Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

In-umanizarea omului


Bogdan Ghiu

25.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Arta, deja, nu mai produce imagini, ocoleşte, evită imaginea, reprezentarea, căci aceasta i-a fost furată: artele au fost deposedate de imagini. Arta contemporană scoate, retrage, strategic (ca pentru a-l pune la adăpost) omul din imagine, încercînd să diminueze falsa prezenţă a omului, să atenueze efectele falsei centralităţi "umaniste", media-focalizate, a omului. Arta contemporană se desparte tot mai mult de orice fel de imagine. Dar poate fi eliminat în totalitate efectul-imagine al oricărui act din societatea contemporană? Arta retrage omul din imagine.

Privesc cu invidie la artişti, atunci cînd am ocazia să-i văd. Cred că artiştii, cei autentici, desigur, cinstiţi, sînt ultimii, au rămas, de mult, singurii care mai lucrează, care mai produc ceva cu propriile lor mîini. Mai este munca, astăzi, lucrare? Dar mai muncim noi oare, propriu-zis? A fost vreodată munca o lucrare? A existat un "direct", o "nemijlocire" a muncii, o continuitate "organică" între corp, unealtă, lucrare, produs? Dar pot fi menţinute toate aceste "faze", toate aceste "momente"? Nu se anulează, nu se distrug ele unele pe altele?

Munca, centrată pe producţie şi centrînd producţia pe produs, anulează, elimină lucrarea propriu-zisă. Munca e lucru, dar nu şi lucrare. Munca produce obiecte în serie. Vizînd consumul neîntrerupt, munca este deja o formă de consum, de a consuma. Munca consumă mai mult decît produce, produce consumînd, produce consum, consumă din capul locului. Arta, în schimb, se "blochează" în lucrare, într-o producţie fără sfîrşit ca metamorfozare continuă a "produsului", care este neîncetat "stricat", depăşit, distrus. Lucrarea "consumă" produsul, nelăsîndu-se consumată de el şi prevenind consumarea consumatorului prin consum, instaurarea logicii consumatoare a consumului. Numai aşa, prin "artă", ca "artă", sub forma a ceea ce, convenţional şi reificant, numim "artă", poate încerca omul să-şi păstreze proprietatea asupra muncii sale: neoprindu-se la "produs", distrugînd, anarhic, "grevist", produsul tocmai prin facerea lui, anticipînd şi încercînd să dejoace, prin "geneză continuă", alienarea.

Artiştii lucrează, se folosesc cu adevărat de unelte, în vreme ce noi, ceştilalţi, doar manipulăm şi sîntem manipulaţi, transparenţi la "sistem", în angrenaj.

Într-una din nopţile săptămînii trecute, la TVR Cultural, un reportaj de Serge Moati (venerabil şi polivalent om de televiziune francez) despre un pictor lionez, Marc Desgrandchamps, filmat la lucru: diluează, întinde la nesfîrşit, calm, răbdător, suprafeţe de culoare care "distrug" ceea ce a a fost deja pictat, pînă "de dedesubt", prin transparenţă, "şlefuind" prin culoare, sustrăgînd prin adaus, figura apare: nu ca imagine, ci, tocmai, ca transparenţă, figuri-ecran, spectre de lumină. "Inspiraţia", "vedenia", manifestarea trebuie organizate, aşteptate activ, nu se produce natural, într-o realitate "brută" care, ca atare, nici nu există. Lucrezi ca să ajungi să vezi, pînă vezi: prin, niciodată "ceva", ci apariţia ca atare, care e deja transparenţă. A vedea: nu ceva, ci prin, în urma mîinii, care spală, curăţă, adaugă pentru a îndepărta, elaborează mediul. Vizibilul se produce, ţine de artă. A produce vizibilul, altfel spus a "fenomenaliza", a ajunge la fenomen nu este un fenomen natural, ci se face, prin "diafanizare", prin lucrare nesfîrşită care nu adaugă, ci se auto-consumă pentru a nu deveni consum, produce "distrugînd": adaugi ca să scazi, acoperind ca să luminezi. "Apofatism" ateologic, poietic, fără dramaturgie şi fără "metafizică" de consum, a consumului. Metafizică pură. Umanizare, cu alte cuvinte, a omului transparent. Perfectă "opacitate", însă, între transparenţa socială şi tehnologică şi transparenţa artei, care evită să se facă imagine, autodistrugîndu-se, autonegîndu-se "diafan" tocmai ca imagine. (Printr-o inocentă greşeală de tastare scrisesem: omagine.)

Numai de-figurările artei mai pot reda încrederea în om, în capacitatea de acţiune a omului, demnitatea fără false, insidioase solemnităţi a omului, recentrarea pe subiect ca focar de operare, un subiect modest şi harnic, retras, reticent, singur, lucrînd tocmai asupra "relaţiei", asupra vizibilităţii, asupra "mediului". Obligată să nege, să "distrugă" artefactele sociale automatizate, arta este, azi, în momentele şi în "punctele" ei cele mai preţioase, tocmai arta de a evita nihilismul automatizat, integrat, "socializat", de a ne face să vedem cum sîntem făcuţi să dispărem, de a reda transparenţa la "transparentizarea", la disparenţa, la dis-părarea umului (în "uman": in-umanizarea omului, o in-huma(niz)are - omul îngropat, cu pompă, sărbătoreşte, în propriul "uman", "în el însuşi", "în sine").
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer