Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Corneliu Porumboiu: Nu cred în istorie cu majuscule, ci doar în istorii personale


Andrei Creţulescu, un interviu cu Corneliu Porumboiu

26.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zilele astea, dacă vrei să stai de vorbă cu Corneliu Porumboiu faci coadă, anticameră... Bon, exagerez, e tătic şi n-ai ce face - başca, în ziua în care ne-am hotărât finalmente să ne conversăm în faţa reportofonului, cel mai titrat regizor român al lui 2006 juriza de zor secţiunea de ficţiune a unui anume festival... de renume. Bref, ne-am întâlnit la masă, care masă (teribil de zgomotoasă) s-a întins... cât s-a putut, şi unde, între antipasto şi pizza cu mult parmigiano, pufăind ca turcii din ţigările cu filtru alb (ce idee!) am înjghebat următoarea discuţie, prilejuită, teoretic cel puţin, de apropiata premieră TV (da ştiu, It's not TV...) a bijuteriei (nu exagerez) A fost sau n-a fost? (film al cărui scenariu poate fi citit gratuit pe situl Editurii LiterNet)... Aşa că delectaţi-vă cu transcrierea (sper) corectă, comisă pe hârtie taman când filmul primea un nou premiu (al câtelea? cine le mai numără?) la festivalul de la Salonic. Poftă bună!

Andrei Creţulescu: 2006 a cam fost anul tău. Cum te-a schimbat... dacă te-a schimbat?
Corneliu Porumboiu: Păi, în primul rând, a fost un an în care filmul a mers foarte bine, mult mai bine decât mă aşteptam şi... să vedem... Eu încerc acum să mă apuc de următorul subiect...

A.C.: Nu-mi spui încă despre ce e vorba...
C.P.: Nu-ţi spun pentru că încă nu prea ştiu, tatonez şi eu...

A.C.: OK. A fost sau n-a fost?. Pe HBO se întâmplă premiera la televiziune în România şi poate mai sunt oameni care încă nu l-au văzut.
C.P.: Cu siguranţă sunt oameni care încă nu l-au văzut.

A.C.: Ce le spui? Cum îţi vinzi filmul?
C.P.: Cred că filmul, la fel ca atunci când a fost distribuit în săli, îşi face singur reclamă. Ce pot să zic? Cred că e un film bun. Adică, cu siguranţă e un film bun.

A.C.: Asta ştim cu toţii...
C.P.: Cred că e o poveste care interesează, şi nu numai pe români...

A.C.: Ce ai vrut să obţii cu filmul ăsta? Sunt convins că nu l-ai făcut nici pentru premii şi nici pentru glorie...
C.P.: Am plecat de la emisiunea aia de televiziune şi, sincer, nu m-am gândit niciodată că ar putea ieşi un film... până în vara trecută. Eu o văzusem în urmă cu şase ani şi am tot urmărit subiectul ăsta...

A.C.: Era o emisiune care dezbătea revoluţia...
C.P.: Exact! Discutau despre revoluţie şi se opriseră, cumva, în jurul problemei cu 12:08. La început am râs, apoi m-am enervat foarte tare şi am închis televizorul însă mi-a rămas în cap şi din când în când îmi mai revenea în minte. Dar mi-am zis că n-am să fac acest subiect niciodată. Şi anul trecut, i-am vorbit cuiva la Cannes despre asta şi mi-am dat seama...

A.C.: Că există un film undeva...
C.P.: Exact. Şi am zis să-l scriu. Şi a mai fost ceva asemănător. De Sfântul Ştefan eram acasă şi oraşul era altfel atunci... Erau mulţi oameni în vârstă ieşiţi afară şi aveau parfumul acela, ştii, apa de colonie de dinainte de revoluţie, şi pantalonii aceia şi şepcile... Şi parcă aşa, dintr-o dată, am intrat într-o altă lume. Atunci m-am gândit din nou că există o întreagă astfel de lume în România. Pe de o parte vreau să vorbesc despre lumea asta a mea în care trăiesc dar despre care ştiu că va dispărea curând deşi, pe de altă parte, ştiu că esenţialul nu va dispărea. Am sentimentul ăsta contradictoriu... Cam asta a fost istoria subiectului.

