Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Perspectiva soldatului, efectul de vizieră, viaţa în cockpit


Bogdan Ghiu

14.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Înarmaţi pînă în dinţi, una cu armele noastre, cu echipamentele noastre comunicaţionale, corp comun cu ele, scrutînd, ca dintr-o carlingă ori dintr-un bunker mobil, în permanenţă la pîndă, presupunînd, poate fără să ne dăm seama, imprevizibilul, fie şi ca ocazie, ca "oportunitate", oricum ca hazard, fie el pozitiv sau negativ, aşteptînd, căutînd necontenit veşti: aşa păşim în fiecare dimineaţă în lume. Ca pe un teren minat, ca pe un teritoriu inamic, de luptă. Ca pe Lună. Într-un mediu ostil, străin.

Prototipul omului contemporan par a-l constitui cosmonautul, soldatul, pilotul de avion sau de submarin.

Am văzut acum cîteva zile, nu mai ştiu unde, poate la HBO, un film pur, un descendent abrutizat al scenelor de împuşcători, al reducerii totale la violenţa armată create de Sam Peckinpah. Un ciudat şi paradoxal omagiu adus poliţiştilor din Los Angeles, care se lăsaseră, stupid, masacraţi de doi hoţi de bancă, dotaţi cu arme mult mai performante (ce cuvînt minunat!), necesitînd intervenţia trupelor SWAT sau SEAL, nu contează, un fel de motor uman, de maşină umană de război şi ripostă, tancuri alcătuite din oameni.

Schimbul demenţial de focuri automate nu se va încheia decît în momentul cînd unul dintre trăgătorii speciali va observa, distinct decupată, laba piciorului inamicului prin fanta orizontală creată ocazional între sol şi podeaua maşinii după care se ascundea răufăcătorul. Trăgătorul ocheşte, trage şi doboară, făcînd posibil asaltul.

În cîmp deschis, pînă atunci, niciunuia dintre membrii forţelor de ordine nu-i venise ideea să tragă la picioare. Piciorul, sau oricare parte a corpului, nu devine posibilă ţintă decît prin ceea ce eu aş numi efectul de vizieră sau efectul de ecran.

Noi nu am vedea şi nu am putea să "ţintim" în viaţă, să ne orientăm în mediu străin dacă nu ne-am închide în capsulele noastre, dacă nu ne-am trage pe figură nişte aşa-numiţi ochelari de cal care să ne focalizeze ţinta, să ne decupeze scopurile. Ne închidem ca să putem, în toate sensurile acestui cuvînt, să vizăm. Avem în permanenţă nevoie de viziere, de ecrane. Numai aşa reuşim să vedem: încadrînd, decupînd din continuum-ul cîmpului vizual. Numai prin încadrare, decupare şi focalizare se structurează atît văzul natural, cît şi cel moral. N-am aşteptat epoca invaziei ecranelor, a terminalelor (cinema, televizor, computer etc.) ca să procedăm astfel. O facem de cînd ne ştim.

Iar pentru aceasta, ne aflăm în permanenţă în fuziune cu maşinile noastre, întotdeauna de război. Oameni în cockpit. Vedem pentru a ochi, pentru a ţinti, pentru a trage. Sîntem mecanismul de legătură şi de "retroacţie", "servomotorul" dintre ochi şi mînă. Ochiul priveşte pentru a repera şi a nimeri, pentru a elimina, pentru (din nou, în toate sensurile cuvîntului) a neutraliza. Ne aflăm, cotidian, în ceea ce un istoric al ştiinţelor (de la Harvard), Peter Galison, numea "ontologia duşmanului". Ucidem cu privirea, iar maşinile, echipamentele ultrasoficticate cu care ne "accesorizăm" ne ajută să "raţionalizăm" economic lumea, eliminînd entropia şi iraţionalul uman.

Aşa trăim noi militarizat, prin echipamentele noastre şi prin mania echipării. Cine ar mai îndrăzni, astăzi, să iasă în lume doar în "pantaloni şi cămaşă"? Viaţă-turelă, prin periscop.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer