Am început anul la Cluj, plecând de acasă, din Câmpulung Moldovenesc, imediat după Crăciun pentru că îmi doream să mă apuc să scriu disertația pe care aveam să o susțin la început de iulie. A fost un început de an în care mi-am segmentat activitățile, dar m-am împrietenit cu timpul pe care îl aveam la dispoziție. Am renunțat la multe întâlniri și evenimente, am limitat interacțiunile cu asumarea adultului care e conștient de consecințele unei socializări a cărei configurație aducea mai mult cu o cardiogramă în care bătăile inimii de-abia erau înregistrate. M-am rugat să nu îmi pierd abilitățile sociale și am avut încredere, din nou, că ruga îmi va fi ascultată. De cele mai multe ori, mă trezeam la 5:00, astfel încât la 5:30 fie să ies să alerg, fie să mă apuc de scris, la 9:00 să fiu la școală și apoi, de la 14:00 - 20:00 sau chiar 21:00, să am cursuri la facultate. Nu are rost să mă mint: a fost greu, mai ales că nu am crezut niciodată despre mine că aș fi o tocilară, care, după douăzeci de ani de la terminarea primului masterat, va alege să meargă la toate cursurile, să parcurgă toate bibliografiile și să predea temele la timp. Se pare că profesoara care sunt nu voia nicicum să iasă din mine în ciuda faptului că o târâsem din nou pe băncile școlii, de data asta ca masterandă.
Deși trecuse deja un an de când mă reîntorsesem la facultate, deși știam care este ritmul și ce implică, începusem să simt că obosesc. Drept urmare, mi-am verificat contul, l-am sunat pe Radu, pe care îl sun de fiecare dată când vine vorba de alegerea și organizarea vacanțelor - știți asta pentru că am tot scris despre el - mi-am luat două perechi de adidași, două echipamente de alergare, un trening și o pereche de blugi, laptopul, vreo trei cărți de specialitate, și dusă am fost în Cipru. În februarie, pentru că era și ziua mea și meritam să îmi fac un cadou în timp ce scriam capitolul despre metodele inductive și deductive în predare și în tehnica de filmare. Aici am alergat, am scris, am băut prosecco, am stat pe șezlonguri, pentru care nu trebuia să plătești, și am lăsat briza mării să îmi mângâie obrajii ce au prins culoare arămie. Tot aici, am cunoscut oameni care au fost nevoiți să se refugieze, oameni care și-au lăsat familiile în zone de conflict pentru că nu avuseseră bani, oameni care au venit să muncească în altă parte pentru a putea plăti pentru pașapoarte și dări la graniță, doar pentru a-i avea pe cei dragi lângă ei. Am văzut oameni ai căror ochi erau îmbibați de tristețe și deznădejde, care aveau grijă să nu supere pe nimeni, care își duceau dorul cu un oftat adânc pe care îl recunoșteai dacă aveai răbdare să le asculți necuvintele care vorbeau de la sine. Tot aici l-am cunoscut pe Stavros, un chelner care lucra la hotelul la care am stat, trecut prin viața care nu a fost prea blândă cu el, cu un copil cu handicap, divorțat, dar cu o familie în mijlocul căreia m-a invitat, pentru a vedea ce înseamnă lăsatul secului înainte de postul Paștelui, într-o familie tradițională de ciprioți.
Reîntoarsă la Cluj, am continuat să scriu, să citesc, să scriu, să alerg și să înot, să nu vorbesc prea mult și să mă feresc de orice interacțiune care m-ar putea scoate din ritmul pe care mi-l impusesem pentru a termina la timp lucrarea de disertație. Lucru care s-a întâmplat exact cum îmi propusesem. Nu are rost să mai adaug că a fost cu sweat, blood and tears, așa cum era de așteptat. Corpul meu a început să îmi atragă atenția că are nevoie de odihnă și că ar fi bine să găsesc o modalitate de a înlătura orice factor de stres. Conversațiile deveniseră minimaliste, iar mama, care de șaisprezece ani deja, iubește și iartă pentru doi, era de departe my person, omul care știa să mă asculte și să mă liniștească. Tot în perioada asta, mi-am dat seama că un astfel de demers implică o doză foarte mare de egoism care, de cele mai multe ori, se răsfrânge asupra oamenilor care ne iubesc cel mai mult. Pentru că doar ei, părinții, o fac necondiționat. Iar noi îi sacrificăm. Restul sunt alianțe în care fiecare face cât poate, ce poate și cum poate.
De la bun început, din momentul în care am gândit structura disertației, am știut că o voi transforma într-o carte prin care să îmi spun oful, articulat și argumentat, despre situația în care educația ajunsese, dar, la fel de bine, știam că voi propune și câteva soluții sistemice care ar putea resuscita școala cu tot ce înseamnă ea. Un semnal de alarmă pe care l-am tras în egală măsură pentru profesori, părinți și întreaga societate civilă. Filmul ca instrument de predare a limbii engleze și dezvoltare socioemoțională a apărut în noiembrie 2023, la editura IDEA din Cluj-Napoca, după ce o echipă de oameni s-a adunat în jurul meu, pentru că au avut încredere în mine și în ceea ce propuneam, oameni care au lucrat cu cel mai mare profesionalism de care m-aș fi putut bucura vreodată. Le mai mulțumesc o dată și aici. (fragmente din carte aici și aici)
Văzându-mă cu cartea în mână, am simțit din nou nevoia să plec, să ies din matricea în care mă relocasem în ultimii doi ani de zile. După ce în vară fugisem o săptămână în Creta, unde zeii au fost blânzi cu mine, unde am citit doar ce am vrut eu, nefiind condiționată de termene limită, în noiembrie am plecat în Italia. Îmi doream de ani de zile să calc pe caldarâmul pe care Alighieri, Machiavelli, da Vinci, de' Medici, Puccini își lăsaseră amprenta. Florența, Pisa, Lucca și Bologna m-au primit cu brațele deschise, cu prosecco, espresso și parmigiano, cu salamuri care mai de care, cu paste, cu prosciutto și Chianti, cu ciabatta și focaccia, toate pregătite pentru mine cu scopul de a mă întări pentru ce urma să văd. Nu aș fi avut nicio șansă fără ambrozia și nectarul pământenilor de rând. Frumosul și preaplinul Italiei m-ar fi înghițit precum Leviatanul, iar zilele mele în pântecele lui ar fi fost nenumărate.
Întoarsă în țară, mi-am continuat existența în ritmul pe care mi l-am impus de la începerea anului școlar. Allegro ma non troppo. În acești doi ani, precedați de pandemia pe care am dus-o cum am dus-o, am înțeles mai bine ca niciodată că oamenii sunt cum pot ei să fie, nici buni, nici răi, că unii se vor bucura pentru tine, în timp ce alții vor continua doar să fie așa cum au fost întotdeauna, dar tu nu i-ai văzut. Așa cum și tu, la rândul tău, ești pentru ei. M-am revăzut cu Rozina, colega mea de bancă din școala generală, a cărei bunică făcea cele mai bune sandviciuri cu parizer. Mi-a povestit despre viața ei în Italia. A fost anul reîntâlnirilor colegilor de clasă și de bancă. Diana a venit din Spania. Am petrecut o zi depănând amintiri și mâncând salam de Sibiu la gustul căruia poftea de ceva vreme. Dar, dintre toate, Raluca, pe care nu o mai văzusem din clasa a XII-a, a fost cea care m-a reînvățat cum să prețuiesc fiecare clipă a vieții care niciodată nu știi cum te înșală, trișând mai ceva ca un cartofor.
La sfârșit de an, mi-am verificat activitatea pe Garmin și am văzut că am alergat 779,7 km. A fost un an bun. Foarte bun.
Mulțumesc!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 25 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)