Euro 2024. Orașele (I) - München, orașul care (nu) îmi aparține (I)

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


Vizitez orașul München pentru prima oară în noiembrie 2008, când sunt studentă la doctorat în Dortmund. Particip în München la un curs practic de microscopie de o săptămână cu o colegă. Viața din München mi se pare atât de diferită de rutina mea zilnică și gri din Dortmund. Nu îmi pot închipui că aș putea trăi vreodată aici. Parcă ar fi o altă Germanie, una bogată, la care nu voi avea niciodată cu adevărat acces, cel puțin așa mi se pare acum, în plină criză economică și fără perspective clare după ce îmi voi încheia doctoratul în 2009.

Stăm central, la un hotel de lângă Sendlinger Tor, unde împărțim o cameră destul de mică (departamentul nostru face economii), iar serile ni le petrecem cu alți cursanți în zona Marienplatz-Odeonsplatz în restaurante tradiționale (și totuși vizitate mai degrabă de turiști decât de localnici) gen Ratskeller (mai central de atâta nu se poate), ceainării și cafenele. Într-o zi reușim să prindem și Glockenspiel la Noua Primărie (Jocul Clopotelor poate fi văzut zilnic la orele 11 și 12, iar între martie și octombrie adițional și la ora 17).

Încă vorbesc cu timiditate germană, deși trăiesc de 4 ani deja în Germania, și uneori chiar evit să vorbesc ca nu cumva să fac greșeli (în creierul meu e un veșnic monolog interior și amalgam perplex de die, der, das, Genitiv, Akkusativ, Dativ, iar până apuc să declin mental, corect sau incorect, substantivul, trece momentul de participare la câte o discuție), deși un alt cursant îmi zice că vorbesc corect limba (asta pentru că îmi cântăresc mereu cuvintele și mă limitez la ce știu sigur că pot articula în mod previzibil), doar că nu îmi poate localiza exact accentul.

Recunosc că mă flatează puțin treaba asta, dar tot mă simt ca o impostoare și o intrusă, mai ales într-un oraș atât de opulent, de mare și de strălucitor. Orașul în luna noiembrie este plin de luminițe, dar încă nu este în straie de Crăciun.


La final de curs mai rămân în oraș două zile pe cont propriu și vizitez Pinacotecile, mă las fascinată de colecția impresionistă mai ales, și merg cu trenul și la rudele din partea mamei, la Waldkraiburg. O mătușă mă așteaptă cu prăjituri și îmi spune că și după atâția ani în Germania, tot în concediu se simte, nu acasă, și doar când e în România în concediu se simte de fapt cu adevărat acasă. O altă mătușă îmi dă bani și-mi spune să nu afle soțul ei că mi i-a dat.

Revin în München de mai multe ori de-a lungul anilor, mai ales în perioada în care trăiesc în Ulm, după un postdoctorat în Canada (München-ul e, cu Intercity Express-ul, la o aruncătură de băț de Ulm, sau, vorba locală, la o săritură de pisică - ein Katzensprung) pentru diverse concerte, pentru celebrul Oktoberfest și, într-un final, pentru o schimbare de job în 2016.

Când aplic pentru un post de medical writing (domeniu în care am deja peste 4 ani de experiență) aici (după alte aplicații eșuate, inclusiv la Berlin) știu clar că o fac pentru amestecul de cultură și natură al regiunii. Alpii Bavarezi sunt doar la o oră depărtare cu trenul și uneori se văd chiar și din oraș. De pe vremea când am trăit în Canada, în Calgary, aproape de Munții Stâncoși, am nostalgii legate de munți, lacuri, cascade și păduri. O vacanță singură în Alpi în 2013 mi-a solidificat visul de a trăi și munci cândva, dacă nu în sau pe ei, măcar în apropierea lor. Asta și zic la interviul de angajare când sunt întrebată dacă mă văd trăind aici pe termen lung.

München-ul nu mă primește cu brațele deschise de la bun început. Ia foarte mult timp adaptarea. Căutarea unui apartament de închiriat aici (de cumpărat nici nu se pune problema) e un coșmar. Se glumește că e mai ușor de obținut un job în München decât un apartament. Chiria pentru o simplă garsonieră ajunge să coste de la o mie de Euro în sus pe lună, ceea ce, chiar și pentru un salariu german, este enorm de mult. Așa se face că până și oameni mai în vârstă ajung uneori să locuiască în așa-zise WG-uri, ca niște studenți, pentru a reduce costurile de trai.

Mă mut la München din Ulm, cu două pisici și cu un partener în retragere, speriat de costurile marelui oraș, speriat de ambițiile mele profesionale și literare. Totuși, mă ajută să mă mut. Rămânem, o vreme, prieteni. Între timp am și cetățenia germană, pe lângă cea română, dar tot trebuie să-mi dovedesc valoarea pentru a fi aleasă. La vizitarea de apartamente suntem mereu mai mulți deodată. E normal să fim câte 10 sau chiar 15 oameni pe tură de vizitare de câte 15 minute în care trebuie să dovedim că fix noi suntem cei mai potriviți potențiali chiriași pentru acest apartament.

Găsesc un apartament cu grădină numai bună pentru pisici la 10 km mai la sud de oraș, în Taufkirchen (în afara orașului e mai ieftin decât în oraș), pe linia S3-ului, aproape de Oberhaching, unde voi merge aproape zilnic cu bicicleta la birou, peste un câmp cu vedere înspre Alpi, vreme de peste 2 ani. Pentru a-l găsi, predau vreo 10 documente și un formular unde declar mai multe, inclusiv declarații de salariu pe ultimele 3 luni și dovada că am un contract de muncă permanent după mutare. Mă ajută salariul și titlul de Dr. rer. nat., dar mă tot întreb, totuși, alții cum se descurcă.

Mă mut aici într-o perioadă cu multe schimbări și incertitudini: despărțire, job nou, domeniu nou, părinți tot mai bătrâni și des bolnavi, care mă vor adesea în Timișoara, ore de condus (parcă sunt mereu suprastimulată în trafic și nu mă pot concentra), probleme de sănătate proprii, inclusiv metabolice și hormonale, încercând în tot acest hău care se cască în viața mea și care îmi dă constante atacuri de panică, în această perioadă în care încă nu am repere și prietenii apropiate în noul spațiu, în care mă simt veșnic neînțeleasă, tratată superficial și abandonată, să înțeleg: cine sunt, ce îmi doresc, vreau să mă căsătoresc, vreau un copil, sau ce vreau de fapt?

În tot acest timp, continui să petrec timp în natură. În primăvara lui 2016, într-o sâmbătă, mă duc cu trenul la Tegernsee, iau vaporul pe lac și îmi amintesc de prima oară când am fost aici, în 2007, tot în perioada doctoratului din Dortmund. Atunci am înnoptat la Castelul Ringberg, pe un deal cu vedere la lac și la munții dimprejur. Castelul aparține Societății Max Planck și trebuie rezervat cu 2 ani înainte, ceea ce a și făcut Institutul Max Planck din Dortmund pentru noi, pentru Annual IMPRS Retreat. E un castel privat, iar poteca de acces la castel nu este accesibilă turiștilor.

În 2007 însă, dorm în turnul castelului cu mai multe aripi ca o prințesă, în turn e camera mea. Mă gândesc fără să vreau la Rapunzel, deși partenerul meu, cu care mă și mut ulterior în Canada, și el doctorand în cadrul aceluiași program, International Max Planck Research School in Chemical Biology Dortmund, are părul mult mai lung decât mine.

Este un castel făcut să pară medieval, dar de fapt nu are nimic de-a face cu Evul Mediu în afara aparenței, este construit la începutul secolului XX. Mâncăm mâncare bavareză, se servește limbă de vită printre altele. Un ghid ne povestește despre istoria locului și face glume cu my dear și my deer. Stăm câteva zile bune aici.

Nu știu atunci că voi reveni cândva la Lacul Tegern. Și totuși revin, și nu doar o dată.


În München e ușor să cunoști oameni și e greu să închegi prietenii durabile. Mereu se întâmplă ceva, sunt seri în care e foarte greu de ales ce să faci, pentru că opțiunile sunt sau cel puțin par nelimitate. Este și cel mai scump oraș al Germaniei, dar oricine se mută aici ca prim loc în această țară, în general rămâne în el. E un oraș snob. E un oraș cosmopolit. E un oraș în care bogăția este opulentă, iar scena alternativă ceva mai greu de găsit. Cu toate acestea, pentru că m-am mutat deja de câteva ori din 2004 până acum, pe cont propriu, am strategii de căutat locurile și oamenii potriviți. Știu că, de multe ori, lucrurile astea iau timp. Încerc să am răbdare.

Descopăr librăria The Munich Readery, un grup de oameni care scriu, ulterior pornesc și eu un grup propriu care crește foarte rapid. The Munich Readery este o librărie cu cărți second-hand în limba engleză, deținută și condusă de un cuplu american, un spațiu primitor pentru oricine vrea să se exprime în scris, un loc cu întâlniri lunare pentru seri de open reading sau pentru clubul de literatură africană. Grupul meu nou de scris, Creative Writing in Munich, se întâlnește de 2 ori pe lună la Frauenforum, aproape de Isartor. Frauenforum e un centru dedicat femeilor, unde închiriez pe o sumă minimă o încăpere primitoare. Analizăm texte publicate deja, predau subiecte de creative writing craft, aducem fiecare texte proprii și le discutăm.

Descopăr o artistă cu care colaborez la o instalație multimedia la stația de metrou Odeonsplatz (munichartistsblog.wordpress.com/installation-will-god-leave-me-alone/). Cu un alt artist, la ea la atelier, într-o curte interioară superbă în zona Viktualienmarkt, facem măști după propriile fețe. Le desprindem și le uscăm cu uscătorul de păr. Toate măștile au mici defecte.


La câteva luni după, cu alți scriitori și artiști vizuali din oraș, suntem 12 în total, scoatem o carte, Munich Stories 2016. Eu organizez și moderez lansarea. Desigur, la Munich Readery, care devine un fel de acasă. Între timp are loc și atacul armat de la Olympia Einkaufszentrum, care zguduie emoțional orașul care pare atât de sigur în mod normal.


Mă duc des la Templul Dianei, care în duminicile de vară găzduiește seri de salsa. Nu dansez aici decât o singură dată, cu un bărbat înalt, frumos și mult prea cuceritor (ne-am cunoscut la Eye Contact Experiment, unde stai pe un scaun și îl privești pe cel din fața ta îndelung în ochi; mulți nu suportă apropierea, își pleacă privirea, încep să râdă sau să plângă, pe când noi doi am rezistat, și cu și fără ochelari, și cu și fără alcool, plin de zâmbete, aproape o oră), care insistă că nu știu să mă las condusă. Mda, poate că are dreptate. Ajung însă din nou la o astfel de seară cu o altă prietenă, tot româncă, care dansează de rupe cu un necunoscut mai în vârstă.

Reiese chiar și faptul că și eu și prietena mea ne-am intersectat cu Domnul Eye Contact, și cu amândouă a încercat cam aceeași strategie (el fiind, chipurile, victima unei relații nesatisfăcătoare în care nevoile lui nu erau împlinite, iar noi cele neînțelegătoare și nedornice de a-i oferi consolare!). Nu departe de Templul Dianei este zona în care se face surfing în English Garden (die Eisbachwelle), precum și clădirea Haus der Kunst cu al ei minunat Goldene Bar, unde se beau cocktailuri fanteziste pe terasă vara, pe fundal de coloane romane. Aceeași English Garden care găzduiește anual Festivalul de Cultură Japoneză în aer liber și unde ulterior, peste ani și ani, particip cu un text la un vernisaj în galeria de artă Orangerie.


Multe muzee din München au taxa de intrare de doar 1 Euro duminica și oferă, tipic, un amestec de expoziții temporare și permanente. La puțin timp după ce mă mut în München, am un date cu un arhitect bavarez, întâlnit online, la o expoziție temporară de fotografie. E un loc interesant pentru o primă întâlnire 1-1, nu prea putem vorbi, e o tăcere deplină aici, care se respectă. Iar pentru mine, e ciudat de a sta în tăcere cu un necunoscut, în timp ce încercăm să găsim un ritm comun de a privi imaginile.

Ulterior mergem să vedem The Lobster, la un cinema mic de lângă Sendlinger Tor, care urmează să fie în curând închis. Este încă o întâlnire aproape mută, iar filmul e distopic, cu proporții apocaliptice despre cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne face plăcuți de celălalt. Este vorba și de presiunea societății de a fi în cuplu, sau, la polul opus, despre presiunea rezistenței de a nu fi niciodată în cuplu. Iubirea în sine pare ceva secundar. O alegere interesantă pentru o a doua întâlnire.

Ultima noastră întâlnire în persoană este la Berg, la lacul Starnberg (Starnberger See; pe aici e perfect normal ca seara sau în weekend să mergi la munte sau la câte un lac din jurul marelui oraș), unde căutăm cu disperare locul de a intra în apă pe un podeț, pentru că el nu vrea cu nici un chip să intre în apă direct prin mâl. Podețul este însă doar pentru oaspeții hotelului. Mă disperă. Inclusiv faptul că el conduce mașina și nu pot pleca oricând vreau. Da, a avut dreptate Domnul Eye Contact, nu mă las ușor condusă. Pe drum spre casă, vrea să știe cui îi trimit mesaje pe telefon. Ulterior, ne certăm pe teme politice legate de alegerile din SUA și de drepturile femeilor.

În aceeași perioadă, particip cu un text, o poezie, la recent înființatul Munich Feminist Project. Tocmai a fost ales Trump președinte, iar poezia mea este inclusă la finalul performance-ului de la Eine Welt Haus, ca simbol al rezistenței și speranței.

După el mă întâlnesc cu diverși, cu mulți doar o singură dată. Majoritatea celor cu care mă întâlnesc ar vrea să mă consume, să mă devoreze după câteva remarci de genul Ai niște buze extraordinare ca pe un hamburger la un restaurant fast-food. Unii se enervează și încep să înjure după o primă întâlnire eșuată dacă se simt respinși. Sunt numită, printre altele, o vacă obeză din Europa de Est (deși cu doar o oră înainte eram complimentată la greu pentru diverse atribute strict fizice), unii consideră că un pahar de gin e suficient pentru a seduce o femeie și se enervează când nu le iese cum ar fi vrut, alții mă tratează ca pe o marionetă fără creier șamd.

Vreo 6 luni de zile mă întâlnesc cu un fost IT-ist devenit life coach, cu un trecut tumultos și un stil de viață foarte diferit de al meu. În același timp, are totuși calități pe care le apreciez: organizează evenimente de food sharing cu mâncare salvată, e vegetarian și da, se și ocupă de cei 3 copii făcuți cu 2 femei diferite. Discutăm îndelung dacă ar fi bine sau nu să facă o vasectomie. Mi se pare ciudat să mă gândesc că, indiferent de cum evoluează lucrurile între noi, clar nu vom avea niciodată copii dacă continuă cu operația. Ducem vieți aproape independente, dar reiese rapid că avem o serie de cunoștințe comune în München în lumea artelor.

La evenimentele mele literare nu pune piciorul, oricât le-as menționa, deși vorbim uneori despre literatură și artă într-un mod general. Când vorbim, mi se pare uneori că nu am voce și că vorbesc în gol. Eu îi vorbesc despre cartea la care lucrez, el îmi vorbește despre mărimea sânilor mei. Vine, oarecum inevitabil și mult amânat, punctul în care decidem să ne separăm viețile de tot. Ne întâlnim apoi o singură dată, întâmplător, în S-Bahn. Are la gât o pancartă pe care scrie Free Hugs. Îmbrățișări gratis. Mă întreabă dacă vreau și eu una. Ne îmbrățișăm, o ultimă oară.


Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.