inter-mediatic). De ce s-a apucat Andrei Gheorghe de scris, de ce recurge el, săptămînă de săptămînă, maniacal, la un mediu vetust, datat, scrisul, la documente pe care, acum, le mai şi strînge, monumental, într-o carte? De ce să mai vrei să scrii cînd deţii puterea, cînd ai la dispoziţie mediul dominant, televiziunea? Tocmai pentru a încerca să-ţi recuperezi vocea pierdută prin intermediul unui mediu rămas, tocmai, "intim" (Hakim Bey), deci cu mari posibilităţi critice, eliberatoare, de regăsire de sine.

Ucigaşul de mediocritate de la Miezul Nopţii, dat fiind că a devenit exclusiv "mainstream", nu se mai poate exprima în voie, monologal, nocturn-critic, nu mai poate tăia, întrerupe, nu se mai aude pe sine însuşi, trebuie, azi, să "găzduiască", să dea şi să lase cuvîntul, a intrat în convenţia "dialogului": o capcană. Din realizator şi voce-FM, AG a devenit mediu şi releu pentru alţii, Nimeni întruchipaţi. Păcat de unii jurnalişti şi moderatori talentaţi din televiziune că trebuie să se prostească cultivînd politicieni, prostia şi minciuna la vedere. Am avea o presă mult mai bună şi, poate, mai eficientă, dacă jurnaliştii şi-ar recupera vocea şi ar abandona acest simulacru, această farsă de dialog. Acum, mulţi oameni de presă sînt nevoiţi să simuleze, să se maimuţărească, nu au cu cine să dialogheze, politicienii sînt, moral şi profesional, tot mai infrecventabili, este tot mai de ruşine să te afişezi cu politicieni. Şi atunci se reprimă, suferă - scriu cărţi pentru a-şi recupera vocea, identitatea, intimitatea cu sine şi cu ceilalţi, firescul comunicării, într-o lume a minciunii intime devenite model social şi argument electoral.

Imaginea, falsa imagine de televiziune, expunerea transformă orice subiect în obiect, recuperînd orice voce în cod. Numai vocea, scrisul, distanţa, ascunderea te pot conserva ca subiect. Modelul este divin: singurul Subiect este Dumnezeu, or El se exprimă prin Voce şi Text.

Povestind despre Midnight Killed, dramatizînd mitul Vocii Pierdute, cartea Midnight Killer este o masivă critică indirectă a televiziunii ca enorm motor contemporan de putere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer