Euro 2024. Orașele (I) - München, orașul care (nu) îmi aparține (II)

Notă: Până la începerea Euro 2024 la fotbal (14 iunie - 14 iulie 2024), Diana Radovan ne invită pe LiterNet să o însoțim prin orașele ce vor găzdui meciurile: Berlin, Dortmund, München, Köln, Stuttgart, Hamburg, Leipzig, Frankfurt, Gelsenkirchen, Düsseldorf. Va fi vorba mai puțin despre fotbal și mai mult despre atmosfera în orașele respective, despre locuri, oameni, întâmplări. Adică despre viață pur și simplu.


Prima parte a acestui text aici.

Din primii 2 ani de online dating în München (în marele oraș se muncește mult și asta este cea mai eficientă modalitate de a întâlni pe cineva, rar se vorbește cu necunoscuți la evenimente culturale sau în baruri) îmi rămâne întipărit în minte monologul următor: Auzi, tu locuiești singură? Dacă există atracție între noi la prima întâlnire, mergem la tine după. Eu stau cu fosta prietenă. Nu găsește altă locuință să se mute, deși ne-am despărțit de 2 luni deja. Și cu Lola. Lola este cățelușa din a doua poză. (Cam așa e cu căutarea și găsirea unei locuințe în München).

Aș putea scrie un roman despre jungla (online) dating-ului în München. Despre iluzia opțiunilor infinite, despre FOMO, despre poliamoria tot mai in și căsătoria monogamă tot mai out. München-ul este notoriu ca singles city. Statistici recente din decembrie 2023 întăresc asta: 55% din locuințele orașului sunt locuite de câte o persoană singură, nu de cupluri sau familii, chiar și în condițiile în care viața aici e atât de scumpă și o locuință este extrem de greu de obținut. Dacă vrei, ca persoană singură, poți ieși în fiecare seară cu altcineva, orașul susține acest mod de viață. Relațiile romantice sunt adesea casual și non-exclusive. Foarte multă lume nu e single, ci single-ish. Uneori München-ul pare un oraș cu multe ferestre și fără nici o ușă.

Treptat mă întâlnesc și reîntâlnesc cu rude din partea mamei, dincolo de mătușile de pe vremuri din Waldkraiburg, dintre care una între timp a murit. Mutați majoritatea în Germania în anii '80 și '90. Cu mulți mă întâlnesc aici și acum pentru prima oară. Ne știm doar din povestirile părinților și din poze vechi de familie. Mulți verișori de gradul 2, ai căror copii vorbesc aproape exclusiv germană, cu urme de română. Când comunic cu nepoții, ne trimitem mesaje în germană, limbă în care eu încă mai am dificultăți de exprimare. Cu unul dintre verișorii de gradul 2 mă întâlnesc la o cafenea lângă Gärtnerplatz, unde se află un teatru, o grămadă de restaurante precum și râul Isar în apropiere, unde vara lumea înoată, stă la plajă și chiar face și grătare.

Vreau de mai multe ori să fug, să evadez, să plec din München. Și totuși. Într-o seară în februarie 2019 merg cu prietena unei prietene la un pop up hotel (în München chiar există o cultură pop up, a locurilor temporare, de ex. magazine de modă sau galerii de artă pot să apară o vreme în spații centrale și apoi să dispară iar), Lovelace se numește, în clădirea sofisticată a unei foste bănci. La intrare e scris mare, negru pe alb: All Places Are Temporary Places, precum și un citat, tot cu litere mari, de altfel și numele unei cărți de povestiri care îmi place mult, de autoarea și artista americană Miranda July: No One Belongs Here More Than You.

În 2017, îmi sărbătoresc ziua de naștere la un restaurant grecesc la Starnberger See. Fac 35 de ani. Vin și prieteni din viața mea anterioară din Ulm. O prietenă din Ulm și cu mine rămânem peste noapte la hotel, iar a doua zi, e duminică, luăm vaporul și facem înconjurul lacului. Ne împrietenim cu domnul de la bar, tot ieri a fost și ziua lui. Ne toarnă la fiecare câte un pahar de prosecco gratis. Ciocnim și bem.

Trăiesc la sud de München vreo 2 ani jumătate, apoi în Cartierul Neuhausen-Nymphenburg, unde fac plimbări lungi, mai ales la începutul pandemiei, până la 10 km zilnic, până în grădinile castelului Nymphenburg. Aici, la castel și în grădinile lui, scriu poezii, merg la concerte de muzică clasică, traversez poduri, mă minunez de puii de lebădă, de statui, de prietenii mei care se schimbă peste ani.


Tot în Neuhausen, cartier plin de clădiri Art Nouveau (Jugendstil), de cafenele și restaurante, de vile și de străzi fermecătoare, tot în timpul pandemiei, o fetiță țâșnește dintr-un magazin la un colț de stradă și mă atinge pe degetul mare de la picior (port sandale), deși e o perioadă de restricții în care ni se tot zice să nu atingem suprafețe și ideal să nu ne atingem prea mult nici unii pe alții. Apare și mama ei din magazin, amândouă râdem, în timp ce fetița chiuie. Nu am ce să fac, zice mama ei, e în faza în care atinge tot. Oja mea roșie continuă să o fascineze.


München-ul e orașul în care trec printr-un șir întreg de operații. Las părți din corp care nu ar fi trebuit să fie părți din corp în diverse spitale și laboratoare de histopatologie. Sunt trimisă de ginecolog la un oncolog. Am parte de o biopsie pe viu cu un examinator extrem de neîndemânatic. Mi se spune că nu putem exclude 100% cancerul (dar nici confirma 100%), și, chiar și cu operație, problema poate reveni. Stau la cozi la cabinete medicale. Pentru că nu e 100% sigur cancer, vorbesc despre situația în care mă aflu doar cu câțiva prieteni apropiați și continui life as usual. Merg la serviciu, zâmbesc ca de obicei și mă prefac că nu sunt speriată de moarte.

În dimineața uneia dintre operațiile planificate, ninge și transportul public eșuează, exact la fel cum se întâmplă în fiecare iarnă în prima zi de ninsoare. Pare a fi veșnic o surpriză pentru Deutsche Bahn (CFR-ul german) că a venit iarna. La gară e nebunie. Sunt cu o prietenă mai în vârstă, britanică, profesoară de engleză la o școală internațională din München. Ne străduim să luăm un taxi ca să ajung la operație la timp. Deși suntem în stația de taxi și vin taxi-uri, pare o misiune imposibilă. Amândouă luptăm, nici una dintre noi nu este chiar o persoană timidă. Ni se tot bagă alți oameni în față, inclusiv o doamnă în vârstă, în blană, cu perle la gât.

E o față a orașului pe care nu am mai văzut-o până acum, îmi spune prietena mea, sincer exasperată. Ajung să sun la spital să spun că întârzii. Vor lua altă pacientă înaintea mea, asta e. Sunt înghețată de frig, nemâncată înaintea anesteziei generale care va urma azi, dar tot stresul mi s-a mutat de la ideea operației și a lungii recuperări de după la faptul că nu reușesc să ajung la clinică. Ajung să comand un taxi printr-o aplicație descărcată în grabă pe telefon, pentru partea opusă a străzii ca loc de pornire, ca să fiu sigură că nu ni-l ia nimeni de sub ochi.

Ginecologul meu, un domn în vârstă și specializat în probleme de fertilitate și în nașteri, mă presează, chiar și în plină pandemie, să nu mai fug de bărbați și să fac un copil. Îmi zice să ies în stradă și să îmi aleg unul, oricare, nu contează. Bărbații pe care îi întâlnesc devin însă parcă tot mai imaturi emoțional, mai divorțați, mai închistați, tot mai nedornici de a-și asuma responsabilități adiționale cum ar fi relații și copii în plus. Obosesc de dating în gol. Nu mai am nici energie, nici răbdare.

După o vreme, renunță până și doctorul să mă mai întrebe când am totuși de gând să fac un copil. Le întreabă însă mai departe pe prietenele mele mai tinere. Când începe războiul din Ucraina este foarte speriat, la controlul periodic mă întreabă care e percepția românilor. Îi zic că românii sunt și ei ușor speriați de situație, dar au mai văzut războaie. Tatăl meu a copilărit în timpul celui de-al doilea război mondial, iar în anii '90 am crescut la doi pași de războaiele etnice din fosta Iugoslavie. Îmi povestește că a fost la Marea Neagră în România în anii '80 și s-au terminat cartofii la restaurantul unde mânca de prânz în Constanța. Dar, cu toate acestea, Nicu Ceaușescu, la masa de lângă a lui, i-a primit totuși pe ultimii. Ceilalți oaspeți nimic.

Rămân pentru mine, în München și în preajma lui, niște repere constante: natura, parcurile, munții dimprejur, arta, artiștii, scrisul, scriitori, colaborările. Mai târziu, colaborez cu artiști si scriitori (o parte dintre noi ne știm de pe vremea Munich Stories 2016, dar ni se alătură și alții) în cadrul proiectului Arcana (https://arcanamuc.art/).

Țin lecturi publice din propriile texte și în alte locuri decât cele uzuale, la MLB, la Gasteig, la P-Bar, la Apoziția. Publicul diferă din loc în loc, ca etnie, ca vârstă, ca preocupări, la fel și discuțiile de după. E o provocare să citesc și să vorbesc in germană, pe care însă treptat mi-o asum tot mai des. Cu Apoziția dezbat în română.

Descopăr grupurile de scris Shut Up & Write, Happy Writing, iar mai apoi minunatul spațiu Lost Weekend, librăria-cafenea care găzduiește cărțile publicate de autori locali independenți precum și seri de Poetry Open Mic. În timpul pandemiei, grupurile noastre de scris internaționale rămân active online și ni se alătură și alți participanți, care nu locuiesc neapărat în München. Devine o perioadă prolifică, în care scriu și public enorm.

La Literaturhaus merg la evenimente literare, diverse întâlniri cu scriitori din toată lumea, inclusiv la o seară cu Mircea Cărtărescu. Tot aici vizitez o expoziție legată de viața și activitatea Virginiei Woolf, care se numește Orlando, ca una dintre cărțile ei de referință. O altă expoziție care mă intrigă aici este una despre cărți interzise.

Literaturhaus găzduiește anual festivalul internațional de literatură Literaturfest. În 2023 particip și eu la el, la clădirea Monacensia, care ține de fapt de biblioteca orașului (care are mai multe sedii în München) și care se vrea a fi o arhivă literară a orașului, fiind totodată un loc găzduitor al multor alte evenimente culturale legate de oraș. Cafeneaua Mona are mereu lucruri interesante și se poate sta în ea și fără a face consumație. Este un spațiu per total foarte primitor și care mereu mă inspiră.


Și, desigur, la loc de cinste în marele oraș este și Măria Sa Fotbalul. În München sunt 3 terenuri de fotbal: Grünwalder Stadion (cel mai mic stadion de fotbal din München); Olympiastadion (unde merg de-a lungul anilor la foarte multe concerte) în Olympiapark (cu un deal bun de privit apusuri de soare cu Alpii vizibili în depărtare în zile senine, deal care devine pârtie de săniuș iarna și loc de ascultat concerte pentru cine nu își ia bilet); Allianz Arena (cel mai mare din cele trei). Când e câte un meci de fotbal în oraș la Olympiastadion sau la Allianz Arena, liniile de metrou U3 și U6 sunt arhipline. În multe astfel de seri este nevoie să preia paznicii de securitate controlul în stațiile de metrou pline de fani entuziasmați și adesea beți.


De-a lungul anilor, revin la lacurile Tegernsee și Starnberger See de multe ori, pentru un drum lung cu vaporul, pentru excursii pe dealurile și munții dimprejur, singură sau în grupuri cu oameni de diverse naționalități, pentru târguri de Crăciun, și lumina schimbătoare a multor sezoane. La fel ca și la alte lacuri, fiecare dintre ele cu un farmec propriu: Ammersee, Staffelsee, Riegsee, Osterseen, Kochelsee, Walchensee, Sylvensteinsee, Simsee, Chiemsee, Schliersee, Königssee, Eibsee și multe altele, mai mici și adesea mai puțin cunoscute de către nelocalnici.

Tot ce are -see la capăt și Alpii în fundal este pentru mine acasă. La doar 1-2 ore depărtare de München, cu trenul sau cu mașina, domină apa, natura. La aproape fiecare lac de munte sunt 1 sau 2 telecabine disponibile pentru a ajunge pe câte un vârf de munte cu o priveliște superbă, chiar și pentru cei care nu pot urca la pas.

În regiunea Oberbayern bat adesea vânturi puternice, obișnuit aici fiind Föhnul, un vânt uscat și relativ cald tipic regiunii Alpilor. Un astfel de vânt poate cauza creșteri de temperatură de până la 14 grade Celsius în doar câteva ore.

Desigur, nu se poate vorbi despre Oberbayern fără a pomeni cel mai înalt vârf al Germaniei, Zugspitze (2.962 m înălțime). Se poate ajunge pe vârf de la baza muntelui în doar 7 minute cu o telecabină de mare viteză. De-a lungul anilor, vin aici des și de fiecare dată e o altă experiență. La poalele muntelui se află lacul Eibsee, cu o apă glaciară turcoaz, uneori cu tentă violet și adesea complet înghețat iarna.


Tot în Oberbayern se află și Castelul Neuschwanstein, care a inspirat logo-ul Disney. O atracție turistică celebră, pentru care trebuie cumpărat bilet din timp și apoi trebuie respectată strict perioada scrisă pe fiecare bilet de intrare, căci accesul în castel nu este posibil pentru cei care ajung mai târziu de ora planificată. Și, desigur, în Oberbayern se găsesc și multe chei în zonele montane, cele mai celebre fiind cele de la Partnachklamm, o excursie de o zi perfectă pentru o zi toridă de vară.

Arta locală este pregnant dominată de mișcarea Blauer Reiter, inspirată de lumina aparte din das Blaue Land, un teritoriu mlăștinos la poalele Alpilor din zona orașului Murnau am Staffelsee, care este și acum o colonie de artiști, un hub creativ, printre altele. Ecoul mișcării se resimte și acum.

Lucrări ale artiștilor care au trăit în regiune pot fi vizitate în mai multe muzee din Oberbayern: Lenbachhaus în München, Muzeul Buchheim din Bernried am Starnberger See, Muzeul din Penzberg - Colecția Campendonk, Muzeul Franz Marc în Kochel, Schloßmuseum în Murnau (tot în Murnau se află și Casa Gabriele Münter). Cine cumpără bilet la unul dintre cele cinci muzee are automat reducere la celelalte patru. Artiștii dominanți sunt Gabriele Münter, Franz Marc, Wassily Kandinsky, Ernst Ludwig Kirchner.

Descopăr, în perioada în care trăiesc în Lenggries (decembrie 2020-aprilie 2023; după care mă mut permanent în zona Rosenheim) că Franz Marc a trăit cândva aici. La fel și scriitoarea Ilse Eichinger.

Dincolo de mișcarea germană expresionistă, München-ul mai are o grămadă de alte muzee și centre de artă veche sau contemporană, precum și multiple galerii de artă.

München-ul este prin definiție marele oraș care oferă de toate. Da, există și o alternativă totuși la stilul elitist și opulent de viață de aici. Chiar dacă nu e imediat vizibilă. Am găsit oamenii potriviți mie aici. M-am (re)găsit. Se pot face multe în marele oraș. Se pot crea schimbări necesare.

München-ul iarna este un oraș cu multiple târguri de Crăciun, inclusiv unul medieval. La cel de la Isartor se găsește Feuerzangenbowle.

Într-o seară rece, în decembrie 2019, în drum spre o sală de teatru unde urmează să mă întâlnesc cu prieteni (o prietenă chiar și joacă, este spectacolul de terminare a facultății pentru ea), printre târguri de Crăciun, îl văd pe Moș Crăciun pe o alee lăturalnică din centru, destul de tânăr, la pas grăbit, cu sacul în spinare.

Îmi trece un gând răzleț, spontan, prin minte. Angekommen. Ich bin endlich angekommen. Am sosit. Am ajuns. Unde, continuă gândul, în München? Nu, în mine. Când vine pandemia în 2020 și ne ține în casă, nu mă simt singură, izolată.

Plec din München de bună voie în decembrie 2020, pentru o viață mai aproape de natură, de simplitate, de Alpi, dar revin des în München. E și orașul meu acum. Rămâne pe veci orașul meu. Am o viață a mea și am oameni dragi și apropiați aici.

Nu l-am întâlnit nici acum pe Făt-Frumos (personaj care mi pare acum mitic, desprins dintr-un basm de demult și nimic mai mult), dar am ajuns, treptat, la ceea ce înseamnă esența unei vieți autentice pentru mine. Nu am nevoie să fiu salvată.

München-ul a devenit în timp acasă. Și nu mă simt doar în München acasă, ci pretutindeni în Oberbayern, în Alpi, în multele -see-uri. Peste tot găsesc un ecou.


Notă: Dacă vreți să contribuiți la această rubrică, vă așteptăm propunerile. Detalii despre ce ne puteți propune aici.