Prietenul meu, Alexandru

Emoţional vorbind, copiii trec prin mai multe etape. Pe prima, deloc veselă de altfel, o putem numi "etapa suzetă". Dacă vi se pare că urmaşul şi moştenitorul vostru ar fi sărit peste ea, vă înşelaţi amarnic. Acest lucru se întâmplă numai pentru că şi-a găsit un substitut: degetul sau biberonul full-time. Apoi, când mai cresc niţel, copiii unici, fără verişori şi fără prieteni prin vecini, îşi confecţionează un prieten imaginar, un "Bogus", cu care vorbesc şi se joacă-n neştire.

Nu ştiu la ce înţelepte cugetări aţi ajuns voi în privinţa copilului pe care l-aţi crescut până acum, dar eu una pot băga mâna-n foc doar pentru aceste două lucruri. Unu: la sânul mamei nu se renunţă uşor - oricum, nu fără suzetă, biberon, degetul opozabil de la mâna dreaptă ori întreg pumnul. Şi doi: fiecare omuleţ, orice ar spune unii dintre psihologi, e un animal social încă din fragedă pruncie. Motiv pentru care devine lesne de înţeles, chiar şi pentru un adult tracasat, de ce odrasla lui are nevoie de companie de aceeaşi vârstă. Tristul adevăr e că se plictiseşte atât de repede de noi, ăştia mai copţi, chiar dacă ne dăm peste cap în preajma lui.
- Mâine mă duc la ziua lui Alexandru, prietenul meu!
- Foarte bine, ce îi luăm? mă interesez, liniştită fiindcă la ei onomasticele se ţin de fiecare dată în incinta grădiniţei. Deci, mă scutesc de excursii la domiciliul sărbătoritului.
- Păi, "Ouăle Dino"...
- Matei nu luăm cadoul pentru tine. Hai să ne gândim mai bine la ce i-ar plăcea lui.
(Insist, fiindcă avem antecedente: s-a întâmplat ca la ziua de naştere a altui coleg, Pavel, să nu vrea să dea drumul cadoului - un microscop de jucărie -decât atunci când i s-a promis şi lui unul.)
- Sigur îi plac "Ouăle Dino"!
- L-ai întrebat?
- Da...
- Când?
- După ce s-a întors de la munte.
- Aha, a fost plecat în excursie cu părinţii?
- Nu, el pleacă singur, unde vrea el şi se joacă cu ce jucării vrea el! Chiar şi cu "Ouăle Dino" pe care mie nu mi le-a adus Moş Crăciun!
- Matei, Moşul nu ţi-a adus tot de pe listă fiindcă nici tu n-ai fost un model de cuminţenie. Şi poate că nici nu i-au plăcut, ouăle alea sunt de-a dreptul hidoase.
- Nu e adevărat! Sunt ouă de dinozaur, cu dinozauri la care le poţi schimba capetele...
- Cumplit! Adică, nu e de ajuns că sunt urâţi, dar poţi să-i faci şi mai urâţi dacă vrei, nu?

Disputa continuă, ca de fiecare dată, dar mie nu-mi mai stă gândul demult la ea. Numitul Alexandru, cel care "pleacă singur, unde vrea el şi se joacă cu ce jucării vrea el", era o cunoştinţă veche. Mai apăruse în peisaj acum câteva luni, când, tot aşa, făcea numai ce vroia şi îi vorbea lui Matei la ureche. Doar că noi nu reuşeam să-l vedem niciodată. Intrigată, încercasem să fac anumite investigaţii.
- Matei are cumva şi un coleg Alexandru?
- Nu.
- Poate la grupa "mare I" sau la pregătitoare?
- S-ar putea, primisem un răspuns în doi peri de la o educatoare care oricum era pe picior de plecare din grădiniţă, deci nu putea fi considerată o sursă de încredere. Psiholoaga grădiniţei însă mă asigurase că Alexandru nu există, dar că nu e nicio tragedie. Ea considera ceva absolut firesc pentru un copil singur, de vârsta lui să aibă prieteni imaginari. Fuseserăm sfătuiţi să ne purtăm "firesc" şi, dacă "colegul" urma să mai apară în discuţie sau dacă chiar ni s-ar fi cerut să îi punem un tacâm în plus la masă, să n-o luăm în tragic.

Din fericire pentru noi n-a fost cazul să vorbim cu el sau să-i punem un tacâm în plus la masă, ba chiar nici pe Matei nu l-am surprins având conversaţii cu Bogusul macedonean. Aşa că o vreme n-am mai îndrăznit să pun întrebări, sperând în taină că n-a fost decât o toană de-a lui Matei şi că acel Alexandru va dispărea în ceaţă, aşa cum a şi apărut. Iată însă că Alexandru a lovit din nou!
- Trebuie să-i luăm un cadou lui Alexandru! revine acelaşi îndemn obsedant.

Îmi stă inima în loc.
- Când zici că va fi ziua lui?
- Vineri...

În ziua respectivă nu cumpărăm niciun cadou, mai ales că ni se cereau cu insistenţă respectivele ouă din Jurassic plastic, dar intrăm în grădiniţă decişi să discutăm spinoasa problemă cu toate educatoarele, psiholoagele şi cu doctoriţa grădiniţei.

Înăuntru, surpriză! Nimerim în toiul aniversării lui Alexandru. Claunul Şeveţel se agită în mijlocul copiilor, făcând tot felul de giumbuşlucuri, sala festivă e plină ochi de cadouri, mama sărbătoritului apare cu un tort imens din ciocolată, numai noi, întârziaţii, părem picaţi din lună. Şi ne holbăm la sărbătorit cu nişte ochi cât cepele!

Matei însă nu ne lasă să ne tragem sufletele după sperietura trasa, ori să ne bucurăm de existenţa lui Alexandru, căruia îi urăm şi pe această cale un călduros "La mulţi ani!", ci ne aruncă de la obraz:
- Vezi că există? Şi eu sunt singurul care nu i-am adus un cadou!

Am remediat rapid problema, în vecini este un superb magazin de jucării, dar nici până azi n-am îndrăznit să o întreb pe noua educatoare dacă Alexandru a venit de curând în grupă ori e mai vechi în gaşcă. Până la urmă nu mai contează: şi Bogus să fi fost, dar i-a trecut!

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.