A.C.: Filmul tău, deşi e un film mare, e foarte... mic. Şi asta din foarte multe puncte de vedere. Are foarte puţine personaje şi e foarte ambiţios, pentru că jumătate din el se petrece doar într-un studio de televiziune. A fost o decizie conştientă? Aşa ai vrut să-l faci de la început? Sau ai fost constrâns de lipsa finanţelor?
C.P.: Nu, aşa l-am vrut de la început. Foarte mulţi oameni care au citit scenariul, de fapt majoritatea, mi-au spus: Bagă şi tu nişte flash-back-uri, ieşi şi tu din studioul ăla...

A.C.: Exact! Cum ai rezistat tentaţiei de a reface chiar tu revoluţia în imagini?
C.P.: Păi simplu, pentru că nu m-a interesat asta. Fiecare personaj avea un punct de vedere şi eu asta voiam, să prezint puncte de vedere. În momentul în care îmi băgam propriul punct de vedere în sens vizual, filmul cădea. Totul se axează pe personajele astea, pe cum îşi amintesc ele şi pe ce trăiri au după aceşti 16 ani. Totul e văzut din punctul lor de vedere. Şi asta m-a interesat pentru că e un film caleidoscop, cu multe viziuni, cu multe fragmente, ca o oglindă aşezată în spate şi, dacă puneam viziunea mea, totul cădea.

A.C.: Era cu totul alt film...
C.P.: Era cu totul alt film.

A.C.: Cei care am văzut filmul ştim, şi cei care nu l-au văzut o să afle văzându-l, că toată discuţia nu duce, până la urmă, nicăieri. Răspunsul la întrebarea emisiunii nu vine... pentru că nu există.
C.P.: Nu există pentru că nu cred în istorie cu majuscule, ci doar în istorii personale. Adică exact ce m-a interesat la acest film. După revoluţie, în manualele de istorie apar doi-trei eroi, doi-trei antieroi, dar niciodată nu va rămâne perspectiva asta de la firul ierbii... Mai degrabă cred că nu există tranziţie.

A.C.: Apropo de firul ierbii, cred că ţi-am mai spus şi astă-vară, titlul tău are o rezonanţă fotbalistică care trimite la întrebarea românului după meci, mai ales când a pierdut - a fost sau n-a fost penalty la ăilalţi? A fost sau n-a fost offsaid? Eterna dezbatere, pur românească, de după, care nu duce nicăieri, niciodată.
C.P.: Da, este şi o întrebare din fotbal, dar chiar şi din talk-show-uri. Pentru că avem, totuşi, o cultură de talk-show.

A.C.: Vrem, nu vrem...
C.P.: Aşa e. Suntem naţia cu cele mai multe televiziuni pe cap de locuitor, cu cele mai multe talk-show-uri politice. Dar da, cred că vine ceva şi din zona fotbalului.

A.C.: Influenţele tale evidente ar fi din şcoala cehă de cinema, cu umor care muşcă, dar nu dă cu parul...
C.P.: Într-adevăr, şcoala cehă - Menzel şi Forman sunt printre favoriţii mei. Pe de altă parte, poate să fie ceva şi din neo-realismul italian, nu ştiu exact. Oricum, niciodată nu mă gândesc. Am mai spus, îmi plac foarte mult Gogol şi Cehov, dar n-o fac conştient. Cred că totul vine din cultura mea, din felul în care reacţionez şi din ce selectez eu.

A.C.: E foarte mult din tine în filmul ăsta...
C.P.: Da, evident. Şi atunci când scriu personajele, le tematizez după cum simt şi eu, după ce problematică am şi eu.

A.C.: A propos de personaje. E evident că personajul realizatorului de televiziune e inspirat din o mie şi unu de "personalităţi" de televiziune pe care le vedem în fiecare zi cu toţii. Celelalte două personaje, bătrânul singuratic şi profesorul alcoolic, sunt inspirate din oameni pe care i-ai cunoscut, într-un fel sau altul?
C.P.: În parte... Eu consider că orice personaj are ceva de spus şi nu-mi place să generalizez. Tipologiile vin din faptul că aceste personaje sunt particulare, sunt sincere în problematica lor.

A.C.: Cum a fost la Cannes? Cu standing ovation şi tot restul?
C.P.: La Cannes a fost extraordinar. Reacţia sălii, ştii şi tu... A fost extraordinar. Nici nu ştiam cum să reacţionez. Eram cu toţii, şi eu, şi actorii şi nu ştiam cum să reacţionăm. Şi după aia presa... Şi totul culminând cu premiul. A fost o experienţă...

A.C.: Extraordinară, ştiu... Erai foarte emoţionat când ai luat premiul (Camera d'Or - premiul pentru cel mai bun film de debut - n.n.). Cum te-ai simţit când ai coborât de pe scenă?
C.P.: Vroiam să ies cât mai repede afară. Ştiam de premiu de pe la ora prânzului. M-am gândit la un discurs, la ce să spun, una-alta, dar m-am pierdut. N-am mai ştiut nimic, în faţa camerei. Dar s-a terminat cu bine.

A.C.: Bun, reacţia la Cannes a fost genială. Dar în România cum te-ai simţit? Ai avut nişte cronici absolut extraordinare.
C.P.: Şi cronici, dar... M-am întâlnit cu vecini care mi-au spus că au văzut filmul. Contează şi cronicile, dar în primul rând contează impactul asupra publicului. Şi filmul a mers bine la public. De la reacţia de la Cluj, care iar a fost copleşitoare, în special la a doua proiecţie, la care am participat şi eu. Îţi dai seama... Eu am început să fac şcoala când nici nu se mai făceau filme în România şi erau şanse foarte puţine... Bine, ştiam că voi face film, pentru că de aia m-am şi apucat de şcoală, dar era o perioadă în care filmul românesc era blamat, şi pe bună dreptate. Mergeam la film să iau bilete şi mi se spunea "Dar ştiţi că-i film românesc, da?" şi alte chestii de genul ăsta. Filmul românesc e împărţit pe etape în relaţia cu publicul şi asta e foarte bine.

A.C.: Are un viitor cinema-ul românesc?
C.P.: Da, cred şi sper că da. Cred că da pentru că şi anul ăsta, de exemplu, sunt trei filme româneşti, trei filme bune - mă refer şi la Mitulescu şi la Radu Muntean - cred că-i o situaţie unică. Să ai trei filme bune din zece care se fac... Deci cinema-ul românesc începe să mişte. Se simte o diferenţă faţă de anul trecut.

A.C.: Suntem pe drumul cel bun...
C.P.: Da, şi eu sper că va funcţiona. Pe de altă parte, avem nevoie şi de public. Ai nevoie de publicul tău, din ţara ta, care să vină la cinema. Pentru el trebuie să faci filme. Şi, bine, nu te poţi coborî sub un anume nivel, dar poţi face filme de succes.

A.C.: Să înţeleg că o să faci întotdeauna filmele pe care vrei tu să le faci?
C.P.: Acum aşa gândesc.

A.C.: Ai accepta să faci un film pe scenariul altcuiva?
C.P.: Nu!

A.C.: Niciodată?
C.P.: Nu acum. Mi s-a propus să fac, dar nu. S-ar putea în viitor, dar nu acum. Acum nu simt.

A.C.: Pricep că nu-mi spui ce film faci, probabil o să-mi spui la un moment dat, dar vreau să ştiu dacă vrei să faci tot un film în două-trei personaje, la fel de minimalist, sau ai vrea să încerci şi ceva mai...
C.P.: Nu prea mă interesează....

A.C.: Nu vrei un film cu multă figuraţie, un epic?
C.P.: În general nu. Oricum, într-un film de 90 de minute, 2 ore cât ai la dispoziţie, e greu să faci un personaj ca lumea. Când vezi un om pe stradă e una, pe când în film trebuie să-i dai tu viaţă, trebuie să-l faci să prindă viaţă. Ăsta-i cel mai greu lucru.

A.C.: Tu îmbini practic cinema-ul de autor, adică un film scris, produs şi regizat de tine cu succesul comercial. De obicei, filmul de autor n-are succes la public. Îl văd cinci speriaţi şi la revedere... Tu ai reuşit un film de autor cu succes la public, cu zeci de premii şi salutat şi de critică, atât cea din străinătate cât şi cea din România.
C.P.: Am reuşit... reacţia a fost bună peste tot. Nu ştiu cum o să fac data viitoare raportat la acest subiect, dar acum a ieşit bine.

A.C.: Ştii că eşti norocos, nu?
C.P.: Ştiu...


(Interviu preluat din Revista HBO, ianuarie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer