Știu că a fost un vis, dar mie mi-a plăcut".
Mi-a rămas în minte replica asta din Solaris, spectacol în regia lui Bobi Pricop, pe care l-am văzut în martie la Excelsior, și care parcă mi-a înghițit anul, la fel cum îmi simt acum cuvintele înghițite, de parcă tot ce mi-a adus 2023 este atât de prețios încât nu pot vorbi despre el cu voce tare.
Și tot de la Bobi, care își alege mereu parcă cele mai frumoase texte, am văzut la Odeon Neliniște și mă tot gândesc la ultimele versuri:
"Cuvintele sunt doar ce-ți spun eu despre iubire, dar nu iubire.
E doar despre ce tăcem, dar puțin probabil să fie iubire.
Nu e deloc iubire.
Tăcerea, ca și cuvintele rostite cu voce tare, puțin probabil să fie iubire.
Nu e deloc iubire.
Pentru că iubirea ești tu.
Neliniștea care se naște undeva în pieptul meu."
În iulie, la Craiova, la TNT, aveam să-l cunosc pe Vîrîpaev.
Poate despre asta a fost 2023. Despre neliniște. Am urcat și-am coborât, am ajuns chiar și-n primul meu vârf de munte, am plâns de fericire și am urlat de furie.
*
Ce primăvară frumoasă e-n decembrie!
Nu-s Grinch, am trăit niște Crăciunuri superbe în copilărie, cu zăpezi și bande de colindători, capra și ursul, călușarii, trompeta lu' văru' Lili îmbrăcat în Moș Crăciun, unchiu' Sandu, tataia, mamaia, mirosul de plăcinte și bradul împodobit cu mere. Dar tot nu reușesc să mă împac cu sărbătoarea asta. Am încercat. Am împachetat frumos cadouri, mi-am înșirat lumini prin casă, am spălat geamuri și-am aprins lumânări.
Îmi place soarele ăsta iernatic. Căldura lui prin aerul rece, lumina, ochelarii de soare și ghetele. Și marea. Îmi place să mă uit la ea. Aș putea face asta în fiecare moment al vieții mele și nu m-aș plictisi. Cred că așa arată fericirea. Doar să pot purta ghetele și ochelarii de soare și paltonul de lână. Să mă ascund. Așa cum am făcut-o mereu. Să fiu la adăpost. Să-mi port de grijă singură. Să mă descurc. Să am grijă de mine. Să am grijă de cei din jur. Nu vreau. N-am chef. Vreau să stau aici, să mă uit la marea asta cu miros de sare și să mă bată în cap soarele ăsta cald și să visez.
M-am trezit la început de 2024, pe malul Mediteranei, să mă-ntreb cu voce tare de ce viața noastră nu-i așa ca a oamenilor pe care i-am întâlnit în Sicilia și mi s-a răspuns că e o chestiune de alegeri, ce simplu! De parcă mâine am putea alege să trăim într-o casă pe malul mării, să pescuim, să mergem la piața de pește, să gătim și să ne întâmpinăm oaspeții. Sau poate chiar e. Putem alege asta, nu ne oprește nimeni, nu? Anul ăsta am văzut peste 20 de orașe din Italia, sunt foarte mândră de mine că am putut și am făcut asta pentru mine, n-aș fi îndrăznit să o visez în copilăria aia înzăpezită.
Am călătorit enorm. Mi-am calculat peste 120 de zile în care am fost plecată. 1/2 din an. Nici la asta n-aș fi visat. Călătorii cu trenul, milioane de gânduri și povești, gări, zboruri matinale și aeroporturi. Prosecco cu Alice în Berlin, weekendul cu Cris în Hamburg, Duminica Paștelui în Macedonia, martie pe plaja din Malaga și ginurile cu Mihai, cina cu Ana Maria în Roma, vara toridă, plaja și ploile de stele din Toscana, sfârșitul de an din Sicilia.
*
Despre alegeri. Ca-n Past Lives, primul film de care m-am îndrăgostit la început de an, într-un Berlin ploios în care l-am întâlnit pe Ari Aster și-apoi câteva luni mai târziu am reușit să facem Ari Aster Night la București, Cluj și Timișoara, și sălile s-au umplut cu oameni care-au stat 9 ore împreună Și Florin a venit de la Iași, și Micu de la Craiova.
Caravana BOSS. Întâlnirea cu Bogdan Mirică. Prânzul de la TIFF cu el și Laurențiu. Petrecerea cu Ioana.
Zilele Nordului. Întoarcerea acasă, în curtea în care am crescut. Iașiul. Am văzut Iașiul de 2 ori anul ăsta. Este tot o poveste.
Drumurile la Timișoara. Taifas. Întâlnirea cu echipa Contrasens și excelurile Danei. Festivalul. Cinema Victoria. Ernu, Chivu, seara de la Scârț, petrecerea balcanică. Am lucrat din nou cu Olaru, ca-n vremurile Divan. Și au venit și Oanele de la Cluj, și Sergiu de la Cetate.
Și întâlnirea cu Nora Iuga, scrisorile ei, și mersul cu trenul, iubirile neîmplinite, poezia, înțelegerea, pofta de viață. Caravana De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin și publicul și reacțiile și lungile drumuri și povești cu Carla.
Cel mai des am ajuns la Craiova, de vreo 10 ori. Experiența TNT și întâlnirea cu Ivan Vîrîpaev, recitalul de poezie de la Tipografia, serile lungi de vară la Silent Garden și tot vârtejul emoțional. Tot acolo am văzut și Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci. Aveam să petrec zile frumoase cu Denisa și Liviu. E despre frică. Am temperat-o anul ăsta. Am fost curajoasă.
*
2023 rămâne anul în care m-am lăsat îngrijită. Îmbrățișată. Iubită. Nu vreau să se termine. "Ești naivă. Dacă te caut umbli și cu Macedonski în geantă", mi s-a zis. "Nu-mi place. Poate Popescu." Am râs. Anul ăsta am făcut cadou Familia Popescu și Arta Popescu.
*
E prea târziu și am băut cam mult, eu am să plec, mai stai, nu pot, încă un pic, acum mi-e greu să mă desprind, n-o fă, acum chiar plec.
*
Degetele mele apasă de-a lungul coloanei lui, într-un gest mecanic și fără sens, nu mai pot, am obosit, îmi zice. Știu, spun și eu absentă și nici măcar nu-mi pasă. Mă uit la bărbatul ăsta mic, cu spatele lui încovoiat și fruntea plecată și mă întreb dacă eu chiar l-am iubit vreodată sau doar am vrut să îl iubesc. Nu simt nimic, e gol și sec și mă întreb dacă-i posibil. E un străin. Azi te iubesc. Mâine nu simt. Poate n-a fost iubire. Poate încă nu mi s-a întâmplat. Poate mi se întâmplă chiar acum. Poate trăiesc un vis. Și dacă-i așa și nu vreau să se termine?
*
Mai e puțin până la Crăciun și încerc să mă împac cu sărbătoarea asta, împart cadouri împachetate frumos și ele sună fals, un simplu gest și e suficient, e liniște în brațele tale. Și amintirea acelei zile o voi duce cu mine multe Crăciunuri de aici încolo.
*
"Iartă-mă, te iert, îți mulțumesc, te iubesc.". M-a învățat asta cineva, îi mai spune și "ho'oponopono", o foloseau înțelepți hawaieni ce cred în secrete și păstrarea lor cu grijă. Anul ăsta e ca un secret sacru, pe care, dacă îl împărtășești, își pierde greutatea, se evaporă într-un Univers prea mare pentru lumi prea mici, ce păstrăm, ce luăm cu noi, las lucrurile neterminate.
"Păi e un defect."
"Așa e. Îmi pare rău, n-am vrut să te rănesc."
*