Euro 2024. Orașele (III) - Frankfurt, orașul reîntâlnirilor cosmopolite

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


În Frankfurt lucrez ca angajată a unei firme de consultanță timp de 2 ani, din 2018 în 2020, deși cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în München, așa că sunt aici doar câte o săptămână pe lună. E o săptămână pe care o aștept și mi-o doresc de fiecare dată, călătoresc cu trenul, stau în hoteluri și în AirBnB-uri și revăd prieteni vechi, pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor în Dortmund, Ulm, München sau Reykjavik și care acum, după ani și ani de perindări prin lume, atât ale lor cât și ale mele, trăiesc și lucrează în sau pe lângă Frankfurt, sau sunt pur și simplu în trecere prin oraș.


Firma e în nordul orașului, aproape de Poliție, de Turnul TV, de Biblioteca Națională Germană, de Cimitirul Principal (Hauptfriedhof) și de Alter Judischer Friedhof (Vechiul Cimitirul Evreiesc). În 15-20 minute se ajunge rapid cu U-Bahn-ul în centru.


În ianuarie 2020 vizitez la Kunsthalle minunata expoziție Fantastiche Frauen. E o colecție de lucrări suprarealiste realizate exclusiv de femei artiste vizuale, printre care se numără și Frida Kahlo, al cărei autoportret (unul dintre multele sale autoportrete) domină materialele promoționale.


În Frankfurt particip de două ori la Frankfurter Buchmesse, în 2020 și în 2012. Îmi rămân în amintire Elif Shafak și Margaret Atwood pe scenă, vorbind despre feminism, politică și identitate.


K, un fost coleg de la doctoratul din Dortmund, revine în 2019 în Germania după 5 ani în SUA și alți 6 în Berlin. Parcă ne-am cunoscut demult, într-o altă viață, iar acum viața ne-a readus pe amândoi aici. După câte un pahar de Hugo la o terasă pe malul Main-ului, trecem Podul de Fier (Der Eiserne Steg) plin de lacăte de îndrăgostiți și căutăm îndelung într-o duminică seara un anumit restaurant în cartierul Alt-Sachsenhausen unde mâncăm fiecare câte un șnițel uriaș. Este atât de mare încât iau o parte la pachet pentru prânzul de a doua zi de la birou.

N, pe care am cunoscut-o în München în cadrul unui proiect performativ Munich Artists pe vremea când locuia în Estul Germaniei este în 2018 în Frankfurt, dar se va muta în curând înapoi în Georgia. E o fotografă cu o sensibilitate aparte. Scriem de zor și dezbatem texte într-o duminică la un hotel de lângă gară cu un grup multicultural și cu minunatul ei băiat, un copil plin de căldură și de uimire, care ne dă tuturor gumă de mestecat cu o politețe rară.

C, pe care am cunoscut-o la Iceland Writers Retreat pe vremea când eu trăiam în Ulm și ea în Slovenia, deși la origine e din SUA, e acum cu cei 2 copii ai ei în Frankfurt, în timp ce soțul ei petrece un an într-o altă țară ca diplomat. Ne întâlnim des, la prânz sau cină, ea stă aproape de firma și de hotelul meu. De multe ori ne întâlnim chiar la restaurantul hotelului, alteori la restaurantul etiopian sau la cafeneaua de vizavi de firma unde lucrez. Vorbim inițial predominant despre scris, dar treptat ne cunoaștem tot mai bine și ne deschidem tot mai mult, vorbim despre familie, despre societate, despre identitate. Ulterior se mută cu familia la Paris.

O, pe care o știu din Ulm dar care vine de fapt din România, trăiește acum aici cu partenerul ei grec. Explorăm împreună diverse locuri. Ne întâlnim adesea în centrul vechi sau în Cartierul Bornheim, la est de centru, unde e plin de restaurante și cafenele, inclusiv la un local raw vegan, care ne place la amândouă foarte mult. În luna iunie 2018 petrec două săptămâni în Frankfurt în cadrul programului de onboarding de la servici. Atunci ne întâlnim la Festivalul Luminilor și bem Apfelwein, vin făcut din diferite tipuri de mere acre, specific zonei. Ea bea varianta süß (varianta dulce, vinul e amestecat cu limonadă făcută cu apa minerală), iar eu varianta sauer (varianta acră, care este de fapt două treimi Apfelwein și o treime apă minerală). Mai există și varianta pur.

Dacă tot vorbim de băuturi tradiționale, trebuie să ne oprim scurt și la mâncare. Cel mai cunoscut preparat al locului este tipicul Frankfurter Grüne Soße, ceea ce s-ar traduce Sosul verde de Frankfurt. Se mănâncă cu ouă fierte și cartofi noi, fierți și decojiți, cu sau fără carne. Rețeta originală de sos verde include 7 tipuri de verdețuri, care pot fi chiar cumpărate împreună în Germania, tocmai pentru acest sos. Rețeta o găsiți aici.


Și dacă tot vorbim de mâncare și tradiții, nu pot să nu remarc următorul fapt: în decembrie, la Târgul de Crăciun din Frankfurt, indiferent de an, colacul secuiesc costă sistematic de două ori mai mult decât în Timișoara, deși ca mărime e doar jumătate din cel bănățean.

Tot în 2018, în plină caniculă, la teambuilding, facem concurs pe echipe, un amestec de treasure hunt și creative challenges. Echipa mea câștigă. Printre altele, conving un cuplu proaspăt căsătorit în fața Primăriei să îmi dea cadou o decorațiune de-a lor în schimbul unui cartof mare și crud. În fața Primăriei e Statuia Justiției și la mică depărtare râul Main, Kunsthalle și Domul din Frankfurt. Centrul orașului e compact și ușor de parcurs la pas. Da, chiar și în plină caniculă!


În Frankfurt particip în 2017 la un interviu la McKinsey and Company, care urmează un format atât de rigid și de absurd încât ajung să scriu o povestire pe tema asta, The Promises.

În Frankfurt mă întâlnesc în 2012 cu prietena mea S din Calgary, e în escală aici pe drum înspre orașul ei natal, Teheran. Vin la Frankfurt cu trenul de la Biberach an der Riß special ca să petrecem câteva ore împreună. O iau de la aeroport și mi se pare cel mai natural lucru din lume să ne întâlnim aici. Nu ne-am mai văzut din august 2011, când eu am plecat definitiv din Canada și ea a rămas în Calgary, unde am făcut amândouă cercetare în același departament, ea în cadrul doctoratului în nanoinginerie, iar eu la postdoctorat. Găsim în 2009 foarte rapid similitudini între copilăriile noastre în anii '80 în dictaturi și adesea luăm prânzul împreună.

Ce ciudat vorbești acum engleză, îmi zice ea, ai cu totul alt accent decât aveai în Calgary! Mergem împreună la Casa Goethe (daca în Ulm totul purta numele Einstein, aici totul poartă numele Goethe, inclusiv vapoarele de pe Main). Aici se află manuscrise originale scrise de Goethe și se pot descoperi multe despre viața lui. Tot cu S merg, în aceeași duminică, la Kunsthalle la brunch. Îmi dă cadou un poster, cumpărat din Calgary, de la Ten Thousand Villages. Poster pe care încă îl am, care zice așa: Think of no one as them. Don't confuse your comfort with your safety. Talk to strangers. Learn a second (or third) language. M-am mutat cu el de nenumărate ori.


În Frankfurt merg în vara lui 2008 cu partenerul meu de atunci, crescut în sikhism, la Consulatul Indiei. După ce a renunțat la turbanul albastru, după ce și-a tuns părul și și-a tăiat barba și mustața pentru prima oară în viață, trebuie să își refacă pașaportul, arată cu totul altfel. Mergem la zoo și căutăm un restaurant indian.

E încă vremea hărților pliante de hârtie. Iar în Dortmund, e vremea extremei drepte și a urei contra străinilor. Drumul nostru spre universitatea unde ne facem doctoratul e plin de pancarte care cer expulzarea străinilor.

Când se apropie cineva de noi văzându-ne confuzia în timp ce privim harta și se arată prietenos, prietenul meu îmi zice: Unde am nimerit, suntem tot în Germania? Oamenii aici sunt atât de prietenoși!

În Frankfurt, în ianuarie 2008, e duminică dimineața și mă revăd cu buna mea prietenă M din Timișoara, care a avut interviu la o firmă din zonă. După interviu o sună potențialul ei șef la telefonul de la hotel și îi face propuneri dubioase: Dormi singură, sau? Când ne întâlnim, câteva ore înainte de avionul ei înapoi spre România, e încă șocată. Ne plimbăm prin vechiul oraș și ne pozăm una pe alta în timp ce bate un vânt năprasnic, inclusiv în fața Statuii Justiției.

În Frankfurt aplic în 2007 pentru viza de SUA care îmi permite să vizitez un laborator de cercetare la U of C Irvine timp de o lună cu alți 2 colegi de la doctorat. Vizitez mai multe muzee, cel mai mult îmi place Muzeul Filmului. Merg și la Kunsthalle în centru unde se desfășoară chiar atunci o expoziție temporară Picasso.

Las pașaportul cu mare anxietate la Consulatul SUA, așa e procedura, și merg acasă la Dortmund cu trenul. Peste câteva zile vine și pașaportul, cu viză cu tot, la căminul unde trăiesc, unde poșta vine pentru toți studenții într-un coș lângă intrarea în clădire, la grămadă. Respir ușurată, am primit viza și nu s-a rătăcit pașaportul!

În Frankfurt merg ultima oară în iunie 2020, în ultima zi de angajată la firma de acolo. Patru colegi și una dintre șefe vin și ei în persoană la birou, prima oară pentru toți de la începutul pandemiei, ca să ne putem lua rămas bun în persoană. Pe una dintre colege o revăd la un congres în Zürich după aproape 3 ani, în martie 2023.



În Frankfurt voi merge din nou în vara anului 2024. Prietena mea SS, la origine din India, pe care o cunosc din perioada în care am trăit amândouă în München, trăiește acum aici. Este scriitoare, artistă vizuală și cercetătoare cu ochii în stele, la propriu. E timpul să ne revedem. Eu și ea, eu și orașul. De-abia aștept!

Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.